O nouă clonare a oportunismului politic

„Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Țară,

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam”

Adrian Păunescu

Scriam în revista academică „Caiete critice”(nr. 5-7, 1997, p. 204-205), condusă de însuși președintele Academiei Române, Eugen Simion, despre catastrofa politică care s-a abătut asupra României ce către „eliberatorii” (citește cotropitorii) sovietici, care au cucerit nu numai o țară, dar mai ales instituțiile sale (presă, radio, cinematografie, edituri, instituții de cultură etc.), punând în fruntea acestora trepăduși politici, analfabeți, dar loiali stăpânilor de la Moscova. Atunci, Lucian Blaga și alții au fost scoși din Academie, la ședința de excludere participând însuși regele Mihai, participant și la validarea alegerilor din 1946. A fost prima clonare a oportunismului în România. A doua clonare s-a petrecut după „aglomerația din decembrie” (Mircea Dinescu), când toate instituțiile de presă și cultură au încăput pe mâna unor „dizidenți” reciclați. Televiziunea română, autointitulată „liberă”, era dirijată de Silviu Brucan, care a interzis intrarea pe post a lui Ion Gavrilă Ogăranu, luptător antibolșevic în Munții Făgărașului, autorul romanului memorialistic Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (Timișoara, Editura Marineasa, 1993) dedicat „celor care au luptat și au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistența armată anticomunistă făgărășeană și care nu au nici mormânt, nici cruce” (p.7).

Într-un preambul la emisiunea „Memorialul durerii”, Octavian Paler a mărturisit că, primind în biroul său de la TVR un bilet cu numele acestuia, Brucan a exclamat: „ce caută banditul ăsta?”. A luat cineva vreo măsură (presa sau partidele de dreapta) împotriva acestui stalinist întârziat și înrăit?. În „Scânteia” lui îi linșa politic pe marii intelectuali, ofițeri, proprietari etc., ulterior Tribunalul Poporului (în care soția sa, Sidorovici, era pionul principal), îi condamna la ani grei de temniță, confiscarea averii. Din foștii deținuți politici nimeni n-a reacționat la ticăloșiile acestuia. Doar scriitorul și ziaristul Ilie Purcaru a luat atitudine față de ororile „tov. Tache” și a sfârșit la Sanatoriul de nebuni incurabili de la Plătărești din județul Prahova (pe larg, în prefața mea, Ilie Purcaru și apărarea valorilor naționale, la Ilie Purcaru, O expediție în «Sahara olteană», Craiova, Editura Sitech, 2018, p. 8-15). A urmat în aceeași etapă clonistă atacul concentrat asupra vieții și operei lui Eminescu, prin „săptămânalul de tranziție” Dilema ( nr. 265, 27 febr.-5 mart. 1998) și prin coordonatorul acestui număr, Cezar-Paul Bădescu, care declara din capul locului că „poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine decât cel mult ca obligativitate școlară”. Și-au făcut datoria față de stăpânii lor în acest abject număr de revistă, nume sonore sau necunoscute: N. Manolescu, Z. Ornea, Al. Paleologu (corect), T.O. Bobe, Mircea Cărtărescu, I.B. Lefter, Răzvan Rădulescu, Cristian Preda, Pavel Gheo Radu. Firește, reacția intelectualilor autentici, a eminescologilor a fost pe măsură: Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Victor Crăciun, Th. Codreanu, Gr. Vieru, N. Dabija, V. Tărâțeanu, D. Vatamaniuc, Zenovie Cârlugea, M. Ungheanu, C. Cubleșan, N. Georgescu etc., etc.

Dar, de semnalat este faptul că parte dintre acești detractori ordinari au primit onoruri sau funcții oficiale: C. Paul Bădescu a avut contract cu TVR pentru o emisiune literară (în care numele lui Eminescu n-a fost pomenit nici la ziua lui și a Culturii Naționale); Cristian Preda, care și-a finalizat articolașul cu aberanta concluzie: „Eminescu este nul”, a fost prezent pe multe geamuri ale unor televiziuni; I.B. Lefter, pentru că a scris că „Doina” lui Eminescu a fost deranjantă pentru Uniunea Sovietică, a fost numit direct la „Europa liberă” (pe larg în Tudor Nedelcea, Eminescu, Editura Academiei Române, 2025, p. 9-24). Pentru toți aceștia, Eminescu are o vină: n-a fost corect politic, cum a demonstrat Th. Codreanu (în vol. Dubla sacrificare a lui Eminescu, 1999 și Polemici incorect politice, 2010). În această etapă oportunistă trebuie inclus H.R. Patapievici care a scris că „Eminescu joacă rolul cadavrului din debara” („Flacăra”, nr. 1-2, 2002, p. 86); „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur fără șira spinării”; „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valoreaxă cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături” (Politice, 1996, p. 64). S-a schițat vreo atitudine împotriva acestor afirmații calomnioase, antiromânești sau împotriva plagiatului său din vol. Ochii Beatricei, cum a sesizat scriitorul István Aronyosi?! Și H.R. Patapievici a fost numit director la I.C.R., unde a tradus aproape 20 de volume din Mircea Cărtărescu și niciun exemplar din Eminescu, Arghezi, Bacovia, I. Barbu, N. Breban, A. Marino, E. Ionescu, Eugen Simion („Contemporanul”, 26, nr. 6, iun. 2015, p. 27). Speram că după ejacularea „intelectuală” a acestor impostori oportuniști sataniști, faptele intră pe făgașul firesc.

Alți incorect politic intră în vizorul acestor samsari politici. Ne referim la acel manual „alternativ” de istorie editat de unii „istorici” din Cluj în care toți domnitorii români aveau câte o meteahnă descoperită de aceștia (paranoici, curvari, buze groase, senzuali etc.); apoi pe unii îi deranjau statuile lui Mihai Viteazul sau locul amplasării acestora. Dacă în Basarabia niște bețivani politici străini de neam au tras în bustul lui Eminescu sau în Lupoaica, în România, țară europeană, cu legi și drepturi depline, dărâmarea unor statui ar trebui să fie de ordinul trecutului. La Iași (cu un primar liberal, istoric și realizator de fapte bune) statuia lui O. Goga i-a deranjat și au acționat ca atare. Poetul național maghiar Sándor Petӧfi a scris, în septembrie 1848, poezia Viață sau moarte împotriva minorităților din acea vreme din Imperiul austro-maghiar: „Tu sârbule, croatule, neamțului, slovacului, valahului, / Ce-l tot mușcați cu toții pe maghiar? /... Ridică-te, deci popor maghiar împotriva acestei turme de nemernici / Care năzuiește la averea și viața ta! / Am luptat odinioară ca leii / Și acum să ne mănânce păduchii?”. Ar fi cutezat cineva din rândul țărilor din spațiul european să aibă o poziție critică față de acest scriitor valoros?! Numai în România se poate, în Parlament, să se rupă portretele lui Eminescu și altor mari poeți de un oarecare parlamentar.

Filosoful evreu Maimonide nota: „cunoașterea adevărului face să înceteze dușmănia și ura și îi împiedică să-și facă rău unii altora”. Peste timp, Eminescu completează: „Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoință și abnegație reciprocă” (Tudor Nedelcea, Eminescu și realsemitismul, Craiova, Editura Sitech, 2010, p. 7). Revenind în România postdecembristă, luminatul șef rabin Alexandru Șafran (ales șef rabin în 1940, înlocuit de regimul stalinist din România cu Moses Rosen, în 1947, apoi ales șef rabin al Genevei), a sărutat pământul țării din care a fost expulzat, a adresat, în Parlamentul României, cuvinte sincere la adresa „fraților români”. Astea sunt exemple de urmat pentru armonizarea intereselor reciproce. Un fapt de ultimă oră a inflamat spiritele și a stimulat războiul româno-român, o dorință de veacuri a unor indivizi străini de Țară, dar corecți politici, sataniști ai grupării New Age.

Un neica nimeni a cerut demolarea statuii scriitorului și omului politic Adrian Păunescu în numele unui fals naționalism și a unei democrații originale. Regimul lui N. Ceaușescu era criticat și numit naționalism socialist nu numai de unele oficine și ziare occidentale, ci chiar de Moscova (Vezi cazul „Delirul” lui Marin Preda), pentru îndepărtarea regimului de la București de cel de la Moscova. Atunci era de bine. România și Ceaușescu erau atunci dizidenți față de Kremlin. În acest context istoric și politic și-a desfășurat activitatea Adrian Păunescu. Născut la Copăceni (Basarabia) la 20 iulie 1943, din părinții Constantin Păunescu (învățător, membru a PNL din 1933, deținut politic, condamnat la 15 ani temniță stalinistă, în două rânduri, până în 1964) și Floarea, tot învățătoare. Familia s-a retras din Basarabia în 1944, stabilindu-se în comuna doljeană Bârca. Adrian a urmat școala elementară la Bârca și Cârna, liceele craiovene „Frații Buzești” și „N. Bălcescu”. Datorită temniței tatălui său, nu se poate înscrie la Filologia bucureșteană decât în 1963, pe care o absolvă în 1968. În octombrtie 1970 – mai 1971 este bursier nominal al statului american, unde-l întâlnește pe Mircea Eliade, căruia îi ia un interviu, publicat pentru prima dată în România postbelică. Își ia doctoratul în 2006, lucrează în mai multe redacții, din 1973 fiind numit redactor șef la „Flacăra”, care avea să aibă un tiraj de peste 500.000 exemplare.

Dacă în frontispiciul tuturor ziarelor și revistelor din România (probabil și din țările socialiste) era obligatoriu mențiunea: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, Adrian Păunescu a scris : „Flacăra în slujba dv.!” „Și așa a fost”. Cenaclul „Flacăra” a avut 1615 manifestări de muzică, poezie și dialog cu peste șase milioane de spectatori, între care mari personalități științifice, sportive sau culturale, unele cu probleme politice („Meditația transcendentală”). Au fost omagiați, printre alții, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gr. Vieru, Constanța Buzea, Ana Blandiana, Șt. Aug. Doinaș, Sabin Bălașa, E. Barbu, Silvia Popovici, O. Paler, Dinu Săraru, Tudor Gheorghe, Gh. Zamfir, N. Florei, N. Manolescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic etc., etc. Nu se mai trimiteau reclamații atât de multe CC, ci revistei „Flacăra”, prin Cenaclul care cerceta aceste sesizări și abuzuri și solicita măsurile ce se impun. Din 1968, la numai 25 de ani, Adrian Păunescu intră în atenția Securității. Cenaclul „Flacăra”, înființat la 17 septembrie 1973, a fost anulat la 16 iunie 1985, nu datorită vremii, ci vremurilor, întrucât devenise un partid politic.

Destituit și de la revistă, Adrian Păunescu colaborează doar la „Contemporanul”, neavând voie să-și ducă articolul la redacție. În 1990 devine șomer apoi editează pe cont propriu mai multe reviste sau colaborează la alte numeroase reviste. Din 20 iulie 2001, reîntemeiază revista „Flacăra lui Adrian Păunescu” (în redacție fiind: Gr. Vieru, I. Cristoiu, Dinu Săraru, Șt. Andrei, N. Breban, Raoul Șorban, Ilie Purcaru, Victor Crăciun, N. Dabija etc.). Politic, a fost ales secretar al organizației UTC de la Uniunea Scriitorilor, a devenit membru PCR în august 1968, entuziasmat de cuvântarea lui N. Ceaușescu privind invazia URSS și altor țări socialiste în Cehoslovacia; în 1992 este membru al Partidului Socialist al Muncii; din septembrie 1992 este senator de Dolj, președintele Comisiei senatoriale de cultură, membru al delegației parlamentare române la Strasbourg (1992-1996); în 1998 demisionează din PSM, este ales senator PDSR în 2000, reales în 2004 (în 2008 câștigă alegerile pe locul 1, în Hunedoara, dar în Senat intră ocupantul locului 3).

În mai 1992, participă cu cenaclul pe linia frontului din Transnistria, cu prețul propriilor lor vieți (împreună cu Gr. Vieru, Doina și Ion Aldea-Teodorovici, Carmen (soția), Andrei (fiul). A avut o primă căsătorie cu poeta Constanța Buzea, între 1961-1977, care i-a dăruit doi copii: Ioana (n. la 21 iunie 1967, decedată la 25 nov. 2011) și Andrei (n. la 3 mai 1969). În martie 1990 se căsătorește cu Carmen Antal (n. în 1967), care-i dăruiește pe Ana Maria. Premiile diplomele, distincțiile primite sunt numeroase, cea mai importantă recunoaștere fiind primirea ca membru al Academiei de Științe de la Chișinău, la propunerea acad. Mihai Cimpoi. Ne-a părăsit în dimineața zilei de 5 noiembrie 2010, la ora 7,15 la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde se internase pe 26 octombrie 2010. A fost înmormântat la Cimitirul Belu, la 7 noiembrie 2010, pe aleea marilor scriitori. Aceasta este pe scurt viața unui mare scriitor și om politic.

Nimic nu-i ieșit din comun, nimic nu-i de ascuns față de genialitatea creației sale (pe larg în volumul omagial Adrian Păunescu, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, autori: Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu, Carmen Păunescu, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni și Editura Semne, 2013). Se zicea / se zice că Adrian Păunescu era un om controversat. Dar cine nu-i controversat într-o societate umană? Cel mai controversat din Istorie și de pe Planetă n-a fost / nu este altul decât Iisus Mântuitorul. Și?! Adrian Păunescu este acuzat de naționalism, ceaușism și alte ...isme. dar în istoria universală regii, împărații, prinții n-au avut pe lângă ei nume celebre de pictori, sculptori, scriitori? Adrian Păunescu a recunoscut că a fost, în multe momente, solidar cu Ceaușescu pentru că acesta milita pentru suveranitate, independență, libertate, unitate și demnitate națională în plan extern. La Cenaclul „Flacăra” dedica public versuri conducătorului statului, pe care, însă, nu le-a publicat în niciun volum apărut până în 1989 și, evident, nici după 1990.

Dar, nu s-a dezis de ce a scris și rostit pe stadioane. N-a fost singurul din scriitorii din perioada comunistă care au dedicat ode celor doi lideri politici (a se vedea monumentala lucrare a lui Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. 1-2, Fundația „Luceafărul”, 2001). Bine precizează Eugen Simion în Portret neconvențional, prefață la volumul omagial citat: Adrian Păunescu: „N-a fost deloc bine că a dedicat unele versuri lui Ceaușescu, dar n-a fost singurul din generația lui. Chiar cei care, după 1990, l-au înjurat și au vrut să-l scoată de pe scena literară, chiar ei (nu toți, dar cei mai mulți) i-au dedicat poeme lui Dej și Ceaușescu și au lăudat partidul comunist. Aceștia, în loc să-și ceară scuze cititorilor lor că i-au îmbrobodit și i-au mințit, s-au grăbit să devină procurori morali și să-l satanizeze pe Adrian Păunescu, pentru a se apăra pe ei. N-a fost deloc moral acest lucru și nici n-a revizuit nimic în literatură.

A creat doar o nouă și mare confuzie în lumea literelor române. Adrian Păunescu, cu firea lui de taur și cu voința lui de bivol, dar și cu sensibilitatea lui lirică remarcabilă, a reușit în cele din urmă să-și învingă adversarii și să-și ducă mai departe spectacolul său în poezie și în viața socială”. Vizionar, nu numai geniu poetic, „românul absolut” Mihai Eminescu statua: „Un popor, ca și un copac și ca oricare ființă organică, nu poate înainta decât prin sine însuși, decât dezvoltându-și aptitudinile și puterile sale înnăscute” („Timpul”, 7, nr. 141, 2 iul. 1882, p. 1). Sau: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special [...], ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moștenirea esclusivă și istorică a neamului românesc.

Acesta este un lucru care se înțelege de sine și nu despre el e vorba” („Timpul”, 6, nr. 72, 1 apr. 1881, p. 1). Sau: „Dar, d-lor mi-e rușine să fiu român. Dar ce fel de român! Român care vrea a-și însuși monopolul, privilegiu patriotismului și-a naționalității – așa român de paradă mi-e rușine să fiu. Naționalitatea trebuie să fie simită cu inima și nu vorbită numai cu gura” (Mss. 2257). Sau și mai grav: „Ceea ce istoria unui popor n-a scuzat niciodată e lașitatea” („Timpul”, 7, nr. 14, ian. 1882, p. 1). În recenta sa carte, Eminescu. Maxime. Cugetări (Chișinău, Editura Unu, 2025), acad. Mihai Cimpoi a adunat, din vasta creație eminesciană, cuvinte înțelepte precum: „Maturitatea culturii publice a spiritului poporal se manifestă în limba sa, și între culții unui popor. Se numeră numai aceia care-au suit înălțimea și domină terenul întreg” (p. 102). „De-avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece” sună versurile celebrului poem Eminescu a lui Grigore Vieru. Cu această unitate de măsură îl vom „judeca” și noi pe Adrian Păunescu. Să inventariem doar câteva atitudini, fapte, intervenții păunesciene.

• Prin Cornel Burtică, secretar CC al PCR, a scos romanul Buna vestire de N. Breban (deși acesta îl dăduse afară de la „România literară” în 1970), de sub cenzură spre a fi tipărit la „Junimea”;

A reușit să scoată de la topire cartea lui Eugen Simion, Scriitori români de azi;

• Revista orădeană „Familia” din 1980 a fost scoasă din circuitul pieței pentru că a publicat poeziile păunesciene: Protext, Tăierea porcului, Nedreapta gramatică, Primăvara oarbă, Analfabeților; ulterior și „Luceafărul” lui N.D. Fruntelată și M. Ungheanu a fost interzis la difuzare pentru publicarea poeziei Balada elitei;
• De altfel, Adrian Păunescu a fost poate cel mai cenzurat scriitor din perioada comunistă, el reușind să le adune într-un volum Poezii cenzurate (22 august 1968-22 decembrie 1989, Editura Păunescu, 1990, 782 pagini);
• Din volumul De la Bârca la Viena și înapoi (edit. Sport. Turism, 1981) i-au fost cenzurate circa 170 de pagini, pentru că făcea elogiul economiei de piață; seara, în tipografie, scriitorul le-a „periat”;
• Prima ediție din volumul de poezii, Istoria unei secunde (1974) i-a fost arsă;
• Antologia Poezii de până azi (edit. Minerva, 1978, colecția „Biblioteca pentru toți”), prefață de Eugen Barbu și postfață de Șerban Cioculescu, a avut un tiraj record mondial: 155.000 de exemplare (în fapt, tirajul era de circa 300.000 exemplare);
• I-a elogiat înainte de 1990 pe: Brătianu, regele Ferdinand, regina Maria, mareșalul Antonescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, mulți deținuți politici (Harry Brauner), Ilie Ilașcu;
• A reușit să impună filmul lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, interzis de oficialități; ٠ A repus în circulație cântecul Treceți batalioane române Carpații (interzis până atunci), la Televiziunea română, în primăvara anului 1978, la emisiunea „Antena vă aparține”, cântat de corul bărbătesc maramureșan din Finteușu Mare. Directorul Televiziunii Române nu i-a permis difuzarea acestui cântec, și nici secretarul cu propaganda al CC al PCR, D. Popescu-Dumnezeu. Adrian Păunescu a intervenit direct la N. Ceaușescu cu acuzația: „iată cum vă sabotează colaboratorii dv., domnule N. Ceaușescu!”. Andrei Păunescu a scos o excelentă antologie comentată din creația păunesciană, în editura Păunescu, în 2007: Țara în poezia lui Adrian Păunescu; Părinții și copii în poezia lui Adrian Păunescu; Rugă pentru părinți, cu prețioase date de istorie literară și politică.
• A obținut de la N. Ceaușescu dreptul de a recita în public „Doina” lui Eminescu, interzisă până atunci. S-a întâmplat la 13 noiembrie 1984 pe stadionul din Reghin și a încetat difuzarea ei odată cu interzicerea cenaclului, la 15 iunie 1985;
• A cerut ca 1 Decembrie să fie ziua națională și nu 23 august;
• L-a convins pe „mon cher” Marin Preda să meargă împreună la N. Ceaușescu spre a-l convinge să nu reintroducă realismul socialist. La intrare în cabinetul 1, Marin Preda, apreciat de Ceaușescu, i-a declarat: „Dacă introduceți realismul socialist, eu mă sinucid!”. Și N. Ceaușescu a cedat. Mi-a povestit maestrul Adrian că la ieșirea din cabinetul 1, Marin Preda i-a zis: „Ce mă făceam dacă nu ceda?! Mă sinucideam că-s om de cuvânt” (Adrian Păunescu, De ce?, în volumul antologic alcătuit de Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare, Cartea românească, 1981, p. 50-52)
• La audiențele din Craiova, ca senator de Dolj, A. Păunescu a ajutat foarte mulți oameni sărmani, apelând la medici pentru operație. Am participat odată la aceste audiențe, începute la orele 21 și terminate spre dimineață. Empatiza cu oamenii simpli, avea deseori lacrimi în ochi. Așa cum s-a întâmplat și la înmormântarea lui Grigore Vieru, când Adrian Păunescu, printre lacrimi, i-a compus pe loc un poem de înmormântare marelui său prieten.
• A apărat valorile creștine, în special cele ale ortodoxiei, prin promovarea de pricesne în cenaclu, prin colaborarea benefică cu unii ierarhi ai B.O.R.;
• La solicitarea directorului Uzinei „Electroputere” (ce vremuri?!), Cornel Mondea, Adrian Păunescu a avut o intervenție telefonică cu președintele celei mai puternice țări din lume, Jiang Zemin (care a participat la fondarea uzinei brașovene „Steagul roșu” și a mașinilor de teren de la Câmpulung Muscel). Președintele chinez (1990-1992) cunoștea bine limba română și romanțele noastre, se manifesta filoromân. Jiang Zemin a invitat o delegație română condusă de N. Văcăroiu, la care a participat și Adrian Păunescu și Ana Maria Păunescu. N-am știut să profităm de această uriașă oportunitate.
• Nu întâmplător într-un sondaj din iunie 1999, realizat de publicația „Oameni în top”, la capitolul cei mai apreciați poeți români, Adrian Păunescu ocupă locul doi după Eminescu, urmat de Nichita, Coșbuc, Minulescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Alecsandri, Labiș).

Să nu merite A. Păunescu o statuie plătită de familia sa?! E atât de mare criza morală în societatea românească? Dar, eu ridic o altă problemă: acești contestatari la orice sunt o minoritate incultă, dar agresivă. Marea majoritate (care dă sens democrației) a populației, elita intelectuală se întreabă: „dar omul, dar lumea, ce fac?” (Balada elitei, 1979). Chiar „suntem un popor care a pierdut trenul istoriei și acum stă în gară și înjură mecanicul!” cum scria Emil Cioran. Sau se împlinește temerea lui Andrei Păunescu cum că, prin lașitatea noastră, vom deveni un popor „de somnoroase păsărele?”. Tot Adrian Păunescu ne răspunde în celebrul poem Capul de la Torda:

„Capul lui Mihai Viteazul de la Torda se ridică,

Și întreabă de ce țara a rămas așa de mică

Și Câmpia Tordei triste îi răspunde lui cu jale:

Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!

Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul,

Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,

Eu, de-o singură-ntrebare mă scârbesc și mă mai mânii:

Totuși, unde-au fost românii? Totuși, unde sunt românii?”

Cuvintele lui Eugen Simion din prefața albumului comemorativ Adrian Păunescu îl definesc cel mai bine: „Iubea puterea, dar, când a reușit să aibă o relativă putere, n-a folosit-o numai pentru el, cum fac de regulă cei care caută și obțin puterea. Ca polemist, numai Fănuș Neagu îl putea întrece, iar ca orator parlamentar a fost, cred, greu de întrecut. În felul său deloc discret, Adrian Păunescu a fost în toate manifestările lui, repet, atipic și, prin aceasta, incomod. De aceea el are și azi admiratori inflexibili și denigratori incoruptibili. Este destinul oamenilor ieșiți din comun”.

Nu Adrian Păunescu are nevoie de solidaritatea noastră, ci noi, românii, să redevenim ce-am fost în situațiile-limită ale existenței noastre, să putem exclama, odată cu Eminescu, că „suntem români și punctum!” și, ca atare, „Sus cu nația!”. Pentru implinirea acestui deziderat, trebuie să lepădăm lașitatea, să fim activi și creatori, să avem demnitate umană și națională. Nu-i vorba de un mare scriitor și român, este vorba de noi înșine cum ne facem cunoscuți lumii întregi. „Totuși, unde sunt românii?”

Tudor Nedelcea