S-a spus /scris despre vrednicul de pomenire, patriarhul Justinian Marina, că a fost „patriarhul roşu”. Se întâmplă adesea la români să se arunce vorbe despre un om, fără ca vorbele să aibă acoperire. Principiul de bază al calomniei este de-a dreptul diavolicesc: „calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva”. Chiar şi atunci când faptele infirmă calomnia, cel calomniat nu are posibilitatea (uneori nici cea juridică) să-şi spună punctul său de vedere. Ori nu se publică dreptul la replică, ori se publică într-un colţ de pagină neinteresantă. Nu minciuna ( sau nu numai ea) este periculoasă, ci plauzibilul. O parte din lumea contemporană se manifestă satisfăcută de tabloizarea faptelor, a vieţii şi activităţii creatoare a oricărei mari personalităţi. „Este plauzibil să fie aşa”, spunea ea, partea asta de lume.
În cazul patriarhului Justinian Marina, unii „istorici” sau moralişti înfierează poporul român că a fost comunist, uitându-se că el a fost bolşevizat de părinţii celor care ne-au adus „lumina” (citeşte bolşevismul) de la răsărit cu ajutorul tancurilor sovietice „eliberatoare”. Vezi cazul Vladimir Tismăneanu şi a comisiei de condamnare a comunismului românesc.
Este adevărat că patriarhul Justinian Marina a ajuns în funcţia supremă în Biserica Ortodoxă Română cu sprijinul tacit al lui Gh. Gheorghiu-Dej, într-o epocă de stalinizare forţată a instituţiilor statului român, la 24 mai 1948, dar el nu s-a manifestat servil în faţa autorităţilor comuniste şi trădător al monahismului şi preoţilor în cei 29 de ani de patriarhat. Din contră.
În conferinţa mitropolitului cărturar Bartolomeu Anania (şi el vrednic de pomenire) despre Justinian Marina, cu prilejul centenarul naşterii sale, în 2001, în aula Patriarhiei Române, în faţa unui numeros şi elevat public, s-au spus lucrurilor pe nume. Sub dictonul biblic „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului”, Bartolomeu Anania a punctat cu pregnanţă importanţa activităţii patriarhului Justinian într-un timp istoric ostil gândirii libere şi a faptelor ca atare.
Patriarhul Teoctist Arăpaşu, o personalitate arhierească şi teologicală de recunoaştere europeană, care i-a stat alături, a evocat de nenumărate ori, verbal sau în scris adevărata personalitate a predecesorului său.
Dar, dovezile concludente şi de neînlăturat despre patriarhul Justinian Marina le găsim în vol. Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist. 1945-1958, vol. 1 (Bucureşti, 2001), 181 de documente din arhivele securităţii, selecţionate şi publicate de istoricii Cristina Păuşan şi Radu Ciuceanu, carte apărută sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat în subordinea Academiei Române, beneficiind de un studiu introductiv al lui Mihai Ungheanu. Deci, avem toate datele obiective spre a lămuri această epocă, cu documentele inedite în faţă. „Biserica a fost una din componentele esenţiale ale rezistenţei neamului nostru”, scrie Radu Ciuceanu, istoric şi fost deţinut politic pentru că a luptat în munţi împotriva bolşevizării ţării prin cozile de topor numite Ana Pauker, Vasile Luca, Walter Roman, Vladimir Tismăneanu etc. „Biserica Ortodoxă Română ca factor constant şi multiplu de rezistenţă naţională, completează un exeget competent, Mihai Ungheanu.
Or, cine a fost în fruntea Bisericii Ortodoxe Române în perioada cuprinsă în acest volum? Un informator de nădejde al securităţii scrie negru pe alb: Justinian Marina „intenţionează să facă din preoţime o masa de oameni ascultători numai de el, pentru că de la adăpostul acestei mase preoţeşti să poată trata cu Partidul de la egal la egal, lucru absolut periculos pentru desfăşurarea vieţii religioase din Republică”. Ce pot să mai zică cârtitorii şi duşmanii Bisericii în faţa acestui raport-concluzie al securităţii?
Ce mai aflăm din acest volum? La 8 decembrie 1948, organele securităţii constată că Justinian „a pornit la dictatura personală”, adică a făcut alegeri de ierarhi „fără a ţine seama de trecutul noilor săi protejaţi şi inducând în eroare Ministerul Cultelor cu privire la necesitatea măsurilor luate”. Între aceste numiri este arhimandritul Teoctist (viitorul mare patriarh), numire considerată de Direcţia Generală a Securităţii Statului (D.G.S.P.) ca o probă concludentă de „justianism”, adică „de sentimente democratice în vorbe şi discursuri şi de întărire continuă a poziţiilor naţional- ţărăniste şi reacţionare în rândurile clerului”.
La cursurile misionare din 1950, patronate de patriarhul Justinian şi de vicarul patriarhal, Teoctist Arăpaşu, informatorul nota cu scrupulozitate despre discuţiile avute la aceste cursuri: preotul Mircea Chialdă afirmă că „nu m-am băgat slugă ruşilor ca să zic mereu papagaliceşte: URSS, cea mai înaintată din lume, ştiinţa sovietică cea mai..., marele genialul, slăvitul Stalin etc. Am ocolit toate aceste superlative slugarnice, pentru că mai întâi sunt român şi apoi profesor”; preotul Ion Gheorghe preconizează „organizarea statală de mâine, după alungarea ruşilor şi doborârea comuniştilor noştri”, când „vom restabili dreptul de proprietate”, „vom trece în ilegalitate PCR”.
Într-un raport al D.G.S.S. din 1950, Justinian era acuzat că „a schimbat completamente macazul, reluându-şi vechile legături cu naţional-ţărăniştii şi liberalii”, că îndrumă Biserica „după bunul plac, fără ca măcar aceasta să vie în vreun fel în sprijinul măcar al democraţiei populare”, că „spune tuturor că el a fost ales de comunişti pentru a desfiinţa Biserica, dar că el va face totul pentru a o salva, lucru pe care l-a afirmat faţă de preotul Gala Galaction”.
Conducerea Securităţii recomandă conducerii Partidului ca numirea ierarhilor să fie făcută după verificarea acestora de către Securitate, trebuind „a-l sili pe Justinian să rămână pe linie democratică”, şi pentru aceasta „trebuie introduşi în Sinod trei ierarhi strict verificaţi politiceşte”.
Într-un referat al Ministerului de Interne, semnat de sinistrul ministru, Al. Drăghici, din 4 oct. 1958, înaintat conducerii Partidului, sunt menţionaţi ca desfăşurând activitate contrarovoluţionară, renumiţii teologi sau scriitori: Valeriu Anania, Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Al. Mironescu, Antonie Plămădeală, D. Stăniloae, Firmilian Marin, Radu Gyr etc. Evident, de această „activitate duşmănoasă” vinovat este patriarhul Justinian, influenţat de „elementele de care s-a înconjurat”, care „a acţionat în mod sistematic pe linia înlăturării elementelor cunoscute ca progresiste şi promovării elementelor celor mai reacţionare din rândul clerului, în special al legionarilor”. Şi Al. Drăghici îşi „argumentează” acuzele: la Cabinetul patriarhal au fost aduşi numai legionari: episcopii vicari Antim Nica şi Teoctist Arăpaşu, bibliotecarul Palatului Patriarhul Anania Vartolomeu (arestat), ajutorul acestuia, Scrina Andrei, Nicuşor Niţişor”.
Propunerea ministrului de Interne din 1958, Al. Drăghici, este deosebit de dură: „elementele legionare şi elementele care au avut funcţiunii în aparatul de stat burghezo-moşieresc, care sunt călugări în mănăstiri, la episcopi, mitropolii şi Patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainelor călugăreşti şi să nu li se mai permită reîntoarcerea în mânăstire”.
Pentru regimul stalinist instaurat în România prin forţa armelor şi cu sprijinul cozilor de topor, călugării şi preoţii constituiau „armata neagră”, care n-a putut fi învinsă. În fruntea acestei armate, care a salvat sufletul neamului românesc, s-a aflat patriarhul Justinian Marina, în faţa căruia trebuie să ne înclinăm, cu pioşenie.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu