O nouă ediţie Eminescu

„Orice lectură nouă din Eminescu ne pune în faţa aceleiaşi dileme: ce ne place din Eminescu, ce primeşte, azi, sensibilitatea noastră postmodernă din acest mare liric apărut într-o epocă în care romantismul european se încheiase şi simbolismul îşi anunţase deja prin Baudelaire primele acorduri?” se întreabă retoric Eugen Simion, criticul literar care a iniţiat şi a realizat, în plan pragmatic, numeroase proiecte legate de „omul deplin al culturii româneşti”(C. Noica).

La 15 ianuarie 2000, Eminescu este sărbătorit prin trei volume din colecţia Opere fundamentale (după modelul francez Pléiade), colecţie care debuta astfel, sub egida Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române. Într-un tiraj de 5. 000 exemplare, cele trei volume cuprindeau poezia, proza, teatrul, literatura populară şi, parţial, publicistica şi corespondenţă, prefaţate de Eugen Simion şi sub îngrijirea lui D Vatamaniuc. În anul comemorării naşterii sale, în 2000, se continuă tipărirea vol. IV şi V Publicistica, apoi, în 2003, vol. VI reuneşte dicţionarul de rime, publicistica literară, corespondenţa cu Veronica Micle, iar cel de-al VII-lea cuprinde publicistica eminesciană referitoare la istorie, filosofie, economie, ştiinţe etc.

Tot din iniţiativa şi îndrumarea sa directă sunt facsimilate manuscrisele lui Eminescu în 38 de volume, dăruite marilor biblioteci publice şi ştiinţifice din întreaga ţară (împlinindu-se, astfel, dorinţa lui C. Noica) şi este votată legea prin care ziua naşterii Poetului a fost declarată Ziua Culturii Naţionale.

Cel de-al 150-lea volum din această colecţie, Opere fundamentale, este consacrat Poeziilor lui Eminescu, ediţie critică, cronologie, note şi variante de Perpessicius, introducere de Eugen Simion, diferenţe textuale şi un comentariu asupra ediţiei Perpessicius de Nicolae Georgescu, aşa cum se menţionează pe pagina de gardă. În condiţii grafice de excepţie, volumul apare în 2013, cu sprijinul Primăriei sucevene Dumbrăveni, o instituţie publică care-l sărbătoreşte bianual pe Eminescu.

Pentru înfăptuirea acestui demers inedit, Eugen Simion a apelat la unul dintre cei mai avizaţi specialişti în „editologia eminesciană”, Nicolae Georgescu. Născut la Jupâneşti-Argeş, la 6 septembrie 1950, absolvent al Facultăţii bucureştene de Filologie Clasică în 1973, Nicolae Georgescu şi-a susţinut doctoratul în 1997 cu teza Eminescu şi editorii săi (până la Perpessicius), publicată ulterior, augmentată în 2000, în două volume, la editura Floarea Albastră, condusă de soţia sa, Doina Rizea (care va susţine un doctorat despre generaţia „Criterion”): „Aş dori ca această carte să spună lumii româneşti adevărurile simple pe care se bazează: că n-avem o ediţie critică Eminescu şi că nu putem avea o asemenea ediţie, mai ales «ne varieteur»; că dintre toţi editorii lui Eminescu nu putem găsi cel puţin doi care să semene între ei; că asta nu înseamnă boicot sau conspiraţie împotriva operei lui Eminescu, ci exprimă, mai degrabă, tendinţa continuă de schimbare a «genomului românesc»”. Afirmaţii îndrăzneţe, ale lui N. Georgescu având în vedere că între editorii autorului Luceafărului se află nume sonore ale culturii române: Titu Maiorescu, V.G. Morţun, A.D. Xenopol, I. Creţu, A.C. Cuza, G. Adamescu, N. Iorga, G. Bogdan-Duică, G. Ibrăileanu, C. Botez, D. Murăraşu, M. Dragomirescu, G. Călinescu, Perpessicius, Gh. Bulgăr, Petru Creţia, Al. Piru, A. Goci, D. Vatamaniuc, Eugen Simion, M. Cimpoi, etc., etc. Ideea sa fundamentală constă în refolosirea apostrofului în locul cratimei, aşa cum se regăseşte în manuscrisele eminesciene („În timpul lui Eminescu – spune N. Georgescu – se foloseau două feluri de apostrof, apropiat sau distanţat. Eminescu folosea adesea şi un al treilea apostrof, mediu”). El chiar editează, la aceeaşi editură, în 2004, Poesii. Cu formele şi punctuaţia autorului. Ediţie critică synoptică, spre a-şi argumenta teoria.

Paralel cu aceste preocupări de editare (susţine cursul pentru masterat Editologia eminesciană – o ştiinţă interdisciplinară la Universitatea Hyperion), N. Georgescu se face remarcat în rândul eminescologilor prin publicarea unor cărţi de mare succes: A doua viaţă a lui Eminescu (1994), Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995), Cu Veronica prin infern. I. Cartea regăsirilor, II. Cartea despărţirilor (2004), Un an din viaţa lui Eminescu (2006), Veronica Micle, Poezii (2003), Eminescu. Tezaur naţional (2003), Scrisul ca o taină (2007), Cartea trecerii. Boala şi moartea lui Eminescu. Abordare filologică (2009, reeditată în 2014), Eminescu:ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor (2011).

Sunt cărţi în care autorul aduce reale contribuţii de istorie literară, cu relevarea unor detalii biografice inedite, folosind tehnica detectivistă şi argumente deductive, studiindu-l pe Eminescu în contextul epocii sale. Sunt temeiuri pentru care i s-a încredinţat editarea... ediţiei Perpessicius a Poeziilor eminesciene, care formează al 150 volum din impunătoarea colecţie. Opere fundamentale, iniţiată şi coordonată de Eugen Simion, care semnează un pertinent studiu introductiv.

În condiţii grafice de excepţie (ca întreaga colecţie), vol. Poezii reuneşte în aproape 1450 pagini cele trei volume, Opere alese, ediţia Perpessicius, apărute între 1964-1965, la Editura pentru Literatură (colecţia „Scriitori români”). Este un omagiu concret adus predecesorului său, considerat „primus inter pares (et inter omnes)”, N. Georgescu renunţând la folosirea apostrofului, semnalând, în schimb, orice adaos sau abatere de la textul stabilit de Perpessicius, precum şi „diferenţele textuale” din antumele eminesciene. Referinţe critice, antologhează opiniile unor specialişti (Titu Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, I.L. Caragiale, G. Ibrăileanu, I. Scurtu, Ilarie Chendi, H. Sanielevici, G. Călinescu, M. Dragomirescu, E. Lovinescu, N. Iorga, I. Pillat, T. Vianu, L. Blaga, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Mircea Eliade, Şerban Cioculescu, Vl. Streinu, D. Caracostea, Al. Rosetti, T. Arghezi, Mircea Zaciu, Şt. Aug. Doinaş, Al.A. Philippide, Eugen Simion, L. Gàldi, Mario Ruffini, I. Negoiţescu, Edgar Papu, Nichita Stănescu, E. Todoran, Al. Piru, C. Noica, G. Munteanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alain Giullermou, Rosa del Conte, Amita Bhose, C. Ciopraga, P. Creţia, Ioana Em. Petrescu, Emil Cioran, Marin Sorescu, M. Cimpoi, G. Gană, Gisele Vanhese.

O saga editorială este studiul cu care N. Georgescu încheie această ediţie de Poezii eminesciene. Cu competenţă şi cu argumente irefutabile, N. Georgescu face o trecere în revistă a principalilor editori ai creaţiei Poetului, observând şi diferenţele de editare. Ediţia Perpessicius, bunăoară, o consideră „în egală măsură o enciclopedie eminesciană şi un tom de colocvii cu cei care au alte păreri decât autorul”, ilustrul predecesor instaurând „un stil în eminescologie şi în editologie în general: argumentul cu orice preţ”, impunându-se ca un cercetător cu vocaţie, „absorbit de manuscrise şi de surse referitoare la viaţa şi opera lui Eminescu, zăbovind ca un benedictin în jurul fiecărui amănunt”. Într-o epocă în care ortografia era în pas cu vremurile, adică schimbătoare, N. Georgescu ne îndeamnă să avem în vedere la editorul Perpessicius „straturile succesive ale ortografiei şi transcrierilor” şi dorinţa acestuia de a descoperi cercetători şi a-i specializa de tineri în eminescologie şi editologie.

Omagiul cuvenit lui Perpessicius din partea lui N. Georgescu continuă cu limpezime şi justeţe: „Perpessicius, prin truda sa de-o viaţă pentru un singur scop, a suplinit o instituţie întreagă, edificând şi apărându-şi exemplar edificiul”, iar ediţia sa din opera lui Eminescu are „acel rotund al ei, inconfundabil, care te face s-o citeşti înainte şi înapoi în acelaşi timp, să treci prin notele editorului ce-ţi aduc oglinda manuscriselor, receptarea fiecărei poezii în parte, comentariile filologice minimale pentru cine vrea să se apropie de poezia eminesciană”.

Am putea spune cu mândrie că, la început de mileniul III, intelectualul român (în sensul adânc al cuvântului) şi-a făcut datoria faţă de Eminescu, considerat vârful spiritualităţii româneşti, poetul naţional. Intelectualul român care se numeşte D. Vatamaniuc, M. Cimpoi, Victor Crăciun, N. Georgescu, Th. Codreanu etc., dar mai ales Eugen Simion, cel care a împlinit visul noician de facsimilare a manuscriselor eminesciene în 38 de volume, care a editat academic, ştiinţific creaţia autorului Odei. În metru antic, a elaborat studii, exegeze preţioase într-o epocă de contestare a valorilor naţionale, a organizat sesiuni ştiinţifice şi a instituit ziua sa de naştere ca Ziua Culturii Naţionale etc. Şi cum „nicio faptă bună nu rămâne pedepsită”, pentru aceste realizări Eugen Simion a fost cercetat la...DNA. Orice demers întru Eminescu merită un sacrificiu!Oare?!

Ediţia recentă din Opere. Poezii de Mihai Eminescu, apărută la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţa şi Arta a Academiei Române este o realizare remarcabilă din toate punctele de vedere şi ea n-ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă românească, publică sau particulară. Ar fi astfel răsplătit (nu plătit) şi efortul financiar şi legistic al editorilor şi coordonatorului colecţiei.

Tudor Nedelcea

P.S. Observ că toţi cei care l-au ponegrit cu o ură incredibilă pe Eminescu au fost răsplătiţi oficial: Cristian Preda care a scris că „Eminescu este nul” (Dilema, nr. 265, 1998) a fost promovat la Cotroceni, a devenit un politician doar vocal şi acum ne reprezintă în Parlamentul european; Mircea Cărtărescu a scris că Eminescu „era deosebit de păros”, „avea platfus la ambele picioare”, „ridica totdeauna ochii cu duioşie spre podele” (evident, podelele erau în tavan), este perpetuum propus din partea Uniunii Scriitorilor la Premiul Nobel; T.O. Bobe a scris, tot în Dilema, că „astăzi Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un scriitor ( de va fi fost vreodată”) a primit premiul naţional „Eminescu”; Cezar Paul Bădescu a scris, tot în Dilema că „poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt, ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară” iar el, Poetul, era „ceva inert şi ridicol ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart” are, azi, o emisiune la TVR, instituţie publică plătită de toţi românii; R.H. Patapievici, fost director al ICR, a declarat că Eminescu „joacă rolul cadavrului din debara”, de care trebuie să ne debarasăm urgent spre a fi europeni, este făcut doctor honoris causa la Timişoara. Pentru I. Bogdan Lefter, Doina eminesciană era „jenantă pentru notele xenofobe şi deranjantă pentru Uniunea Sovietică” şi din acest motiv apare ca moralizator pe ecranele televizoarelor. Şi exemplele ar putea continua. Asta să fie România reală, profundă proslăvită de Eminescu? Cei care vor să ajungă (şi au ajuns) la „pita lui Vodă” nu prin meritocraţie (adică arivişti şi impostori deopotrivă), ci prin „panglicării de principii” sunt astfel răsplătiţi în zilele noastre cu asupra de măsură. Dar, vorba Eminescului: „Nulităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică, ele trebuie să ştie că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici nu sunt în stare să le priceapă” (Timpul, nr. 95, 29 apr. 1880, p.1).