Săluc Horvat și Eminescu, aproapele său

În epoca postdecembristă, Eminescu a făcut, din păcate, și obiectul unui abject act de denigrare din partea unor necunoscuți; din păcate, chiar unii intelectuali ne-au recomandat: „despărțirea de eminescianism” (Virgil Nemoianu, „Astra”, nr. 7/1990) sau „despărțirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranța să facem din el contemporanul nostru” (N. Manolescu, „Dilema”, nr. 265/1998, p. 6). Unii dintre contemporanii noștri, postdecembriști au refuzat să dea ascultare acestui îndemn și ei fac parte din elita intelectuală care așează axiologia la baza valorificării plenare a clasicilor români: Dimitrie Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, G. Munteanu, Gh. Bulgăr, Eugen Simion, D.R. Popescu, Mihai Cimpoi, Th. Codreanu, N. Georgescu, Ilie Bădescu, M. Ungheanu etc. Între aceștia, un loc aparte îl ocupă un „om al Nordului” care „judecă la rece” (Mihai Cimpoi) problematica eminesciană: Săluc Horvat. Critic și istoric literar, editor, gazetar, bibliolog și bibliofil, Săluc Horvat s-a născut la 23 iunie 1935, în satul Șigău din județul Cluj, unde și-a început studiile, finalizate la Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyay din Cluj-Napoca. A fost bibliograf principal și director al Bibliotecii Universității din Baia Mare, profesor la colegiile naționale „Mihai Eminescu” și „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, introducând în planul de învățământ liceal „biblioteconomia” ca disciplină de studiu, urmând exemplu savantului-bibliolog, acad. Dan Simonescu. Horvat însuși a elaborat, în 1979, un manual de „Biblioteconomie”, apoi Introducere în biblioteconomie (1996) și Cartea de-a lungul anilor (2015). „Unul dintre cei mai de seamă intelectuali maramureșeni”, cum îl caracterizează conf. univ. dr. Ștefan Vișovan, Săluc Horvat face parte dintre inițiatorii și fondatorii revistei „Nord Literar”, este redactor al revistei „României KmO”, fondator și președinte al Asociației Scriitorilor din Baia Mare, se află printre inițiatorii înființării la Baia Mare a unei instituții de învățământ superior, unde și-a început activitatea didactică ca lector.

A colaborat la numeroase publicații periodice din țară: „România literară”, „Luceafărul”, „Tribuma”, „Limba și literatura”, „Ateneu”, „Geneze” (Satu Mare), „Biblioteca”, „Archeus” (Baia Mare), „Biblioteca septentrionalis” (Baia Mare), „Maramureș”, „Studii și articole de istorie” (București), „Pro Unione” (Baia Mare) etc. Ca lingvist, a participat la elaborarea Dicționarului de ortograme (1994, 2001), a unui Tezaur și vocabular controlat (1979), iar ca bibliolog a editat singur sau în colaborare lucrări de o utilitate incontestabilă: dicționarul bibliografic al profesorilor „Universitatea Baia Mare”, monografia acestei instituții de învățământ, bibliografie dedicată lui Gh. Bulgăr, indicii de reviste („Limba și literatura”, 1978, „Viața socială”, 1976, „Revista minelor”, 1978). Două cărți insolite completează bibliografia operei sale: Introducere în tehnica corespondenței (1992) și Corespondența cu destinație specială. Ghid practic (2004).

Ca istoric literar, a tipărit: Studii și articole (2000), Liviu Rebreanu „Ion”. Universul uman (2002), Însemnări pe margini de cărți (2005), Cronici și comentarii literare (2010), Liviu Rebreanu „Ion”. Biografia unei capodopere (2011). Dar, ceea ce l-a impus în elita intelectualității române sunt studiile dedicate „românului absolut” (Petre Tuțea): Mihai Eminescu. Dicționar cronologic (prefața de Gh. Bulgăr, 1994), Însemnări despre Mihai Eminescu (2000), Eminescu și contemporanii săi (2009), De la Titu Maiorescu la Petru Creția. Contribuții la un dicționar al eminescologilor (2010), Mihai Eminescu. Repere biobibliografice (dicționar cronologic), cuvânt înainte despre Eminescu de Mircea Popa (2013), Mihai Eminescu în critica literară actuală (2014), Sub semnul lui Eminescu (2019), Eminescu în memoria timpului (cuvânt înainte de Ștefan Vișovan, 2024).

În 2000, la 150 de ani de la nașterea Poetului, a elaborat ediția bibliofilă M. Eminescu. Luceafărul. Adeverind aserțiunea lui G. Călinescu conform căreia un critic autentic își dovedește capacitatea intelectuală scriind (și) despre Eminescu, Săluc Horvat împlinește această idee, lucrările sale despre Poetul Național întrunind aprecierile critice ale unor eminescologi sau critici literari remarcabili: Gh. Bulgăr, Niculae Gheran, Mihai Cimpoi, Ion Bălu, Stan V. Cristea, Const. Cubleșan, Mircea Popa, Ion Buzași, Delia Munteanu, Gh. Pârja, Daniela Sitar-Tăut, Marian Barbu, Gh. Glodeanu, Mircea Muthu, Liviu Papuc, Irina Petraș, N. Scurtu, Cornel Ungureanu etc. Activitatea sa literară a fost răsplătită cu premii și diplome la Salonul național de carte din Cluj Napoca (1996), premiul „Eminescu” la concursul „Cărțile anului” (2000), la saloanele literare „Liviu Rebreanu” (2018), titlul „Scriitorul anului 2013” și marele premiu pentru literatură (Baia Mare), diplome de excelență oferite de Consiliul Județean Maramureș (2005) și de prefectul județului Maramureș (2015). Este cetățean de onoare al municipiului Baia Mare și al județului Maramureș.

Recenta sa carte, Eminescu în memoria timpului, cu un cuvânt înainte de Ștefan Vișovan, a apărut în cunoscuta editură clujeană, „Școala ardeleană” (492 p.), și reunește lucrearea sa anterioară, Dicționar cronologic. Mihai Eminescu, în ediție revăzută, actualizată și augmentată, dar și cele mai importante studii din ultima jumătate de veac dedicate „omului deplin al culturii românești” (Constantin Noica). În primul capitol, Romanul vieții lui Mihai Eminescu, Săluc Horvat îl prezintă pe eroul său în conștiința poporului român, fiind receptat, cum notează autorul cu deplin temei, „drept cel mai mare poet, făuritor de limbă, cel care, reprezintă esența spiritului românesc, despre el scriindu-se mai mult decât despre oricare alt scriitor român” și cu toate acestea el „rămâne greu de cuprins, pe măsura trecerii timpului, viața și opera sa oferind noi orizonturi de cercetare”.

Între acești cercetători, Săluc Horvat procedează la o rescriere a biografiei sale urmărindu-i biobibliografia de la strămoși, originea etnică, copilăria, studenția, viața, creația, adică „un Eminescu așa cum a fost și cum a rămas în memoria timpului”. Povestea familiei Eminovici este cercetată începând cu 1735, anul probabil al nașterii bunicului său, Gheorghe Eminescu, și se oprește la 3-5 septembrie 2012, când la Chișinău, din inițiativa omniprezentului Mihai Cimpoi, are loc primul Congres Mondial al Eminescologilor, sub egida Academiei Române și a Academiei de Științe a Moldovei, iar în urma deciziilor Parlamentului României (7 dec. 2010) și al Parlamentului R. Moldova (12 apr. 2012) prin care ziua de naștere a Poetului Național, 15 ianuarie 1850, să fie declarată Ziua Culturii Naționale. În plan cultural și științific reunirea Basarabiei cu România este înfăptuită.

Următorul capitol privește Receptarea și editarea operei lui Mihai Eminescu (ediții și edituri), componente importante ale istoriei literaturii române. Deschizătorul de drum în editarea eminesciană este Titu Maiorescu, cel care l-a cunoscut cel mai bine „fiind în măsură să-i creioneze profilul intelectual, moral și artistic” în studiul Eminescu și poeziile lui și cel care i-a editat vol. Poezii la editura Socec (22 decembrie 1883, conform mențiunii prefeței lui Titu Maiorescu, 1884 după foaia de titlu), ediție princeps care cuprinde 64 de poezii; alte ediții fost reeditate în 1885, 1888, 1889, 1890, 1892, 1895, 1901, 1903, 1909, 1913, 1922, 1924, 1927, 1936, urmând altele fără a fi numerotate. Publicarea volumului se face în lipsa autorului, poeziile n-au fost revizuite și îndreptate de autor, editorul motivându-și demersul: „Eminescu a fost totdeauna prea impresionat și nepăsător de soarta lucrărilor sale, pentru a fi putut fi înduplecat să se îngrijească însuși de o asemenea culegere, cu toată stăruința amicilor săi literari”.

Publicarea primei ediții din poeziile eminesciene a fost făcută de celebrul critic literar „dintr-un simțământ de datorie literară” în folosul iubitorilor de literatură și de prezentarea autorului „care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte gânduri într-o frumușețe de forme, sub al cărei forme limba română pare a primi o nouă viață”. „Spirit neliniștit și plin de idei, robind mereu, sistematic și persuasiv la crearea unui nou soclu pentru poetul nostru național” (Mircea Popa), Săluc Horvat comentează edițiile următoare, cu observațiile și criticile de rigoare, începând cu Vasile G. Morțun, A.D. Xenopol, A.C. Cuza, Garabet Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu, Gheorghe Bogdan-Duică, Constantin Botez, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creția, dar și „edițiile noi și reeditările necesare” apărute sub egida Academiei Române, în colecția Opere; alte ediții care fac obiectul cărții lui Săluc Horvat: Opera poetică (editor D. Irimia), ediția anastatică „Opere” la TipoMoldova (editor: Aurel Ștefanachi).

Un capitol aparte il consacră lui Eugen Simion, editor al manuscriselor lui Eminescu, apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă a Academiei Române, dar și în cunoscuta colecție „Opere fundamentale” al aceleeași instituții. Să remarcăm la acest subiect al editurii/editorilor remarcabilul volum al eminentului eminescolog, Nicolae Georgescu, Eminescu și editorii săi (vol. 1-2, editura Floare albastră, 2000), în care îi alătură și pe I. Scurtu, G. Adamescu, G. Murnu. Gh. Bulgăr, Aureliu Goci. Iar noi completăm colecția celor aproape 200 ediții anastatice Eminescu, apărută la TipoMoldova, la 170 de ani de la nașterea poetului, colecția coordonată de Nicolae Georgescu, Aurel Ștefanachi, Doina Rizea, având redactori pe acad. Mihai Cimpoi, Tudor Nedelcea, Theodor Codreanu, I. Popescu-Brădiceni, Viorel Coman, inițiativă lăudabilă în condițiile în care unele ediții se mai află în bibliotecile publice din țară doar în câteva exemplare. Ultimul capitol, Mihai Eminescu în critică literară actuală, debutează cu o întrebare iscoditoare: Mai este Eminescu actual? și răspunsul autorului este pe măsură: interesul pentru biografia și opera sa este provocator, contribuțiile eminesciene sunt edificatoare mai ales azi când toată opera eminesciană (peste 15.000 pagini) este publicată și oferită cercetătorilor, spre satisfacția lui N. Iorga, care a îndemnat ca niciun rând din Eminescu să nu rămână nepublicat.

La o asemenea întrebare, autorul contraatacă: Prin ce nu este Eminescu actual? Studiindu-l plenar pe Eminescu, Săluc Horvat nu-i menajează pe jalnicii contestatari, antumi sau postumi Poetului: de la Petre Grădișteanu, Nicu Xenopol, Al. Grama, Aron Densușianu până la cei postdecembriști (Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu), culminând cu cei din „celebrul” număr din „Dilema” (265/27 feb.-5 mart. 1998): Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Pavel Gheo, Cristian Preda, Mircea Cărtărescu, Cezar Paul Bădescu până la H.R. Patapievici. „Cei supărați pe Eminescu ar trebui să se supere pe ei însuși pentru că nu au reușit să se ridice la nivelul de a-i înțelege opera”, cum afirmă autorul cărții într-un interviu luat de Gh. Pârja. Săluc Horvat are aprecieri pertinente și atractive despre lucrări importante: Eminescu de Elie Cristea (viitorul patriarh Miron Cristea), Eminescu, negocierea unei imagini, de Iulian Costache, Oglinzi paralele de Dan Mănucă, Eminescu. Polimorfismul operei de Cornel Munteanu, toate cărțile lui Constantin Cubleșean dedicate lui Eminescu (În conștiința criticii, 1994, În perspectiva criticii, 2000, În orizontul criticii, 2000, În oglinzile criticii, 2001, În universalitate, 2002, Lecturi analitice, Defăimarea lui Eminescu, 2022), Pentru mine, Eminescu de Tudor Nedelcea, Caragiale, prietenul lui Eminescu și Eminescu despre Caragiale, Cassian Maria, Spiridon, Avatarurile prozei lui Eminescu, de Gh. Glodeanu, Dicționarul enciclopedic M. Eminescu și Hyperion și Demiurg, „Luceafărul”, mit și dramă existențială de Mihai Cimpoi, Contextul receptării de Mircea Popa, Reflecții eminesciene de Nuțu Roșca, Lexicul artistic eminescian, de Luiza Seche, Eminescu. Peste nemărginirea timpului, de Cristiana și Victor Crăciun, Eminescu în maghiară de Réthy Andor, Cu documentele pe masă, Săluc Horvat prezintă relațiile/legătura lui Eminescu cu Maramureșul și cu Sătmărul, întreprinde o interesantă paralelă între viața și opera lui Nicolaus Lenau și Eminescu.

Considerându-l pe Eminescu mereu aproape, Săluc Horvat și-a dat, și prin acest recent volum, măsura capacității sale critice, fiind un „act de cultură, de pietate, de erudiție, indispensabil cercetătorilor și iubitorilor operei lui Eminescu”, cum a scris reputatul universitar Gheorghe Bulgăr.

Tudor Nedelcea