Caragiale la Sorescu

„Ştii că Nazaretul României este Craiova; în această frumoasă cetate, Învăţătorul a văzut prima rază de lumină”, scria I.L. Caragiale lui Petre Th. Missir, din Craiova, la 4/16 apr. 1883, ca, după aproape două săptămâni, adică la 28 apr. 1883, din gara Craiovei să-i scrie din nou, cu aprecieri despre capitala Băniei: „Aici lucrurile stau ca în toată România, mai bine nu pot să stea, mai rău s-ar putea, însă de ce să se distrugă Craiova? Ea este modestă, ea niciodată nu a pretins să se numească altfel decât a treia capitală a noastră, considerându-se Ploieştii ca republică de sine stătătoare”. 

Caragiale cunoştea bine Craiova şi oamenii săi încă din 1879, când, se pare, a editat ziarul pro-electoral, conservator, „Doljul”; apoi, aici „cu contract în regulă, la 16,18 şi 20 dec. [1884] se joacă «Noaptea furtunoasă»; la 23, 25, 26, 27 şi înainte până la saţietate, se dă «Scrisoarea». Care va să zică, aş putea apuca două repetiţii şi prima ale «Scrisorii» şi în a doua şi în a treia a noastră capitală”(scrisoare către acelaşi P. Th. Missir, 11 dec. 1884). I.D. Sîrbu fostul secretar literar al Naţionalului craiovean, răspândea o afirmaţie a marelui dramaturg (preluată de la actorul Ion Arestin, interpretul craiovean din acea perioadă al dramaturgiei caragialeene ). „La Craiova nu se vine, din Craiova se pleacă”. Nu ştim cu precizie dacă scriitorul a rostit aceste cuvinte; cert este că, în 1911, a cam păcălit conducerea Teatrului craiovean, nimeni alţii decât celebrii (dar naivii) scriitori Emil Gârleanu (director) şi Liviu Rebreanu (secretar). După ce, la 3 sept. 1911, din Berlin, Caragiale îi scrie lui Gârleanu că-i dă „dreptul să joace, numai pe seama sa, proprie, lucrările, în ordinea şi modul în cari va crede onor. Direcţiunea de cuviinţă de câte ori şi orcând” în condiţiile impuse de autor (respectarea „integrităţii materiale a textului respectiv”, plata drepturilor de autor în sumă de 2000 lei în mărci germane, „deodată pentru toate eventualele reprezentaţiuni, şi, înainte de chiar prima reprezentaţiune”), după primirea acestei sume chiar cu preţul unei ameninţări („reclam Ministerului, Direcţiei Generale, eventual Justiţiei”, telegramă din 13/26 ian. 1912), Caragiale răspunde cinic „devotatului şi harnicului muncitor în ogorul culturii naţionale” (scrisoare din 3 sept. 1911) printr-o telegramă: „Imposibil veni. Regret mult. Piaza rea. Acces acut sciatic. Mulţumesc delicata atenţiune. Salutări distinse” (7 febr. 1912). Nu sciatica a fost boala diplomatică pentru refuzul său, ci „groaza de mulţime”, cum îi scrie dramaturgul lui Al. Vlahuţă, la 6 febr./24 ian. 1912, proiectul sărbătoririi sale, în Craiova, la împlinirea celor 60 de ani, îngrozindu-l, preferând să stea „liniştit cu ai mei acasă la căldurică”, continuând, în aceeaşi scrisoare, să se scuze: „Eu nu sunt un erou – eu sunt un burghez. N-am nici aplicare, nici le physique de l’emploi pentru un triumf. Şi pe urmă tu ştii că «fosilele» sunt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la o adoraţiune. Hotărât nu viu. Fiţi sănătoşi şi veseli”. 

În pofida acestei atitudini cel puţin ciudate, craiovenii, „sănătoşi şi veseli”, l-au apreciat cu asupra de măsură. În cadrul Tetrului Naţional s-a constituit Societatea culturală „I.L. Caragiale” în 1977, cu cei mai reprezentativi scriitori sau oameni de teatru din ţară (Şerban Cioculescu, M. Ungheanu, Marin Sorescu, Radu Beligan, Mircea Cornişteanu, Al. Dima, Ov. Papadima, Liviu Ciulei, Emil Boroghină, Şt. Cazimir etc.), care a organizat anual „Zilele Caragiale” (simpozioane, dezbateri, lansări de cărţi, spectacole de teatru, proecţii de film etc.). 

Liantul manifestărilor complexe „I.L. Caragiale”, ante şi postdecembriste, este regizorul şi actualul director general al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”( căruia îi datorăm însuşi denumirea actuală a instituţiei), Mircea Cornişteanu, „cel mai fervent şi frecvent realizator scenic”, specializat în Caragiale. „Pentru mine, Caragiale este autorul meu de căpătâi, atât ca om de litere, dar şi de teatru. Am avut şansa ca primul meu spectacol la Naţionalul craiovean, în 1973, să fie «Scrisoarea pierdută». Amza Pellea, directorul teatrului, a făcut gestul nebunesc de a încredinţa montarea piesei unui începător. Spectacolul a ieşit bine şi asta m-a încurajat să continui spectacolele Caragiale, 20 la număr, ultima «Scrisoare» din această stagiune este a cincea variantă. Am făcut spectacole şi după proză sau corespondenţă, cum este „Al matale, Caragiale”, în 1980. Cred că e scriitorul nostru de excepţie, care ne-a arătat o oglindă, în care, dacă avem curajul să ne privim, avem şi şansa de a ne schimba. Citesc, recitesc şi revin pe scenă cu spectacole Caragiale şi descopăr mereu lucruri noi, care se potrivesc, politic şi social, vremurilor noastre”. Să amintim că spectacolul său cu „Scrisoarea” din 1988 (a treia variantă) a fost drastic cenzurată, la cererea unui fost profesor de liceu (de limba română?!), azi „important” ideolog craiovean şi prosper (finaciar) culturnic local. 

Tudor Gheorghe, alături de Emil Boroghină, Al. Firescu şi Al. Dincă, a fost un alt mare împătimit caragialolog, punând în scenă, în 1981, spectacolul, Pe un franc, poet ( după poezia, proza şi corespondenţa dramaturgului), iar, azi, în „Anul I.L. Caragiale”, menestrelul jucând Nu se poate cu de toate, o actualizare remarcabilă după textele scriitorului, acompaniat de „Iunion”, orchestrată de Marius Hristescu. 

Stagiunea 1912/1913 a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova marchează centenarul morţii marelui dramaturg printr-o „Integrală Caragiale” (care a mai fost realizată şi în anii 1980), realizată de celebrul colectiv al teatrului din Bănie, dar şi al teatrelor invitate. Astfel, săptămâna 9-14 oct. 2012, a început cu „Năpasta” jucată de craioveni, în regia lui K. Elemér, cu Nataşa Raab, C. Cicort, V. Mihali, Tudorel Petrescu, continuată cu „D’ale noastre”, după Caragiale, jucată de Naţionalul bucureştean care-i poartă, cu cinste, numele, apoi revin oltenii cu „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, în regia Dianei Dragoş, cu Mirela Cioabă, Dan Cornescu, Monica Ardeleanu, Anca Ţecu etc. Centrul cultural „Jean Bart” din Tulcea a prezentat un ingenios Caragiale XXI-22 (cu Anca Dinu şi Nelu Serghei, regizat de Bogdan Cristian Drăgan). Mircea Cornişteanu şi scenografa Lia Dogaru au montat „O noapte furtunoasă” ( cu I. Colan, V. Mihali, Cerasela Iosifescu, C. Băicuş, G.A. Costea, Raluca Păun, Dragoş Măceşanu). Teatrul bucureştean „Masca”, cu Mihai Mălaimare în dublă calitate (regie şi scenariu), a lansat în foaier Spectacol de statui vivante, după O scrisoare pierdută, aceeaşi piesă fiind pusă în scenă de Mircea Cornişteanu ( cu Claudiu Bleonţ, Marian Politic, Ilie Gheorghe, Cerasela Iosifescu, Valer Dellakeza, V. Mihali, N. Poghirc, Şt. Mirea, T. Petrescu etc.). Regalul teatral l-a încheiat Naţionalul craiovean, cu D’ale carnavalului, în regia lui Al. Berceanu şi decorul lui Viorel Penişoară-Stegaru, cu G.A. Costea, C. Cicort, A. Andone, N. Poghirc, C. Băicuş, Iulia Colan, Corina Druc etc. 

Spre a întregi imaginea marelui sărbătorit, în foaierul Teatrului a fost organizată expoziţia Caragiale văzut de caricaturiştii lumii (din 46 de ţări; Brazilia, Japonia, Iran, Argentina, Marea Britanie, SUA, China etc.). 

Urmaşul reputaţilor secretari literari, în care au strălucit, L. Rebreanu şi I.D. Sîrbu, scriitorul Nicolae Boiangiu-Coande (o excelentă „achiziţie” a directorului Mircea Cornişteanu), care coordonează prestigioasa revistă SpectActor şi seria de întâlniri cu mari scriitori români, l-a avut ca invitat, de data aceasta, pe Dan C. Mihăilescu, care a conferenţiat, în sala „I.D. Sîrbu”, despre Caragiale:aliatul perfid sau duşmanul complice?, în prezenţa unui elevat public craiovean. 

Colectivul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, care a câştigat premii şi medalii în ţară şi, mai ales, în străinătate, şi-a făcut cu prisos şi profesionalism datoria morală faţă de autorul Năpastei. Caragiale a fost la Sorescu, omagiat la justa sa valoare.

Tudor Nedelcea

26 oct. - 1 nov. 2012