Crucificat pe harta ţării

„Doamne, nu pot să împart

 Trupu-acesta în trei ţări,

 Că e unul şi-i prea slab

 Pentru – asemenea-ncercări”

Vasile Tărâţeanu

Crucificat pe harta ţării este titlul emblematic al unui volum aniversar editat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Victor Crăciun, volum dedicat lui Vasile Tărâţeanu la împlinirea a şase decenii de viaţă, în 2005. Este un titlul foarte potrivit pentru acest mare scriitor, „bolnav de România” (Gh. Tomozei), dar urât, pentru acţiunile sale pur umanitare şi româneşti din Ucraina şi România. De altfel, chiar un capitol din această carte, intitulat sugestiv Schiţe de portret în negru, reuneşte atacurile conaţionalilor săi din Cernăuţi, ucrainieni de sorginte, dar şi români (!), culminând cu adrese oficiale ale unor autorităţi ucrainene către preşedintele Ucrainei spre a-l domoli pe luptătorul pentru drepturile minorităţii române („insulta reprezentanţii altor naţionalităţi care locuiesc în Bucovina, în primul rând pe cei de etnie moldovenească(?!), revizuiesc fără ruşine evenimentele istorice şi realităţile prezentului”).

Că unii ziarişti şi lideri ucrainieni nu înţeleg spiritul european al vremii noastre şi că extremismul naţionalist le este la îndemână e treaba lor. (După abolirea Pactului Ribbentrop-Molotov, teritorii româneşti furate prin acest pact se află în Ucraina, fostă roşie, acum portocalie). Dar, când nume româneşti, precum Vlad Cătineanu (comportamentul lui Tărâţeanu „pare a fi straniu, inexplicabil, necorespunzător, lipsit de logică şi dăunător din punctul de vedere al interesului general”) sau Corina Sandu (care, în revista „Luceafărul”, contrazice cu mânie proletară afirmaţia lui M. Cimpoi, conform căreia V. Tărâţeanu este „veşnicul pelerin romantic cu pielea tăbăcită de cele patru vânturi, dedicat apostolatului cultural românesc-bucovinean şi unu recitativ poetic al înstrinării în maniera Goga sau folcloric-eminesciană”; Corina Sandu consideră că V. Tărâţeanu „se crede un mare poet”, că poeziile sale „sunt o îngrămădire de panseuri «filosofice» pline de clişeurile pe care le ştim încă din clasa primară”, că „între spaţiile libere dintre cuvintele poeziilor domnului Tărâţeanu nu vom găsi nimic”. Este dreptul fiecăruia să spună ce vrea, dar cu simţămintele patriotice nu trebuie nici să glumeşti. Să reamintim că într-o revistă „elitistă” bucureşteană, unele „studii” încercau să demonstreze că Basarabia şi Bucovina nu-s pământuri româneşti, că Eminescu este un scriitor minor etc. Aceleaşi „studii” erau preluate la Chişinău ca fiind opinia oficială a României, doar fiindcă erau publicate în Bucureşti. Călăul Stalin ar fi afirmat că nu poate fabrica atâtea topoare câte cozi se află în România...).

Vasile Tărâţeanu îşi duce crucea cu demnitate şi mândrie. Nu-ţi vine să crezi câtă energie are „acest poet al înstrăinării, mereu în căutarea identităţii pierdute” (M. Cimpoi), străbătând ţara, asemenea lui Eminescu, „în cruciş şi-n curmeziş”, participând la toate manifestările ştiinţifice şi culturale unde simţământul românesc este omniprezent. În ciuda dramei din familia sa, când unul dintre fiii săi a fost omorât, în condiţii încă neelucidate, la Suceava, pentru că tatăl său a refuzat să scoată sârma ghimpată de pe frontispiciul ziarului său.

Sârma ghimpată are, pentru V. Tărâţeanu, o semnificaţie aparte, ea fiind graniţa de pe uliţa satului său natal, Sinăuţii de Jos, care separa românii de... români! (Să ne amintim de versul Leonidei Lari: „Nu da române în român!”).

Aşadar, scriitorul, publicistul militant, academicianul Vasile Tărâţeanu s-a născut în acest sat simbolic, împărţit de Stalin. El s-a născut în partea din nord a satului, în Sinăuţii de Jos, aparţinând URSS şi, apoi, Ucrainei, la 27 septembrie 1945. În sufletu-i de copil i s-a întipărit, pentru totdeauna, drama românilor bucovineni, obligaţi, atunci când le murea o rudă, să meargă pe partea nordică a uliţei şi să plângă, în consens, cu cei din Sinăuţii de Sus, deşi ambele ţări fuseseră comunizate şi se declarau „frăţeşti”. Nichita Stănescu spunea că toţi poeţii vor să fie geniali precum Eminescu, dar să nu aibă şi soarta lui. Poate cineva, cel puţin teoretic, să-i suplinească copilăria şi tinereţea lui Vasile Tărâţeanu, desfăşurată în asemenea context geo-politic?!

Părinţii săi, Elena (n. Puiu) şi Dumitru, erau ţărani renumiţi gospodari în comuna natală, unde Vasile absolvă şcoala generală de şapte clase. Îşi continuă studiile liceale (1961-1964) şi cele universitare (1965-1972, cursuri întrerupte pentru efectuarea stagiului militar) la Cernăuţi, la Facultatea de Litere a Universităţii. Este reporter la ziarul regional „Zorile Bucovinei” (1969-1981), redactor superior la redacţia emisiunilor în limba română de la Radio Kiev (1981-1991), conduce ziarul „Plai românesc” al Societăţii de Cultură Românească „Mihai Eminescu”, editat în grafie latină (tipărit la Chişinău) din 1990 până în 1994, când Administraţia Regională de Stat îi intentează proces pentru a-l obliga să scoată din frontispiciu simbolul sârmei ghimpate prin care străbate un ochi. Câştigă procesul, dar părăseşte redacţia în semn de protest faţă de îngerinţele Administraţiei. Drept „răsplată” pentru curajul său, fiul său, Marcel, student la Suceava, a fost omorât. Şi avea numai 24 de ani. I s-a propus recompensă pentru tăcere, dar Vasile nu este negustor de principii şi vânzător de frate. Suferă, dar nu tace. Fondează, în schimb, alte publicaţii: „Arcaşul” şi „Curierul de Cernăuţi”, „Junimea” (al Ligii Tineretului Român din Bucovina „Junimea”).

Creator şi luptător deopotrivă, Vasile Tărâţeanu fondează sau activează în diverse organisme culturale sau ştiinţifice: Societatea pentru Cultura Românească „M. Eminescu” din Cernăuţi (1989, fiind secretarul acesteia între 1991-1992), Fundaţia Culturală „Casa Limbii Române” din Cernăuţi (2000), Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (2003), Uniunea Interregională „Comunitatea românească din Ucraina” (2005), membru în redacţiile revistelor „Glasul Bucovinei”, „Familia română” şi a Editurii „Alexandru cel Bun” din Cernăuţi (1996), în PEN-clubul Internaţional al Scriitorilor, în Uniunile Scriitorilor din România, Moldova, Ucraina.

Graţie relaţiilor sale în Ţară, a reuşit să realizeze două monumente; poetului V. Posteucă şi Aniţei Nandriş, autoarea volumului Destin basarabean ( despre tragedia deportaţilor din nordul Bucovinei), a dezvelit placa memorială a fraţilor Hurmuzachi (la Cernăuţi), a luat în comodat casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi pentru crearea unui muzeu „Eminescu”. Împreună cu soţia sa, Elena Vântu, adună, în acest sens, cărţi, reviste, tablouri, insigne, medalii etc., cu tematică eminesciană.

Din iniţiativa acad. Eugen Simion a fost ales membru de onoare al Academiei Române (în noiembrie 2011), iar din mai 2015 este directorul Centrului Cultural „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, graţie gestului avocatului bucureştean Eugen Pătraş, care a cumpărat un imobil pentru funcţionarea acestei instituţii.

Destinul familiei Vasile Tărâţeanu este unul aparte. Fratele mamei sale, Visarion Puiu, a rămas în partea românească a satului, în speranţa reunificării comunităţii şi a familiei. A absolvit, în 1938, Facultatea de Teologie din Cernăuţi, cu teza Comunismul marxist faţă de învăţătura creştină. În loc de „magna cum laude”, a primit 12 ani de puşcărie. Vasile îşi cunoaşte unchiul abia în 1969, la Bucureşti. Un alt fiu, Alexandru Tărâţeanu, este student la Conservatorul din Iaşi, are o voce de tenor de aur, a primit şi primeşte multe diplome şi...aplauze binemeritate.

A debutat cu versuri în ziarul raionului Hliboca, în 1962 şi editorial, în 1981, cu vol. de versuri, în grafie chirilică, Harpele ploii (Ujgoro). A colaborat la cele mai importante publicaţii literare din Ucraina, Basarabia, România, Albania, Serbia, prezent în numeroase antologii şi în manualele din şcolile româneşti din Ucraina, tradus în limba rusă, ucrainiană, sârbă, engleză, suedeză, franceză. Tudor Gheorghe i-a pus pe note unele din poeziile sale.

A publicat peste 20 de volume de poezie, alte cărţi de publicistică şi eseuri dedicate lui G. Bacovia, Mircea Lutic, Eugen Simion, M. Cimpoi, N. Dabija, I. Mărgineanu, Ilie Zegrea, Tudor Nedelcea etc.

Rodnica şi valoroasa sa activitate literară i-a adus numeroase distincţii, medalii şi premii naţionale şi internaţionale: marele premiu al revistei „Totuşi iubirea” (1994, 1995, 1997, 2003), marele premiu internaţional pentru poezie „Nichita Stănescu” pentru poezie (1997 şi 2003), premiul de poezie de la Uzdin (Serbia, 1999), premiul „Mihai Eminescu” pentru poezie (Putna, 1993), premiul „Bucovina” (1995), premiul revistei „Poesis” (Baia Mare, 1994 şi 2000), premiul Asociaţiei „Astra” (Iaşi, 1994), premiul Fundaţiei „Etnos” (Bucureşti, 19919, premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova („2003), premiul Festivalului Internaţional „Nopţile de poezie” (Curtea de Argeş, 20059, premiul la Festivalul Internaţional „Tudor Arghezi” (2014). A primit titlul de „poet al Iaşului şi ambasador al culturii”.

Cetatea Băniei l-a apreciat la justa sa valoare, tipărindu-i, prin Fundaţia „Scrisul Românesc”, două cărţi: Iluzii şi lacrimi (în 2001, cu prefaţa subsemnatului, pentru care a primit premiul de publicistică al Societăţii Scriitorilor Bucovineni) şi Stâlpul de foc al jertfirii de cuvânt (2007). Primăria şi Consiliul local Craiova i-au acordat un premiu pentru literatură (2000), l-au făcut cetăţean de onoare (în 2005, alături de Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Victor Crăciun).Este cetăţean de onoare şi al localităţilopr Ploieşti, Tg. Cărbuneşti, Buşteni, Dumbrăveni (Suceava), Stăneşti (Cenăuţi). La rândul său, Vasile Tărâţeanu a participat activ la toate ediţiile Festivalului Internaţional „Marin Sorescu” şi Zilelor Basarabiei şi Bucovina (câte s-au ţinut), la Festivalul Internaţional de Poezie „Adrian Păunescu”.

Pentru creaţia sa literară, pentru patriotismul şi „naţionalitatea în marginile adevărului” (Titu Maiorescu, apud M. Eminescu), Vasile Tărâţeanu a fost iubit şi apreciat de personalităţi marcante ale culturii române. Şi, pentru ca vorbele să aibă acoperire, vom spicui câteva astfel de aprecieri:

Grigore Vieru: „Vasile Tărâţeanu este bradul de munte, iar răşina tulpinei sale nu este altceva decât viaţa rănită, dar nici când îngenunchiată, pe care o trăieşte în mijlocul unor necontenite furtuni istorice[...]; tăietura versului său a rămas clară şi răspicată ca izvorul de munte, iar limba în care îşi scrie poeziile, dar şi minunata şi curajoasa publicaţie «Arcaşul», fondată şi îngrijită de el, este înălţător de românească”.

Nicolae Dabija: „Vasile Tărâţeanu lasă impresia că s-ar trage din stirpea acelor străjeri de odinioară de la margine de ţară, care – aceasta fiind misiunea lor de secole la fruntarii – după ce dădea semnul de alarmă cu «şfoara» aprinsă pe culmi, urma să se bată şi să ţină piept aproape de unul singur cetelor năvălitoare, până să ajungă la el grosul oştilor voievodale hăt de la cetatea de scaun”.

Gheorghe Tomozei: „Un poet român visând România, bolnav de România, un poet exprimat în tot mai puternice poeme înţelepţite de lacrimă, scrise cu o atât de mare ingeniozitate încât, cu tinereţea lor, par opera unui bătrân copil al poeziei...”.

Mihai Cimpoi: „Clădit într-o statură în care de mai mult suflet decât trup, Vasile Tărâţeanu (n. 27.IX. 1945 la Sinăuţii de Jos) e un bucovinean rătăcitor care-şi prinde o cravată lată şi înflorată ce-i serveşte drept plapomă în desele drumuri de cărăuşie gazetărească şi poetică şi care apare în ochii noştri ca un spiriduş carpatin întrupat din duh de munte şi din somn de flori de câmpie”.

Adrian Dinu Rachieru: „Mic, vioi, plin de neastâmpăr, debordant chiar, Vasile Tărâţeanu trăieşte la Cernăuţi, acolo unde dregătorii urbei ar fi vrut, vorba poetului, «să împăieze privighetoarea». Suferinţa celor din nordul Bucovinei este de neimaginat[...]Iar Vasile Tărâţeanu este omul care «apasă pe condei / ca pe un «trăgaci». Capabil deci să «înflăcăreze stindarde», să tragă «clopotul de alarmă / al conştiinţei de neam», să alerge în toate părţile pentru a scoate Plai românesc, publicaţie care – prin zbaterea acestui împătimit poet care a fost şi redactorul-şef al ziarului – continuă să apară, învingând toate potrivniciile”.

Viorel Dinescu: „Vasile Tărâţeanu nu se joacă cu vorbele, nu este festivist când scrie despre destinul limbii române, care e patria noastră a tuturor, dar nici nu-şi face iluzii [...] Spre deosebire de vizionarii pseudoelitişti care se zbat în aventuri formale şi formaliste, pentru Vasile Tărâţeanu viaţa e resimţită ca un «pat de Procust», împotriva căruia eşti dator să lupţi, iar nu să te laşi lungit sau scurtat după pofta călăului”.

Theodor Codreanu: Vasile Tărâţeanu „este, probabil, poetul cu cea mai acută conştiinţă a insulei roase pe margini. El simte colţii vicleni şi otrăvitori ai rozătoarelor[...] Strigătul simplu, de un dramatism singular al liricii lui Vasile Tărâţeanu, se adresează nu atât Bucovinei, cât românilor uituci care se cred nemuritori în insula încă aparent păzită de graniţe”.

Victor Crăciun: „În ordinea definirii ei, personalitatea lui Vasile Tărâţeanu s-a manifestat şi dezvoltat în trei direcţii esenţiale: poetul, publicistul şi animatorul naţional pe plan cultural, social şi politic [...]

Vasile Tărâţeanu a simţit rezonanţa carpato-dunăreană-pontică, expansiunea lui poetică producându-se mai apoi, creaţia sa fiind cunoscută şi prin traduceri în tot acest spaţiu de simţire autohtonă milenară”.

Dar, înainte de toate, Vasile Tărâţeanu este un om între noi, oamenii, dar un om cu „O” mare. Să ne bucurăm că-i suntem contemporani.

Tudor Nedelcea