O carte incitantă - Marin Sorescu şi Premiul Nobel

În urmă cu 18 ani, la 8 decembrie 1996, Marin Sorescu ne-a părăsit pe noi, muritorii de rând, spre a intra în lumea mare, a nemuritorilor. O viaţă scurtă pentru un creator – 60 de ani - , o viaţă dăruită creaţiei literare şi plastice, apreciată la justa valoare de către unii confraţi, dar mai ales de cei de peste hotare. Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai traduşi scriitori români, acest merit revenindu-i aproape în totalitate, prin implicarea sa directă în reciprocitatea traducerii, în relaţiile cordiale cu marii traducători ai lumii literare. O viaţă dăruită creaţiei, dar „încărcată” şi cu nefericiri, lovituri cauzate de alţii (mă refer la „Meditaţia transcentrală” şi la înlăturarea brutală de la „Ramuri”). O viaţă răsplătită cu onoruri, doar parţial, pentru că marele premiu, Nobel, i-a fost refuzat nu de către Academia suedeză, ci graţie intervenţiei confraţilor din ţară.

Acestui subiect delicat i se consacră o carte de către Ion Jianu, un publicist craiovean renumit prin interviurile sale luate unor oameni politici (Gh. Apostol), sportivi şi, mai ales unor oameni de cultură, în care scriitorii sunt preferaţi. Titlul cărţii este sugestiv: În 1983 şi 1992, premiul Nobel rebuia să poarte un nume românesc: Marin Sorescu. Convorbiri cu şi despre Sorescu, apărută la editura clujeană Eikon, în 2014, beneficiind de un pertinent cuvânt înainte al lui Eugen Simion (prietenul şi susţinătorul constant al lui Marin Sorescu) şi o postfaţă a lui George Sorescu, fratele său mai mare, universitarul craiovean care l-a sprijinit moral şi (chiar) material pe ilustrul său frate. În postfaţă, George Sorescu se referă la „rolul nefast al ocultei româneşti în privinţa neacordării Nobelului lui Marin Sorescu”, care este, în opinia sa, „un subiect încă, neelucidat şi care, după ştiinţa noastră, nu a fost analizat de nimeni până în prezent, deşi ar fi trebuit...”. Elucidarea acestui caz ar fi trebuit să vină, în primul rând, din partea familiei; îmi este greu să cred că Marin Sorescu nu s-a plâns, în intimitate, familiei, despre marile nedreptăţi îndurate cu asupra de măsură.

Ideea conceperii şi tipăririi acestei cărţi este precizată cu claritate de autorul cărţii: „de a elucida un subiect ce ţine mai de grabă de istoria literaturii, intenţionând, cumva, dacă nu i se mai poate face dreptate marelui dispărut, să pună în dezbatere şi să aducă în conştiinţa publică informaţia aproape incredibilă”, conform căreia „Marin Sorescu nu a fost sprijinit, cum te-ai fi aşteptat, ci «lucrat» la greu, de colegi de breaslă din propria ţară, «încondeiat» să nu primească o distincţie de mare recunoaştere internaţională, care ar fi fost în fond un mare succes al literaturii române”

(Inventatorului insulinei, N. Paulescu, i s-a recunoscut postum descoperirea, graţie preşedintelui Academiei Române, Eugen Simion, care a organizat un simpozion pe această temă, împreună cu Academia Franţei).

Marin Sorescu s-a dovedit a fi Singur printre poeţi şi sub acest aspect, al detractorilor , iar demersul lui Ion Jianu binevenit. În interviurile şi întâlnirile „prin timp” cu Marin Sorescu, Ion Jianu realizează un portret al redactorului şef al revistei „Ramuri” şi al cenaclului omonim (invitaţii lui Sorescu numindu-se Eugen Simion, Ioan Alexandru, St. Aug. Doinaş, Mircea Ciobanu, Doina Uricaru, Eugen Uricaru, Denisa Comânescu, Dinu Flămând, E. Negrici, I. Cristoiu), dar mai cu seamă, al creatorului de literatură, al spectatorului la propriile sale piese („Teatrul meu a fost cel mai cenzurat în perioada comunistă”) sau cele semnate de I.D. Sîrbu („I.D. Sîrbu ştie să convingă, să declanşeze emoţia artistică”), Ion Jianu solicitându-i opinii despre actori („Tudor Gheorghe, un foarte autentic... menestrel în ţeapă”; „În «Iona», Ilie Gheorghe a făcut un spectacol extraordinar”), despre Craiova „văzută din car” („Craiova o găsesc întotdeauna bine”), consemnând opiniile sale literare („Am aspirat la ideea de scriitor total”).

După aceste prolegomene, Ion Jianu trece propriu-zis la interviuri, abordând tematic 22 de „ «spectatori» ai fenomenului sorescian: colega de facultate Luminiţa Xenia Ambrozie (Poezia lui Sorescu era „cu totul nouă, care anunaţa o întorsătură în literele româneşti”), teatrologul G. Banu („Casa lui Marin mi-a relevat orodoxia lui intimă”), Augustin Buzura („ Marin Sorescu a fost linşat pur şi simplu. Şi, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroi democraţi anticomunişti şi numai ştiu cum, nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coş de Sorescu”), N. Breban („Sorescu a avut un moment cumplit în 1991, atunci când a fost atacat de diverşi inşi chiar din «patria» lui, Craiova”), traducătorul Jean Louis Courriol („Mulţi intelectuali români, din invidie sau lipsă de luciditate, l-au defăimat şi uneori înjurat. Istoria i-a judecat”), acad. Victor Crăciun, profesorul lui Sorescu la Iaşi („Pentru ultima jumătate a veacului al XX-lea, Marin Sorescu ar fi acoperit cel mai bine lipsa scrisului românesc cu prezenţa sa între premianţii Nobel”), actorul Ilie Gheorghe („ Cea mai mare bucurie a vieţii mele rămâne strădania mea de a susţine această teză de doctorat din opera lui Sorescu, dar nefinalizată”), Tudor Gheorghe („El, Emil Cioran ne-a primit bucuros şi ne-am tăinuit ca între oameni normali...Normali, vorba vine: doi erau geniali, Sorescu şi Cioran”), criticul Ov. Ghidirmic („Îl privim astăzi pe Marin Sorescu ca pe un clasic al modernităţii, ca pe unul dintre scriitorii noştri fundamentali”), Norman Manea („Este regretabilă [neacordarea Nobel-ului], dar – cum am spus – nu este de neînţeles”), Dan Mănucă („ La 1982, era printre cei mai cunoscuţi şi mai traduşi scriitori români”), I. Munteanu („Sper ca într-o zi să aflăm numele detractorilor, pentru o consemnare şi meritată «răsplată» a lor, la capitolul ruşinos al istoriei literare”), Tudor Nedelcea („De această gravă calomnie «meditaţia transcentrală» l-au salvat Eugen Simion, Adrian Păunescu şi V. Băran”), C. Noica („într-o discuţie, în redacţia „Ramuri”: „I-am spus lui Marin Sorescu:dacă stai cuminte, ai să iei Premiul Nobel”), traducătorul Justo Jorje Padron („Marin, iar mai înainte L. Blaga şi Nichita Stănescu, au fost aproape să-l obţină”), traducătoarea Elisavietta Ritchie, Dan Shaftan, G. Sorescu („Scârbit de lucrătura acestei oculte şi-a dat demisia. N-a ţinut să se răzbune pe cei care l-au încondeiat la Uniunea Scriitorilor”), Ileana Vulpescu, Dan Zamfirescu („ A fost cea mai mare personalitate creatoare românească din a doua jumătate a sec. 20 şi astrul de primă mărime din constelaţia care a «schimbat la faţă» cultura română începând din 1960”).

Inedit, Ion Jianu publică Testamentul literar al lui Marin Sorescu din noiembrie-decembrie 1996, în 18 puncte, privind situaţia manuscriselor sale şi editarea lor, executori fiind soţia, Virginia Sorescu, fratele, G. Sorescu şi nepoata, Sorina Virginia Sorescu, precum şi un bogat album foto, reprezentându-l pe Sorescu cu alţi confraţi, grafica sa, autografe etc.

Ajungând la final, Ion Jianu nu reuşeşte să afle de la interlocutori cine-s denigratorii. Că ei au fost (şi vor mai fi) o spune apăsat prefaţatorul cărţii, Eugen Simion: „...Dar sunt şi alte lucruri importante pe care le găsim în interviurile lui Ion Jianu. Aflăm, de pildă, ceea ce în parte ştiam din zvonurile publice că, în 1992, Sorescu ajunsese în faza finală a selecţiei pentru premiul Nobel. Fusese reţinut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câţiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generaţie şi comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit şi pe unul, şi pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne defineşte mai bine destinul şi specificul...

Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confraţi de la Bucureşti, poeţi cunoscuţi. Indignaţi peste măsură şi speriaţi ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceştia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzaţii abominabile la adresa lui Sorescu. Ambasadorul Suediei în România l-ar fi invitat pe poetul «nobelibil» şi i-ar fi arătat, scârbit, documentul... Cel care relatează acum aceste posibile infamii în lumea scriitoricească nu «desecretizează» pe autorii lor. Îl înţeleg. În lipsa unor dovezi precise este bine să păstrezi prudenţa. Sorescu mi-a vorbit, la vremea respectivă, trebuie să mărturisesc, despre această cabală, dându-mi şi numele instigatorilor”.

Cel care o spune, cu acelaşi curaj nedesminţit în timp, este Dan Zamfirescu, cu prilejul lansării acestei cărţi la Târgul Gaudeamus 2014 (cartea a fost lansată şi la Biblioteca „Aman”, chiar în ziua morţii sale, 8 decembrie 2014): „Eu am mai scris despre doi dintre cei trei... Ei sunt implicaţi direct în refuzul Premiului Nobel pentru Sorescu. Unul e Dinescu, alta e doamna Blandiana şi al treilea, Dumnezeu să-l ierte, Augustin Doinaş”.

Academia Română l-a propus oficial, la 12 martie 1992, pe Marin Sorescu pentru premiul Nobel, cei trei, „toţi doamne şi toţi trei” l-au contracarat, aşa cum însuşi Sorescu dezvăluie. Cartea de interviuri a lui Ion Jianu umple un gol în istoria literaturii române postbelice.

Quod erat demonstrandum!

Tudor Nedelcea