„Editarea operei eminesciene implică, într-adevăr, continuă frământare a întregului ogor al literaturii şi culturii române. Gestul editării, el însuşi se face cu o periodicitate ţinând oarecum de ciclul rotirii pământului în jurul soarelui; nu există an fără «primăvara» Eminescu, fără scoaterea operei lui spre sămânţă nouă”.
Citatul aparţine unuia dintre eminescologii contemporani, Nicolae Georgescu, care şi-a susţinut doctoratul în 1997, la Universitatea din Bucureşti, cu teza despre Eminescu şi editorii săi, publicată ulterior (vol. 1-2, Bucureşti, Editura Floare albastră, 2000). În opinia sa, Titu Maiorescu este întemeietorul eminescologiei, prin editarea primului volum Poesii de Mihail Eminescu (Bucureşti, Editura Librăriei Soce et comp., 1883/1884), volum care are, în loc de prefaţă, „o notiţă introductivă de Titu Maiorescu”. Garabet Ibrăileanu stabileşte că volumul de poesii (300 de pagini) a ieşit de sub tipar în 1883, având în vedere comunicatul ziarului cu care polemiza, «Românul», din 22 decembrie 1883.
Următorii editori esenţiali ai creaţiei eminesciene sunt caracterizaţi lapidar de N. Georgescu: „Perpessicius şi paternitatea ediţiei princeps”; V.G. Morţun sau măsura operei şi măsura vieţii; „A.D. Xenopol: reacţia cronologică”; „Ion Scurtu sau dubla măsură”; „A.C. Cuza sau măsura faptei ziaristice”;„G. Adamescu sau măsura tirajului”; „N. Iorga sau prefigurarea măsurii interne”; „Momentul G. Bogdan-Duică”; „G. Murnu sau măsura amănuntelor”; „Garabet Ibrăileanu sau excesul de măsură”; „C. Botez sau mecanica măsurii”; „Mihail Dragomirescu sau măsură pentru măsură”; „G. Călinescu sau măsura ca dialog”; „Perpessicius sau măsura monumentului integral”.
Între editorii de „azi” ai lui Eminescu, Nicolae Georgescu îi comentează pe Gh. Bulgăr, Aureliu Goci, Al. Andreescu, D. Irimia, M. Drăgan, Al. Condeescu, Petru Creţia.
În recentul său volum, Din misterele literaturii române. Ediţia princeps Eminescu (Târgovişte, Editura Biblioteca, 2015), Nicolae georgescu îşi continuă peripulu editorial cu „această scanare magnifică a manuscriselor eminesciene, interprinsă de dl. Eugen Simion, cu eforturi pe măsură”, care pune în dificultate însăşi definiţia eminescologiei ca ştiinţă. Facsimilarea manuscriselor eminesciene (vezi şi vol. Avatarii ale manuscriselor Eminescu.. Cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2009), scrie N. Georgescu, „verifică, în fond, întreaga eminescologie de până acum, adică pune în paranteză, pentru un timp oarecare necesar sedimentarii, ediţiile Eminescu, opera poetului, dacă nu în întregul ei, cel puţin în ceea ce înseamnă poezie (inclusiv teatrul, proza literară etc.) şi ridică întrebări de care se sperie gândul” (op. cit., p. 18).
Problematica editării lui Eminescu sunt, în opinia lui N. Georgescu, „în principal, trei la număr. Ele ţin de punctuaţie, de poziţia apostrofului şi de statutul ediţiei princeps Maiorescu din 1883”(p. 19).
Cu alte prilejuri, N. Georgescu a adus alogii activităţi complexe şi responsabile a editării operei lui Eminescu intreprinse de Dimitrie Vatamaniuc, Victor Crăciun şi Mihai Cimpoi.
Criticul şi istoricul literar, profesorul Nicolae Georgescu s-a născut la 6 septembrie 1950, în pitoreasca comună argeşeană Jupâneşti, fiind al cincelea fiu al învăţătorilor Filofteia şi Cicerone Georgescu, suspectaţi politic de a fi chiaburi. Din acest motiv, Nicolae Georgescu a fost nevoit să urmeze cursurile primare şi elementare din mai multe localităţi (Jupâneşti, Ştefăneşti) şi liceul la Oneşti. A absolvit Facultatea de Limbi Clasice a Universităţii din Bucureşti (în 1973), a fost, pentru o scurtă perioadă, profesor într-o localitate din Bărăgan, apoi, bibliotecar la Biblioteca Academiei Române. După 5-6 ani de tatonări de colaborare sau chiar angajare la mai multe ziare şi reviste, debutează, în 1980, la „Luceafărul”, revista de care şi-a legat întreaga activitate scriitoricească, până în 1989, când, în chip stalinist clonat, o echipă de scriitori „revoluţionari” au dat afară, după modelul „tătucului”, întreaga redacţiei a „Luceafărului”: Nicolae Dan Fruntelată, M. Ungheanu, Iulian Neacşu etc. Rămas şomer, în 1990, Nicolae Georgescu intră în redacţia revistei „Viaţa culturală a Capitalei” şi, apoi, în acelaşi an, se numără printre fondatorii publicaţiei „Academica”, revista oficială a Academiei Române, împreună cu sociologul Mircea Mâciu şi sub directoratul acad. Mihail Drăgănescu, preşedintele Academiei Române. După susţinerea doctoratului cu o teză despre Eminescu şi editorii săi, intră în mediul universitar, fiind profesor la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Din 2005, este membru al Uniunii Scriitorilor din României şi al Academiei Oamenilor de Ştiinţă.
A colaborat la numeroase reviste din ţară şi străinătate: „Limba română”, „Argeş”, „Caietele Mihai Eminescu”, „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, „ Flacăra”, Săptămâna”, „Noua revistă română”, „Literatorul”, „Naţiunea”, „Viaţa Basarabiei”, „Convorbiri literare”, „Buletinul Eminescu” etc.
Este căsătorit cu avocata Doina Rizea, editoare, directoarea Editurii „Floare albastră”, care, recent, şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre generaţia „Criterion”.
Cărţile sale sunt legate de editarea şi comentarea vieţii şi operei eminesciene: A doua viaţă a lui Eminescu (1994); Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995, cu numeroase ilustraţii); Moartea antumă a lui Eminescu. 1883-1889 (2002); Cu Veronica prin Infern. Cartea regăsirilor. Cartea despărţirilor (2005, reeditată în 2007); Un an din viaţa lui Eminescu. Martie 1881-1882 (2005); Cartea trecerii. Boala şi moartea lui Eminescu (2009, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, 2012); Eminescu. Ultima zi la «Timpul»; Dosar de presă (2011); Boala şi moartea lui Eminescu. Documente mărturii, ipoteze (2014); Din misterele literaturii române. Ediţia princeps Eminescu (2015).
Alte cărţi de critică şi istorie literară: Recife. Eseuri de oceanografie (2005), Scrisul, ca o taină (2008) includ, pe lângă studii consacrate altor clasici ai literaturii române, şi exegeze despre Eminescu.
Nicolae Gerogescu este autorul romanului Hoţul de păgubaşi (2007), al monografiei comunei natale, Jupâneştii pe Râul Doamnei. O monografie subiectivă (2011) şi al unor ediţii din opera lui Mircea Eliade (România în eternitate, 1991), I.E. Torouţiu (Exegeza eminesciană, în colaborare cu Doina Rizea, 2002), bineînţeles şi de opera eminesciană: Luceafărul (1999), Opere, vol. XVII. Bibliografie. Viaţa. Opere (1999, în colaborare), Poezii, vol. 1. Satire (2002).
Ultima sa ediţie, Opere. Poezii, de aproape 1450 de pagini, urmând ediţia Perpessicius, a apărut la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, în colecţia „Opere fundamentale”, coordonată de Eugen Simion (care semnează şi un excelent studiu). În postfaţa acestui volum, O saga editorială, Nicolae Georgescu aduce un omagiu editorului Perpessicius şi ediţiei sale, „în egală măsură o enciclopedie eminesciană şi un tom de colocvii cu cei care au alte păreri decât autorul”, care a introdus „un stil în eminescologie şi în editologie în general: argumentul cu orice preţ”. Pentru editarea acestui volum, Nicolae Georgescu a primit şi un binemeritat şi important premiu din partea Primăriei Dumbrăveni (Suceava) şi a Fundaţiei Naţionale pentru ştiinţă şi Artă.
Adoptându-şi deviza lui N. Iorga: „Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti”, Nicolae Georgescu şi-a impus un respect pentru trecut, fiind, aşa cum se menţionează în prezentarea de pe coperta cărţii Din misterele literaturii române, „un reper, mai ales în domeniul eminescologiei, studiile sale fiind foarte des citate, comentate, combătute, completate”.
Tudor Nedelcea
P.S. La Chişinău, Congresul Mondial al Eminescologilor (3-4 septembrie 2015), organizat de acad. Mihai Cimpoi prin Academia de Ştiinţe a Moldovei – Institutul de Filologie Chişinău, Institutul Cultural Român şi Centrul Academic Internaţional „Eminescu” din Chişinău a ajuns la a IV-a ediţie. Au participat exegeţi, comentatori şi traducători ai operei eminesciene din ţară şi străinătate:Mihai Cimpoi, Victor Crăciun, N. Dabija, Th. Codreanu, N. Georgescu, Tudor Nedelcea, G. Manitta, Mircea A. Diaconu, Enrique Valdivieso, N. Mareş, C. Frasin, Viorel Dinescu, Florentin Popescu, L. Vasiliu, etc. Congresul a fost, indiscutabil, o reuşită, graţie eforturilor lui M. Cimpoi (lăsat singur), dar se impun unele observaţii: 1) comunicarea trebuie prezentată, nu citită (fiind citite chiar şi notele de subsol). Un psiholog afirma că primele 7 minute sunt pentru auditoriu, următoarele 7 minute sunt pentru pereţi, iar următoarele 7 minute sunt ale diavolului; 2) Congresul are datoria să-l apere pe Eminescu de impostori sau de alţi zelatori; unul dintre aceştia a afirmat că extratereştrii l-au interceptat pe Eminescu, la 16 ani, şi i-au transmis geniul poetic. Asemenea indivizi trebuie să meargă la psihiatru, nu la un congres; 3) se continuă, pe o scară redusă tabloizarea lui Eminescu; 4) mulţi dintre comunicatori cred că ei l-au descoperit pe Eminescu sub diferite ipostaze, uitând să-i menţioneze pe autorii de cărţi din acest domeniu; 5) unii participanţi (majoritatea tineri) părăsesc imediat congresul după ce şi-au citit conferinţa, neinteresându-i alte comunicării, – o formă de impoliteţe; 6) unii denigratori sunt urâţi fizic, alţii au promovat denigrându-l: cel care-l considera „nul” pe Eminescu, Cristian Preda, a fost promovat consilierul lui Emil Constantinescu şi apoi europarlamentar; T.O. Bobe a primit premiul „Eminescu”. Cezar Paul Bădescu (pentru care Eminescu era „ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăutru şi cu dangăt spart”) are o emisiune literară la televiziunea publică (pentru care e plătit); Pentru H.R. Patapievici „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”, motiv de numire a sa ca director la ICR, unde a tradus doar un volum din Eminescu, dar 20 din Cărtărescu. Şi exemplele ar putea continua.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu