„Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră” - Mihai Eminescu

Limba este, cum prea bine se știe, un sistem de comunicare care definește o comunitate umană istoricește constituită, fiind un element identitar esențial. Limba română, care a dat și numele locuitorilor-vorbitori ai acesteia, „reprezintă – cum a constatat celebrul lingvist basarabean Eugen Coșeriu – o unitate autonomă în cadrul latinității în general și în cadrul României orientale în parte. Și anume o unitate foarte omogenă [...] Limba română ca limbă istorică este, precum se știe, mai unitară decât alte limbi romanice” . Limba română are patru dialecte: daco-român, aromân sau macedoromân, megleno-român, istro-român; dialectul daco-român are mai multe graiuri: moldovenesc, muntenesc, maramureșan, bănățean, oltenesc.

Eminescu statua că „limba română este, formal, cea mai pur romanică din câte există”, iar „direcția serioasă și cea mai însemnată a literaturii române caută îmbogățirea limbii nu prin receptarea unor neologisme, fie chiar limbi înrudite, ci prin folosirea tezaurului lexical păstrat în limba poporului și în special prin dezvoltarea organică a limbii însăși” (mss. 2258), astfel încât „nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră” o afirmație categorică care suplinește un tratat de lingvistică. Scriitori români, dar și mari lingviști europeni (Gustav Weigand, Alf. Lombard, Michael Metzeltin etc.) au adus elogii sincere și binemeritate limbii române; pentru poetul și preotul Alexie Mateevici (16 martie 1888-13 august 1917), de pildă, Limba noastră (poezie rostită în Chișinău, la 18 iunie 1917, la deschiderea cursurilor de învățători moldoveni) este o „comoară”, „fac ce arde într-un neam”, „doina dorurilor noastre”, „graiul pâinii”, concret „Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazane, / Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor țăranii”.

„Crescut ca un înger, a trăit ca un erou al culturii și a murit ca un sfânt al națiunii”, cum îl caracterizează preotul Vasile Țepordei în motto-ul cărții; el a scris această genială poezie de suflet la numai 29 de ani („În Mateevici locuia intuiția unui geniu: el știa când anume trebuia scrisă „Limba noastră”. Când, cum și pentru cine”) . La alt capăt al spiritului românesc, H.R. Patapievici, onorat cu funcții oficiale (director I.C.R.), scria despre țara în care trăia și limba pe care o vorbește: „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”, „România este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai la înjurături”.

Două altitudini față de „Doamna noastră, Limba Română” (ca să citez titlul unei poezii de M. Duțescu) exprimate de două personalități/persoane, edificatoare pentru simțul valoric și patriotic al fiecăruia. Căci, scrie Eminescu „a fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special [...], ci o datorie pentru orice cetățen al acestui stat” . Dar, din păcate, ignoranța sau reaua credință asupra unității limbii române ca limba națională a dus la disensiuni politice între românii din întregul areal românesc. Același imbatabil și în domeniul etnogenezei limbii și poporului român, M. Eminescu constată „o unitate a neamului românesc, preexistența formațiunii statelor noastre” , căci „o unitate atât de pronunțată a limbei dovedește însă o unitate de origini etnice” sau un alt adevăr: „căci politicește putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă e o realitate atât de mare și de energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui [...] Astăzi, limba este una de la Cotnar până la Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin până-n granița militară, azi datina e una, rasa e una și etnologic e unul și același popor, care nu mai doarme somnul pământului și a veacurilor” . Teoretician al românismului, cum l-a caracterizat Mircea Eliade, Eminescu apelează la un fapt istoric: răpirea Bucovinei și gestul nobil al voievodului Grigore Ghica III; „Popor românesc, mari învățături îți dă ție această întâmplare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniți întotdeauna, atunci și pământul tău strămoșesc rămânea unul și nedespărțit”.

Efectul (răpirea Bucovinei) are și o cauză: „veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au adus la slăbiciune, te-au adus să-ți vezi rușinea cu ochii”, iar sfatul său este apanajul unui înțelept: „Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânța dezbinării în inimă, ci precum mergi și te împărtășești cu sângele Mântuitorului, astfel împărtășește-ți sufletul cu reamintirea trecutului; fără patimă și fără ură între fiii aceluiași pământ, care oricât de deosebiți ar fi în păreri, frați sunt, fiii aceleași mame sunt”. Actuale sfaturi, periculos de actuale! Înființată în 1866, Academia Română și-a îndeplinit cu asupra de măsură rolul său de cel mai înalt for de cultură și de știință al țării, având drept scop „cultivarea limbei și istoriei naționale, a literelor, a științelor și a frumoaselor arte”, cum se menționează în Decretul domnesc nr. 1246 din 27 martie / 8 aprilie 1879 de transformare a Societății Academice Române în „institut național cu denumirea de Academia Română”.

Consemnăm două opinii ale unor personalități ale vremii: „Când cineva zice român, șterge și Dunărea și Carpații” (B.P. Hasdeu); iar Timotei Cipariu preciza că simbolul unității spiritualității românești, „va îngriji pentru conservarea unității limbei românești din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat națională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între și lângă surorile ei de origină română” . Eugen Simion (25 mai 1933-18 oct. 2022), președinte interimar (15 oct. 1997-16 ian. 1998) și președinte al Academiei Române (16 ian. 1998 - 4 apr. 2006) a tras un semnal de alarmă pentru un fenomen îngrijorător de „protecție morală și intelectuală”, împotriva „proliferării agresive de «academii» în lumea românească în ultimele decenii (o veritabilă «epidemie academică»), în așa chip încât Academia Română riscă să fie, pur și simplu asfixiată. Când citești presa, dai peste «academicieni» de care n-ai auzit și de nume de instituții academice care uzurpă prestigiul și statutul Academiei Române și sporește confuzia de valori”.

Din păcate, în mass-media națională, limba română este pervertită cum n-a fost niciodată în evoluția ei: dezacorduri grave, stâlcirea cuvintelor, folosirea agresivă a romglezei etc. deși, există „Legea Pruteanu” care nu se aplică? Pentru astfel de abateri de la limba oficială, Academia Franceză, sancționează grav, inclusiv folosirea unui cuvânt străin în condițiile existenței aceluiași cuvânt în lexicul francez. Așa au procedat și editorii Bibliei de la București de la 1688: au introdus cuvinte străine, neologisme doar atunci când constatau inexistența unui termen în limba română. Lipsa de unitate lingvistică a limbii române e dată și de folosirea tendențioasă, neștiințifică a unor etnonime: vlah/vlași, moldovean, aromân. Vlah/Valah/Vlași este cuvântul folosit în evul mediu pentru strămoșii românilor, pentru populațiile românizate din sud-estul Europei.

Provine din germana veche: walh sau walah, pentru celți și români, traducându-se prin „străin”, „vorbitor de la limbă romanică”; slavii au preluat termenul vlah sau olah și l-au introdus în lexicul bizantin și occidental. În cronicile medievale, țările românești erau cunoscute cu termenul Valahaia (Valahia Mare, Valahia Mică). Deci, vlahii sunt numiți românii din perioada feudală. Am primit un volum de versuri în limbile vlahă, română și sârbă, autor fiind un medic stomatolog din Timocul sârbesc. Din discuțiile cu el, vlaha erau pentru el, de fapt, arhaismele și regionalismele pe care le-a auzit de la bunica sa. Utilizarea în Serbia a termenelor de vlahi și români, ca două etnii distincte, are un subtil scop politic conform legii învățământului din Serbia: dacă o clasă este formată din minim 15 elevi vorbitori aceleeași limbi, se va preda în acea limbă. Dar dacă 14 elevi vorbesc limba română și 1 elev știe doar vlaha, atunci se va preda doar în limba oficială, sârba. Sunt indicii că la o facultate de la Universitatea din Belgrad se predă „limba vlahă”. Într-o vizită de documentare în Timocul sârbesc, în septembrie 2005, delegația academică română condusă de Eugen Simion (cu acad. M. Cimpoi și Marius Sala) a constatat că românii timoceni „au rezistat atâta timp procesului de slavizare, turcizare. Sunt creștin-ortodocși, vorbesc o limbă română veche, cu multe sârbisme (proces firesc), își păstrează tradițiile (la nuntă, înmormântare, botez”.

De altfel, pentru clarificarea științifică a acestei problematici, trei cercetători clujeni (Petru Neiescu, Eugen Beltechi, Nicolae Mocanu) au elaborat Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului, pe baza unui chestionar de 1111 întrebări, cu concluzii concludente: în Valea Timocului limba vorbită de români este limba română. În privința limbii moldovenești implicarea politicului este grosolană. I.V. Stalin a semnat o carte, Marxismul și problemele lingvisticii, încercând „plaseze lingvistica sovietică pe primul loc în cadrul lingvisticii mondiale” . Vasile Bahnaru explică clar motivul inventării limbii moldovenești: „În vederea recuceririi Basarabiei, a fost creată R.A.S.S. Moldovenească, pe malul stâng al Nistrului, și, pentru a-i legitima existența, a inventat poporul moldovenesc și limba moldovenească, în pofida adevărului istoric și științific” care „a devenit laboratorul de experimentare a tezelor bolșevice vizând deznaționalizarea românilor prin implimentarea teoriei moldovenismului, ștergerea memoriei românești și inventarea unei noi limbi și a unui «nou popor, moldovenesc», diferit de românii din dreapta Prutului”.

Despre lucrarea semnată de I.V. Stalin dețin unele informații de la istoricul Ion Donat. Acad. Gheorghe Ivănescu a susținut teza de doctorat, Probleme capitale ale limbii române sub conducerea științifică a acad. Iorgu Iordan, care a fost numit ambasador la Moscova (1946-1949), luând cu el un exemplar dactilo din teza lui Gh. Ivănescu, dăruit filologului sovietic N.I. Marr, cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei de Științe a URSS, care consideră că limba are caracter de clasă. A sfârșit prin destituirea sa de către dictatorul de la Kremlin. Marr ar fi preluat, pentru I.V. Stalin, partea de început a tezei privind formarea limbii române, a denaturat-o inventând „limba moldovenească”. Este motivul pentru care lucrarea lui Gh. Ivănescu n-a putut fi publicată în România decât după 1980. Scopul invenției „limbii moldovenești” este clar și el își produce și azi efectele. În Basarabia și Bucovina (azi Ucraina) sunt două popoare cu două limbi diferite, astfel încât românii nu sunt atât de majoritari, iar în Ucraina românii nu îndeplinesc numărul de votanți pentru Rada de la Kiev pentru un post de parlamentar, ei fiind diferiți de „moldovani”.

Problema revenirii la alfabetul latin este pusă pentru prima dată, postbelic, la al II-lea Congres al Scriitorilor din Moldova (Chișinău, 14-15 octombrie 1965) și reluată în anii perestroikăi gorbacioviste (1987-1989), oficializată la 31 august 1989 printr-o lege adoptată de Sovietul Suprem al RSS Moldovenești. Al VIII-lea Congres al Scriitorilor din Moldova (27-28 septembrie 1990) transmite un „Apel către toți oamenii de bună credință din Moldova” prin care îl informa: „Am făcut ca în domeniul vieții publice să domine Adevărul, am redobândit demnitatea noastră de neam, demnitatea culturii naționale și a limbii de stat”, modificată la 27 august 1994 de Partidul Agrar, revenindu-se la „limba moldovenească”. Prezidiul Academiei de Științe a Moldovei a confirmat, la 9 septembrie 1994, că limba vorbită în R. Moldovaeste „limba română”, având, în acest sens, sprijinul științific al Academiei Române. Între 20-21 august 1995, la Chișinău are loc Conferința Științifică „Limba română este numele corect al limbii noastre”. Prima revistă cu grafie latină alcătuită de scriitorii basarabeni Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Druță, Ion Vatamaniuc, D. Matcovski, N.Dabija, Leonida Lari, Petru Buburuz etc., a apărut în Letonia, sub titlul Glasul, 15 februarie 2989, grație basarabencei Maria Macovei, căsătorită aici cu editorul Briedis și a Societății Culturale „Dacia”.

Pe prima pagină era publicată Doina eminesciană, poezie interzisă în țară în perioada comunistă (cu excepția ediției academice Opere de Eminescu)” . S-a mai încercat, după 1990, de către unii politicieni aromâni să definească aromâna ca limbă și nu dialect al limbii române, spre a putea parveni în Parlamentul României ca reprezentanți ai etniei lor. Academia Română s-a pronunțat în două sesiuni științifice (31 octombrie 1994 și 28 ianuarie 2005), cu tema Limba română și varietățile ei locale, respectiv Aromânii și aromâna de astăzi, în care se precizează: „unitatea limbii române vorbită la nordul și la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca și meglenoromâna și istroromâna) și dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituie de-a lungul secolelor (unele excepții în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi”[...] „În țările de la sud de Dunăre, aromânii – ca și meglenoromânii – reprezintă minorități naționale autohtone alături de popoarele majoritare, ce au constituit statele naționale, și alături de alte minorități. Ei sunt acolo singurii vorbitori ai unei limbi romanice, printre alte limbi, locale neromanice.

Rezolvarea statului lor politic și cultural-lingvistic depinde de autoritățile din țările respective și de voința lor proprie exprimată individual și colectiv” . În Atlasul Limbilor Europei (vol. 1, fascicola VI, p. LX) , editat de UNESCO în 2002, e menționată Moldova, ai cărei locuitori vorbesc „română” și nu „moldovenească”. De altfel, „domnitorii români aveau în titulatură „domn al Țării Românești” și nu „domn al Valahiei”. La Iași s-a editat, în 1643, Carte românească de învățătură. Dec, chiar în acea epocă, când călătorii străini întrebuințau termenul de Valahia și de vlah, cronicarii români și domnitorii foloseau corect termenul de «român». Vom încheia cu profunda constatare a „românului absolut” cum l-a numit Petre Țuțea pe Eminescu: „Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mântuirea unității reale ale limei strămoșești și a bisericii naționale” , iar „a trăi și a vorbi însă după placul altora e nedemn atât de-un om îndeosebi, cât și de un popor” . Eminescu a avut dreptate și în acest domeniu.

Tudor Nedelcea