Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – Partea I

Motto:
„Nu scriem nici pentru bucureşteni, nici pentru munteni şi moldoveni, ci pentru toţi românii şi nu numai pentru cei de azi, ci şi pentru cei viitori”

M. Eminescu

Motto:
„De avem sau nu dreptate, 
Eminescu să ne judece”

Grigore Vieru

Teoretician al românismului. Studierea plenară şi integrală a publicisticii eminesciene, un adevărat colos ştiinţific, dezvăluie cercetătorului şi în genere cititorului de azi, dimensiunea reală a „omului deplin al culturii române” (C. Noica).

Din hăţişul de probleme, fie ele sociale, economice sau politice, cu care se confrunta societatea românească din vremea sa (şi nu numai de atunci), în spiritul patriotismului manifestat în marginile adevărului şi nu al celui lozincard („Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât va trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”), Eminescu este „implicat” în istoria neamului său. Naţionalitatea, susţine el, nu trebuie numai afirmată, ci trebuie să fie simţită cu inima, căci „ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori”. Nefiind „român de paradă”, dovedeşte mai multă încredere în naţiune decât în stat, aşa cum remarcă, pe bună dreptate, D. Murăraşu: „Nu veleităţile unei vieţi de stat, îi atrag privirile, ci posibilitatea pentru români de a-şi păstra libertatea conştiinţei şi limba lor”. Şi criticul îl citează pe însuşi Eminescu: „Românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”. De aici îndemnul eminescian, prilejuit de evocarea morţii lui Grigore Ghica, către poporul său de a învăţa din nenorocirile istoriei sale, dând exemplul răpirii Bucovinei. „Popor român! Mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit” 

Tristă constatare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi... Cercetând, cu mintea caldă şi cu inima rece, istoria românilor, Eminescu sesizează un mare pericol: lipsa de unitate a românilor de pretutindeni, conjugată cu scăderea rolului catalizator al statului, având în vedere că intenţiile cvasipermanente ale imperiilor vecine de a ne asimila în totalitate. 

Ceea ce Eminescu remarca la Gh. Şincai (în dezacord cu opiniile critice ale lui Titu Maiorescu privitoare la rolul Şcolii Ardelene, dovadă peremptorie a spiritului său independent) i se potriveşte pe deplin: „în totalul său (în opera lui Şincai, n.n.) domină o singură idee, aceea a românismului (sublinierea noastră, n.n.) care face din opera sa o sferă a ştiinţei în loc de a rămânea numai o culegere nesistematizată de fapte istorice”. 

Românismul devine în gândirea istoricului Eminescu o coordonată, materializată în fapte (trecerea ilegală a graniţei cu desaga cu cărţi pentru românii din Bucovina) şi în toată scriitura sa. El „vede” ideea întregului şi în acest sens preocuparea pentru românii din afara graniţelor ţării sale (artificiale şi atunci) este pe deplin motivată. Şi nu numai că „vede”, ci şi „strigă” (un strigăt dureros) ca ţara să nu fie tratată umilitor ca o „Americă dunăreană”, sesizând pericolul „robiei occidentale”, „a negrei speculaţiuni despre Apus”. 

Acuză cu vehemenţă, dar cu argumente indubitabile, de ordin istoric, juridic, cultural sau statistic, imperiile sau statele vecine în care (mai) trăiesc români, de exploatarea naţionalităţilor, de ingerinţe în organizarea învăţământului în limba română, de încălcarea principiului autodeterminării bisericii, de încălcarea dreptului ca românii să aibă reprezentanţi în administraţia provinciei în care locuiesc. 

Pe deplin conştient că Europa n-ar fi interesată de un popor fără personalitate, Eminescu devine, cu bună ştiinţă, „teoreticianul prin excelenţă al naţionalismului român”, cum remarca, în 1942, Mircea Eliade, crezând cu îndreptăţire în destinul şi misiunea istorică a neamului său. „Scrierile politice ale lui Eminescu au contribuit, astfel, enorm la fundamentarea patriotismului român modern. Este rar un privilegiu de a fi, în acelaşi timp, cel mai mare poet al poporului său şi creatorul doctrinei sale naţionaliste” . Desigur, este vor ba de un naţionalism în sensul real şi nu denaturat al cuvântului, căci, aşa cum se încredinţează prietenul său, Ion Slavici, şi cum stau mărturie zecile de mii de pagini, Eminescu nu era şovin, el neavând nimic cu bulgarii, ungurii, grecii, ruşii, evreii care trăiesc în ţările române, sau cu acele popoare cu care convieţuiesc românii, „ci de nişte oameni ca Dandanche, care s-au lepădat de neamul lor, de părinţi şi de fraţi, şi strigă-n gura mare că sunt chiar mai români decât românii de obârşie, iar aceasta pentru ca, prostind lumea, să-şi asigure poziţiuni în statul român, să-ngrămădească bogăţii şi să poată trăi pe nemuncite în răsfăţare” . 

Ca şi în studiul altor probleme, Eminescu pleca la drum înarmat cu cunoştinţe temeinice, interesându-l mai ales cărţile care vorbesc despre români. Aşa este cazul lucrării Die Anfänge der Romänen. Kritische – Etnographische Studie, scrisă de austriacul Julius Jung (1851 - 1910), membru corespondent al Academiei Române. Cu o impresionantă maturitate de gândire la numai 26 de ani, interesat de sursele istorice străine, Eminescu reia opiniile lui Jung asupra unei probleme atât de importante – originea poporului român – opuse opiniilor defăimătoare şi neştiinţifice ale lui Roessler . Jung, ţine să sublinieze Eminescu, „raţionează după analogia mutării altor popoare şi susţine continuitatea şi stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane. Fiindcă adevărul e unul ca şi linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate ca şi liniile strâmbe sunt nesfârşit de multe” . „Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în secolul al 12-lea”, întreabă Eminescu, remarcând că savantul austriac „păşeşte în argumentare cu comparaţia critică” pentru „metoda critică-comparativă”, metodă recomandată ca „normă pentru toţi cari ar voi să cerceteze cestiuni asemănătoare”. Comparând teoria lui Jung cu cea a lui Roessler, făcând un inventar al susţinătorilor ambelor teorii, Eminescu remarcă exegeza lui Jung prin „compararea luptei de păreri în cestiunea românilor cu o luptă analoagă de păreri în cestiunea altor popoare, raeto-romanilor, grecilor moderni” . Faptul că studiul lui Eminescu este dintre puţinele semnate, deşi numai cu iniţiale, atestă faptul că el acorda importanţa cuvenită originii şi continuităţii poporului român în spaţiul Daciei Traiane. 

Românii din Moravia. Plecând de la marele adevăr că nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră” , Eminescu include în preocupările sale soarta românilor din afara graniţelor ţărilor române. 

Între aceştia, sunt unii care „roind în munţii Moraviei, şi-au pierdut limba; păstrează însă vechile lor obiceiuri, precum şi portul” . Atrage atenţia asupra unei culegeri de cântece populare „pline de jale”, în care atât textul, cât şi muzica vor înfăţişa destule analogii cu cântecele din ţările noastre” . 

Cât privesc românii din balcani, Eminescu face o critică amănunţită cărţii amiralului francez Jean Pierre Edmond Jurien de Graviere (1812 - 1892), La station du Levant, amendându-i opiniile pentru necunoaşterea exactă a situaţiei din Balcani, a problemei orientale. Reluând o idee vehiculată în Occident în momente de conjunctură, amiralul acordă grecilor un rol mult prea mare şi exclusivist, de zid în calea înaintării panslavismului. Stăpân pe cunoştinţe de istorie universală şi de diplomaţie, gânditorul român extrage din experienţa istoriei învăţăminte temeinice. Nefiind xenofob, el critică pe greci nu ca popor, ci anumite tendinţe ale unor elemente greceşti din epoca modernă, „predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient” . Aducând elogii grecilor din antichitate („caractere nobile şi mari”), el face o incursiune în istoria politică a Greciei, criticând demagogia, corupţia, făţărnicia, şiretlenia. Adept al teoriei evoluţioniste, explică aceste carenţe ale unui popor vestit în istorie, prin „îmbătrânirea” sa, pierderea calităţilor şi păstrarea viciilor. Eminescu cunoştea prea bine epoca fanariotă şi trădarea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, remarcând în cadrul revoluţiei greceşti din 1821 rolul macedo-românilor, alături de albanezi şi slavi. Critica acestor carenţe este făcută în relaţie directă cu „istoria specială a românilor”, apelând la fapte istorice concrete: adus în ţară de Radu cel Mare, patriarhul Nifon şi-a depăşit atribuţiile amestecându-se în politică, încercând să creeze o partidă boierească favorabilă, adâncind, astfel, prăpastia dintre Dănuleşti şi Drăculeşti; în Moldova, Despot-Vodă „strica prin intrigi de curte domnia lui Lăpuşneanu Vodă şi aduce pe acel zimbru la o adevărată furie şi sete de sânge” . Critica „străinilor” este făcută din anumite considerente: stricarea „rânduielilor şi tocmelei acestor ţări” prin încercarea de înlăturare a unor tradiţii şi obiceiuri, pierderea de provincii, introducerea de corupţiei şi fuga de muncă, considerată „legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi” , idee care stă în epicentrul concepţiei sale social politice. 

Românii din Peninsula Balcanică. Intervenind în polemica jurnalistică dintre „Messager de Wienne”, care susţinea că nu există români în dreapta Dunării, şi „Telegraful” sibian, Eminescu consideră că este momentul ca soarta conaţionalilor noştri din Balcani să stea în atenţia specialiştilor şi guvernanţilor, cu atât mai mult cu cât existenţa acestora este contestată de ziarul „Vulturul” din Ploieşti, „foaia intereselor bulgare”, iar „aviditatea teritorială grecească, sârbească şi bulgărească începe a-i privi ca neexistând pe faţa pământului” . „Libertatea bisericească şi scolastică” pentru aceştia „trebuie – subliniază Eminescu – însă asigurată, ca să fie odată pentru totdeauna scăpaţi de sub presiunea spirituală, în prezent a grecilor, în viitor a altor «fraţi» creştini”. Pragmatic, poetul consideră, ca o primă măsură, reînfiinţarea vechii mitropolii, căci aceşti români, răspândiţi în peninsulă, „n-ar mai avea nici un sprijin şi nu pot spera decât în noi. Să ne arătăm dar demni de încrederea lor” . 

Care-s ţinuturile din afara graniţelor ţării în care locuiesc românii? Răspunsul îl dă Eminescu: „începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”. După ce face un excurs istoric, cu menţionarea personalităţilor, călătorilor străini şi a istoricilor, care vorbesc despre existenţa românilor în acest spaţiu est şi sud-est european, Eminescu se arată şi arată Europei destinul lor nefericit: „acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la Congres [de la Berlin din 1878, n.n.] nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit, câştigat prin proprie vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultura şi arta războiului” . Ei sunt cuprinşi de „un adânc intunic, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut şi iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare” . Guvernanţii de atunci nu întreprind nimic pentru apărarea acestor români „sobri, având instinct de căsnicie şi industrie”, ci se frământă în tulburări interne. Cu atât mai regretabil cu cât, „ca toţi locuitorii de munte, vlahul nu-şi poate uita patria nici în ţările cele mai îndepărtate chiar” . 

Situaţia românilor din sudul Dunării stă în atenţia lui Eminescu încă din perioada „Curierului de Iaşi” şi este o problemă care ar fi trebuit şi mai trebuie încă să-i preocupe pe toţi politicienii români. Şi Eminescu ştie şi modalitatea ajutorării acestora: „Într-un timp în care insulele etnice ale marelui popor care cuprindea în evul mediu cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice încep a simţi din nou deosebirea lor de ceilalţi şi sunt dominate de instinctele unei proprii vieţi naţionale, s-ar putea da întrebuinţării acestor fonduri o direcţie mai spornică, mai potrivită cu interesele de cultură ale poporului românesc. Nu macedo-românii trăit-ar în ţara noastră, la a căror cultură nu se opun nici piedici economice, nici politice, ci macedo-românii din chiar locurile clasice ale aşezării lor ar putea fi încurajaţi la studii, pentru binele regiunii în care au fost născuţi şi a conaţionalilor din acele regiuni” 

Problema românilor din Macedonia a făcut obiectul unor cercetări ale lui Al. Pencovici, materializate în volumul Despre românii din Macedonia şi Muntele Athos (Bucureşti, 1885), cercetări cunoscute lui Eminescu încă din 1882 . Poetul face o scurtă introducere la scrisorile lui Al. Pencovici, în care ia atitudine vehementă la afirmaţiile ziarului „Messager d'Athénes” din 17/29 iulie 1882, ziar care prezenta călătoria lui Pencovici în Macedonia ca având scopuri politice şi publică scrisoarea acestuia, în care „se va vedea că un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii, e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase, prin presiunea unei biserici străine şi a unor societăţi de agitatori străini” . Face, totodată, remarca că „de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, a fost absorbit în cea mai mare parte de cătră popoarele conlocuitoare” . 

Cercetările lui Pencovici sunt ostile presei oficiale din Grecia, pentru că aduce în atenţia opiniei publice europene această stare de lucruri. Eminescu nu stă pasiv, intră în luptă, înarmat cu documente istorice incontestabile, pune la contribuţie Fragmentele din istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, pe care le tradusese în 1878, în scurta sa vacanţă petrecută la Floreştii Gorjului. Este intrigat de tendinţa şi lipsa de obiectivitate a presei greceşti de a tăgădui existenţa „populaţiei traco-romane care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, îşi întindea insulele sale etnice în toate teritoriile Împărăţiei Răsăritului” . Revenind asupra întinderii geografice („În adevăr, Peninsula Balcanică era în antichitate o peninsulă tracică şi numai vârful ei estrem era populat de greci”) exemplifică, făcând dovada unei vaste culturi, cu comediile lui Aristofan, în Paserile, de pildă, unde este vorba de un zeu de origine tracică; chiar Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare au fost traci: dacii sunt urmaşii tracilor, existenţi cu două secole înaintea venirii lui Traian, iar „statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii”. În contact cu romanii, tracii „s-au românizat, au devenit români” . Apelând la un termen din chimie, Eminescu argumentează presei greceşti că „tracii Peninsulei şi cei din Dacia erau izomorfi şi s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare”. Condamnă statul grec „de a escamota în folosul lor cuceriri făcute de alţii şi de a intra pe furiş în moştenirea istorică a altor popoare”, aşa cum au făcut cu mănăstirile româneşti şi cu moşiile „escamotate prin subrepţiuni testamentare”, aşa încât Principatele Române păreau „o ţară aproape grecească”. 

La afirmaţiile aberante ale presei din Atena precum: „colonii romani şi nu români s-au contopit şi asimilat cu grecii, după cucerirea romană, că limba lor se apropie mai mult de limba provensală decât de cea română, că cuţovlahii, de rasă greco-latină, veniţi din Occident, nu sunt deloc ai vechilor romani”, Eminescu aduce argumente istorice şi filologice. Existenţa românilor balcanici este amintită de Theophylact şi de Theophan încă din anul 579, făcând parte din oastea contra avarilor. Cedrenus afirmă în 976, că unii călători români au ucis pe David, fratele ţarului bulgar Simeon. Anna Comnena îi citează în a doua jumătate a secolului al XI-lea, lângă Exeva. Un secol mai târziu, călătorul evreu Benjamin de Tudela îi găseşte în munţii Tesaliei, „nesupuşi de nimeni, cu totul neatârnaţi şi o spaimă a grecilor” . Niceta Choniates numeşte munţii Tesaliei, Valahia Mare. Şi exemplele date de Eminescu continuă concluzionând: „Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia” . 

Cât priveşte limba macedo-românilor, „e azi un adevăr cunoscut de toţi că numai un dialect al limbei daco-romane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului [...]. Atât dialectul din Istria, cât şi cel macedo-român sunt varietăţi a limbei daco-române, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări” . 

Demersul lui Eminescu ne se rezumă numai la constatări de importanţă deosebită, valabile şi azi; el face apel la românii macedoneni, stabiliţi în stânga Dunării, „cari vor redeşteptarea popoarelor lor şi readucerea lui conştiinţa naţională, ei au un cuvânt să lucreze în acest senz”. Cert este, spune ca un om politic Eminescu, că „în mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români” . 

Activitatea învăţătorului şi inspectorului şcolilor româneşti din Imperiul Otoman, Apostol Mărgărit (1832 - 1903), care a înfiinţat peste o sută de şcoli româneşti, este privită cu aceeaşi ostilitate de către cercurile greceşti. Informându-şi prompt cititorii, Eminescu traduce, spre ilustrare, din „Journal d'Athénes” acele pagini care-l critică pe mâniosul dascăl român că „şi-a câştigat tristă notorietate, speculând românismul”, că vizează „românizarea greco-românilor”, că vrea război contra turcilor şi unirea Macedoniei cu România. Eminescu atacă metodic aceste acuzaţii gratuite, nefondate. Subliniind „caracterul drept şi deschis al românului” , demonstrând, pe baza cercetărilor lui Micklosich, Tomaschek, Thunmann, că expresia „greco-român” este improprie, Eminescu atacă fondul problemei: „Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji, turci şi macedo-români, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire din Atena” . 

Războiul de independenţă sau războiul oriental, cum îl denumeşte el, stă în atenţia sa, oferind o informare operativă a cititorilor „Curierului de Iaşi” asupra evenimentelor din Balcani, de pe câmpul de luptă. Acest eveniment îi dă posibilitatea de a reveni asupra situaţiei românilor din această zonă. În Serbia, a şasea parte a locuitorilor (127.545 la număr) sunt români, dar, constată el cu amărăciune, „lor nu li e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e permisă liturghia în româneşte”. În armata sârbă, angajată în lupta contra Imperiului Otoman, sunt mulţi români, „cari par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe socoteala sârbilor mi se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre” . 

Românii din Imperiul Austro-Ungar. O atenţie sporită acordă românilor din Imperiul Austro-Ungar. Aflând din presă că în interiorul acestuia se formează dualismul, care va înăspri soarta românilor din imperiu, Eminescu „şi-a însuşit ideea dreptului ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un organ politic propriu, pentru a-şi dicta normele sale proprii de conducere” . Stăpânit de puternice sentimente patriotice, dotat cu un temperament de luptător, Eminescu era conştient că această idee trebuie răspândită prin presă, susţinând autonomia Transilvaniei, drepturile românilor majoritari în această provincie. Scrisul lui a fost un real stimul în întărirea conştiinţei naţionale în lupta cu dualismul, iar soluţiile date de el au croit brazdă adâncă în conştiinţa neamului. „A suferit, a cugetat şi a scris pentru binele naţiunii întregi pe care a iubit-o nesfârşit, fără să se fi împărtăşit însă de recunoştinţa ei în scurta lui viaţă chinuită” . 

Problema românilor din provinciile stăpânite de imperiile străine îi erau cunoscute în toată complexitatea sa. A străbătut aceste teritorii, s-a împărtăşit din suferinţa românilor, la Viena sau Berlin s-a apropiat mai cu seamă cu tinerii înflăcăraţi, viitori luptători pentru drepturile naţiunii oprimate. Pentru el n-au existat graniţe între provinciile româneşti, crezând că Unirea cea mare este doar o problemă de timp. Cunoaşterea istoriei patriei sale era nu numai o problemă de cultură, ci o datorie civică; în noţiunea de patrie includea pământul strămoşesc, morţii pentru libertate şi neatârnare, religia, limba, istoria şi tradiţiile sale. „O legătură cu trecutul însemna pentru Eminescu o precisă orientare în haosul evenimentelor pe care istoria le precipita în preajma sau asupra noastră, tradiţionalist înseamnă păstrarea ritmului specific al rasei tale, ritmul vieţii pe care l-a creat istoria în lungul ei proces de elaborare” . 

Câteva repere privind cadru istoric al problemei românilor din Imperiul Austro – Ungar din perioada eminesciană se impune între înţelegerea deplină şi nuanţată a implicării scriitorului. La 5/17 februarie 1867 se încheie acordul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro – Ungaria, în cadru căruia Transilvania rămâne încorporată Ungariei, anulându-i-se autonomia. După încheierea acestui pact, apare „Legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, cu un rol nefast în viaţa popoarelor din imperiu. În preambul era prevăzut că „toţi cetăţenii Ungariei formează o singură naţiune – naţiunea ungară – şi indivizibilă”, iar drepturile cetăţenilor de alte neamuri urmau să fie „aplicate în funcţie de interesele de unitate a statului ungar” şi „numai în măsura în care nu contravin unităţii ţării şi nu limitează posibilitatea practică a guvernării şi administraţiei”. Acest act, făcut peste voinţa populaţiei majoritare, i-a surprins pe politicienii români, care nu aveau partide politice sau programe. Abia la conferinţa de la Timiş (februarie 1869) se hotărăşte înfiinţarea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria. Două curente politice despart, din păcate, unitatea românilor. Primul este activismul, care presupune participarea românilor la alegeri şi în viaţa parlamentară. Al doilea curent, pasivismul, hotărât la conferinţa Naţională din 7-8 martie 1869 la Miercurea-Ciuc, recomanda, dimpotrivă, neparticiparea la alegeri şi în parlamentul de la Budapesta, tactică folosită cu bune rezultate de guvernele maghiare faţă de Curtea din Viena. Studenţii români de la Viena erau şi ei divizaţi în funcţie de cele două tactici. 

Primul articol al lui Eminescu, Să facem un Congres, apărut în „Federaţiunea” din 5/17 aprilie 1870, la un an de la constituirea celor două partide politice în Transilvania şi Banat este şi prima sa ieşire în arena politică. Arătând deficienţele celor două orientări, pragmatic, propune şi măsurile de rigoare pentru unitate de acţiune a românilor: constituirea urgentă a unui congres general care să adopte o singură tactică, să se declare solidar cu celelalte naţiuni oprimate şi formarea unui singur partid politic. 

Peste numai cinci zile, în acelaşi ziar, întăreşte ideea unităţii românilor din Imperiul Austro-Ungar şi solidarizării naţiunilor, dând exemplul cehilor care cereau o federaţie şi nu dualism, care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor. Îşi îndeamnă compatrioţii la acţiune comună chiar cu poporul maghiar, să nu aştepte drepturi de la alţii „căci e nedemn şi periculos”, să aibă încredere în forţele proprii, căci „puterea şi mântuirea noastră în noi este” . Se arată sceptic în simţul de dreptate al ungurilor de a reda „autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimţământul românilor”, ei neavând nici un drept în „această ţară”, întrucât nici numărul locuitorilor nu-i avantajează, iar, „prin istorie sunt cu mult mai târziu veniţi decât noi” . Sesizând la timp preocuparea guvernanţilor de a minimaliza şi localiza revendicările popoarelor imperiului, invocând autoritatea lui Franz Joseph în faţa pretenţiilor maghiare, Eminescu consideră că numai un congres general este îndreptăţit să reprezinte singura autoritate supremă, cu drept decizional în acest sens, subliniind necesitatea constituirii unui front comun de luptă al naţionalităţilor. Federalizarea susţinută de el este doar o primă etapă, etapa paşilor mici, dar importanţi în diplomaţie, necesară în virtutea egalei îndreptăţiri a naţionalităţilor, şi nicidecum o piedică sau amânare a unităţii politice a românilor. De altfel, organizarea Congresului de la Putna are drept finalitate politică canalizarea spiritului întregii românimi ca un prim pas spre unitate politică. 

Dualismul este o „ficţiune diplomatică”, variantă a principiului „divide et impera”, afirmă Eminescu în cel de-al treilea articol din „Federaţiunea” (Echilibru), punând degetul pe rană, cerând din nou front comun de luptă, pentru impunerea drepturilor românilor nu pe cale petiţională, nerecunoaşterea unirii Banatului cu Ungaria, făcută fără consimţământul românilor. Întrucât naţiunea este elementul determinant într-un stat, ce poate exista indiferent de coloratura politică, condiţionată de limba unitară şi de o singură direcţie a spiritului, cum remarcă şi G. Călinescu , Eminescu consideră, din acest unghi, Imperiul Austro-Ungar o ficţiune de stat, artificială, cosmopolită, anaţională, întemeiată pe elemente neproductive (preotul catolic, beamterul şi evrei). 

Pactul dualist, care a desfiinţat autonomia Transilvaniei, este un act politic deosebit de grav, şi de aceea respinge şi programul lui Titu Maiorescu de apropiere de Austro-Ungaria, recomandând neutralitatea Principatelor Unite în războiul oriental datorită existenţei celor trei imperii ce ne înconjoară. Pactul îngreunează situaţia românilor din imperii, în ciuda asigurărilor date de împărat lui Andrei Şaguna. E „neplăcut că (împăratul) l-a pus vătaf pe ungur”, oftează cu profundă amărăciune. Românii sunt, astfel, obligaţi să suporte, fizic, stăpânirea austro-ungară, dar „ nu e stăpân pe sufletul (sublinierea lui Eminescu, n.n.) [...], nu pe limba mea, care e limba în care grăieşte sufletul meu”, exprimându-şi încrederea că forţarea politico-istorică nu are sorţi de izbândă: „Statul maghiar putrezeşte, naţionalităţile nu putrezesc” . 

Reproducând stenogramele dezbaterilor din dieta maghiară din 4/16 mai 1877 privitoare la poziţia României faţă de războiul oriental, Eminescu supune politica duplicitară a dualismului unei critici întemeiate pe realitatea istorică şi socială a popoarelor care compun imperiul, vizând chiar posibilitatea destrămării lui în eventualitatea angajării în războiul din Balcani. Deşi nu cunoştea prevederile tratatului secret între Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul ţarist (Budapesta, ianuarie – martie 1877), care stipula ca cele două superputeri să nu admită crearea de state independente în jurul lor, Eminescu intuieşte aceste prevederi, precum şi dorinţa popoarelor componente imperiului de a avea o patrie. „Fie-ne iertat – arată el cu degetul ca un profet – a constata că dragostea popoarelor nu este nesecată şi îndelunga răbdare nu este fără sfârşit” , iar dacă, în eventualitatea intrării în război, trupele duşmane care vor intra în Imperiu, vor avea în faţă o armată potrivnică, dar nu popoare, fiind primite ca forţe eliberatoare. Excelentă profeţie, materializată în 1918! Filosof al istoriei, el propune o soluţie intermediară: monarhia habsburgică federalistă, „singura ce poate împăca toate popoarele” şi „ar avea puterea necesităţii, ar fi dezlegarea definitivă a cestiunii naţionalităţilor”. Monarhia dualistă, care fiinţează deja, este repudiată categoric ca fiind „tiranizarea popoarelor sub piciorul a două elemente numeric neînsemnate şi urâte de toţi din cauza suficienţii şi aroganţei lor” . Această teorie i s-a părut necesară „pentru a ilustra pericolul la care monarhia s-a expune intrând în lupta cu nemulţumirea generală a popoarelor”. Politica externă a statului dualist Austro-Ungaria este incriminată, întrucât „nu sufere a se întări sau a se forma state la marginea Dunării, cari ar avea simpatii pentru slavii sau pentru românii din Ungaria”, politică pe care guvernanţii de la Viena şi Budapesta o vor „realiza cu mijloace potrivite cu împrejurările, va să zică cu arma. Sapienti sat” . 

Pertinent cunoscător al situaţiei politice europene, dejucând intenţiile diplomaţiei austro-ungare de împiedicare a formării statelor independente (prevăzute în acordul de la Reichstadt, iulie 1876), sesizând politica imperialistă de împărţire a sferelor de influenţă, Eminescu arată, nu o dată, cititorilor săi, poziţia marilor puteri faţă de problema orientală. „Austria vrea aseminea pace, căci doreşte să-şi rumege în linişte naţionalităţile şi să le asimileze cu sucul gastric maghiaro-german” . La vremea când făcea asemenea consideraţii, în centrul politicii europene nu mai sta Turcia, faţă de care ţările române au avut o relativă independenţă, ci Austria (care „ar dori ca provinciilor răsculate – Bosnia, Bulgaria, Herţegovina – să li se deie cât se poate de puţină autonomie”), Rusia (care „cere cât de multă” autonomie) şi Germania (a cărei diplomaţie „lucrează în linişte). Simpatia sa se îndreaptă spre politica cancelariei germane, căci aceasta „formulează în definiţie clară îndreptăţirile provinciilor răsculate ca o autonomie administrativă (sublinierea noastră, n.n.), adică ca un sistem de instituţii prin care populaţiunile să fie puse în stare de a controla actele organelor executive locale şi de a se garanta în contra mânuirei arbitrare a autorităţii statului. Cu această testare dispar prevenţiunile Austriei, care se temea de formarea unor nouă state semisuverane” . Mai târziu, constată cu amărăciune că între Austro – Ungaria şi Imperiul ţarist era „o identitate a intereselor” în problema orientală, care i „se pare ciudată” . Eminescu sesizează că Rusia doreşte, după înfrângerea Porţii în Balcani, „state autonome sub principi ereditari. Dar din ce case vor fi aceşti principi?” se întreabă maliţios. Şi răspunde tot el: „Din casa Rusiei şi a Austriei” , dar mai interesantă şi mai nerăbdătoare se arată a fi Rusia. 

După declararea independenţei noastre, presa maghiară guvernamentală duce o violentă campanie de denigrare, explicabilă prin dorinţa Budapestei de a nu avea state independente în jur. Eminescu răspunde lapidar: „Extra Hungariam non est ... ingenium” . 

Deznaţionalizarea este una dintre metodele uzitate oficial de statele multinaţionale, care trezesc antipatia şi reacţia naţionalităţilor. „Fără o politică bazată pe egala îndreptăţire a naţionalităţilor, Împărăţia vecină nu va putea câştiga simpatii sigure şi temeinice în Orientul Europei”, pe când realizarea dorinţelor lor legitime „ar da o dovadă pipăită de dreptatea cu care Austria ştie a guverna şi i-ar câştiga simpatiile popoarelor orientale” . Care sunt după Eminescu, aceste dorinţe legitime, aceste drepturi minime pentru naţionalităţi? Învăţământul în limba naţională şi în administraţie, „în fine ca nici una din naţionalităţi să nu fie oprită de a-şi iubi patria, limba şi istoria în chipul ei, după cum o înţelege, în forma familiară şi atrăgătoare a tradiţiei, a limbei, a rasei locale” . Căci, afirmă cu dreptate, „spiritul omenesc nu se poate dezvolta în libertate fără limbă”. Referirea vizează Ungaria, care obligă învăţarea limbii maghiare chiar pe preoţii care nu-s retribuiţi de stat ci de conaţionali şi mai cu seamă pe elevi: „Maghiarii însă rămaşi îndărăt în cultură şi străini prin natura lor de toată familia popoarelor arice, supun cu sila gâtlejul copiilor, precum şi al oamenilor maturi, la tortura unei fonologii imposibile şi silesc spiritul de-a se dezvolta în formula unei limbi radical străine de toate popoarele continentului european” . 

Filosof al istoriei, Eminescu aminteşte şi de unele deznaţionalizări organice, neimpuse cu sila, consemnate în istorie: contactul cu o altă naţionalitate, înrudire de rasă, interese zilnice, încrucişarea şi amestecul sângelui. Deznaţionalizările cu de-a sila sunt necunoscute istoriei, iar acţiunea de maghiarizare forţată este, aşadar, împotriva cursului istoriei şi va avea efect de bumerang: „Răul ce rezultă din politica maghiară se va răsfrânge mult mai mult asupra maghiarilor înşişi decât asupra altora” , avertizează el, pledând pentru o convieţuire armonioasă („să trăiască mulţumiţi lângăolaltă, fără dorinţa de a-şi frânge gâtul la o ocazie dată”). „Tocmai mijloacele pe cari maghiarii le întrebuinţează pentru a silui pe concetăţenii lor dovedesc lipsa lor de putere reală şi de importanţă reală. Nu ne îndoim că va veni un timp în care le va părea rău – prea târziu poate – pentru legile vexatorii pe care le votează cu atâta uşurinţă spre împiedicarea în cultură şi ruina concetăţenilor lor” . 

Soarta românilor din Imperiul Austro-Ungar i-a provocat o mare durere, transfigurată în pagini de revoltă. „A fi om de nimic, a nu ţine la limba şi naţionalitatea sa e în Ungaria un merit şi un titlu de-a deveni om de stat. E evident, că un stat care, în principiu, se razimă pe oameni lipsiţi de caracter, cari pentr-un interes oarecare renunţă la sine însuşi, cată să fie o sarcină pentru cetăţean, un blestem pentru prosperitatea publică” . În contrast, remarcă vitalitatea rasei române, „superioară încercărilor impotente ale mamelucilor din Buda de-a o ruina, aceasta nu e desigur o vină a rasei române” . 

Războiul cu guvernanţii maghiari este dus cu arma scrisului şi incontestabil câştigat de Eminescu: „Noi am spus-o şi o repetăm: pe cât timp consângenii noştri nu se vor bucura peste hotară de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi mai mici la număr, pe atâta timp Austro-Ungaria e o putere străină pentru noi, egal de străină cu altele vecine ori depărtate. Impopulară, imposibilă chiar va rămânea o învoială, în legea, în limba noastră” . Un astfel de război va înceta numai în anumite condiţii: „Atunci când naţionalitatea română de dincolo va avea libertatea ei de dezvoltare intelectuală şi materială, nu va mai fi silită de-a vorbi tătărăşte, ci-şi va avea partea de soare şi de lumină, atunci abia monarhia vecină încetează de-a fi străină pentru noi” . Interzicând amestecul Austro-Ungariei „acolo unde începe teritoriul nostru”, Eminescu se face exponentul nu numai al guvernului român, dar şi al poporului său, dorind buna vecinătate şi respectarea drepturilor românilor: „Dar naţia românească are o singură şiră a spinării şi un singur creier. Ceea ce se întâmplă dincolo ne doare pe noi, orice injurie făcută naţionalităţii noastre dincolo e o injurie asupra sângelui şi numelui nostru. Nu cuceriri urmărim sau am urmărit vreodată, căci nu suntem nebuni, ci oameni în toată firea şi-n toată mintea. Dar voim respect pentru poporul românesc pretutindenea unde se află, şi nu ne este amic acela care se preface a măguli suscebilitatea locală a statului român, dar dincolo loveşte în suscebilitatea mare şi energică a întregului popor romanic din Răsărit” . (sublinierea noastră) 

Eminescu este pe deplin conştient că întreaga istorie a existenţei minorităţilor naţionale din Ungaria, deci şi cea română, a fost supusă de-a lungul veacurilor unui proces neîntrerupt, necruţător şi obsesiv de asimilare. Sesizând „neputinţa înnăscută a maghiarilor de-a se dezbăra de prejudecăţile politice”, condamnă „ideea de stat maghiară, adecă aceea de a maghiariza prin 4 şi 1/2 milioane de maghiari unsprezece milioane şi mai bine de populaţiuni eterogene” . Datorită acestei politici discriminatorii ale oficialităţilor, nu-s posibile relaţii normale cu imperiul vecin din vest, ungurii „au umplut cupa amărăciunilor pentru o jumătate a poporului românesc”, falsificând până şi numele unor toponime româneşti. „Ungurii sunt cuprinşi de turbarea comună în contra românilor şi se pretinde ca statul naţional al românilor să le facă concesii în cestiunea Dunării şi să fie cel mai bun amic al maghiarilor. Absurditate fără pereche” , încheie Eminescu. 

Criticând „droaia de ziare cu limbă maghiară şi nemţească, plătite şi neplătite” care „cântă” la orice ocazie despre naţionalităţile „fericite”, denaturând, astfel, realităţile sociale, întrucât nu-şi pot utiliza oficial limba, n-au şcoli şi nici subvenţii pentru instituţii de cultură, Eminescu reafirmă necesitatea şi dreptul românilor din Ungaria la existenţă statală. „Noi nu numai că am putea, dar avem şi drept (sublinierea lui Eminescu, n.n.) de a trăi în stat ca români”, chiar cu riscul de-a nu place politicienilor maghiari, şi „acest drept este bazat pe raportul numeric, pe istorie şi pe lege în fine, pe datorinţa noastră de a contribui la dezvoltarea morală-intelectuală şi materială a patriei” . 

La afirmaţiile lui Paul Hunfalvy, cuprinse în monografia „Etnographie von Ungarn” (Budapesta, 1877), Eminescu răspunde cu argumente istorice, bazat pe lucrările lui Edward Gibbon, Amédée Thierry, Th. Mommsen, Lorenz Diefenbach, Joseph Ladislau Pič, J. Jung, Salviano, Priscus, B.P. Haşdeu, integrând opiniile autorului în contextul general al politicii de maghiarizare, acuzându-l de subiectivism („la oamenii preocupaţi de şovinism, raţiunea sănătoasă nu prea are trecere”), ca şi pe toţi cei care luptă cu zel pentru deznaţionalizare („sunt răi politici”). Făcând o critică ştiinţifică cărţii lui Hunfalvy, („dacă se face istorie trecând peste fapte şi peste rezultatele faptelor, se înţelege că trebuie să se întunece nu istoria cea adevărată, ci cea făcută pentru scopuri de partidă” ), aduce în sprijinul continuităţii românilor în spaţiul lor strămoşesc argumente istorice de certă valoare spre a trage concluzia că „din toate dar, chiar şi din părţile cele mai triste ale istoriei românilor, rezultă că românii din Ungaria şi Transilvania au avut pământul lor, sau ca proprietate ereditară sau ca posesiune în puterea dreptului avitic consvetudiunal după obiceiul vechi şi că şi acei care au pierdut acest drept l-au pierdut în urma dezvoltărei succesive a împregiurărilor interne, nu însă prin puterea cucerirei cu sabia” . 

Pertinent şi avizat cunoscător al fenomenului social-politic european, Eminescu subliniază, nu o dată, absurditatea politicii oficiale de maghiarizare într-o epocă de redeşteptare şi afirmare a naţionalităţilor subjugate arbitrar şi peste voinţa lor. Românii, „cari singuri formează două treimi a populaţiunii ţării” sunt scoşi din viaţa publică prin „fel de fel de măsuri machiavelice” autorităţile maghiare apelând la pseudoistoriografi (Röesler, de pildă), care le contestă originea şi vechimea. Oficialii maghiari, consideră poetul nostru, n-au simţul istoriei, n-au cunoştinţe despre natura oamenilor, dând exemplul Imperiului bizantin, care s-a destrămat în mod legic, rămânând naţionalităţile. Românul a fost statornic, „cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, îl vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creându-şi patria lui muntoasă pas cu pas” în timp ce „maghiarul şi-a câştigat şesurile patriei sale păscându-şi caii şi plimbându-se” . Cele două moduri de existenţă şi concepţii de viaţă diferite au lăsat amprente asupra psihologiei colective: „Cred oare ungurii că (prin) caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-au imprimat în toată fiinţa poporului românesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adânci urme psihologice în acest popor, atât de liniştit? ...” . 

Cu un ton echilibrat, cu argumente logice şi ştiinţifice ce ţin de apanajul omului „deplin”, Eminescu comentează un alt aspect al politicii de maghiarizare: introducerea limbii maghiare în instituţiile confesionale de învăţământ. La proiectul de lege depus în Dieta de la Budapesta în acest spirit, mitropolitul Sibiului înaintează un memoriu ce relevarea drepturilor românilor. Eminescu nu scapă prilejul de a-l felicita pe înaltul prelat român „pentru acest ton demn şi energic faţă de încercările pe cât de puerile, pe atât de neputincioase ale fraţilor maghiari de-a cufunda într-o singură apă de botez elemente etnice egale ca număr şi cel puţin egale în cultură cu elementul maghiar însuşi” . Eminescu observă cu justeţe că elementul maghiar n-a avut putere de asimilare în decurs de nouă secole „cu toate sângeroasele încercări ale regilor de-a topi într-o religie şi într-o limbă toate naţionalităţile”. Faţă de „marea mişcare naţională a secolului nostru”, găseşte puerile aceste tendinţe şi încercări sortite eşecului, avertizându-i pe „fraţii maghiari” în „aceste momente de cumpănă pentru Europa” că-şi creează „pericole de prisos acolo unde ele nu existaseră” şi că ignoră „pericolele adevărate, cari vin cu totul din altă parte” . Dacă maghiarii n-au putut deznaţionaliza atunci când „erau mari şi tari” – îşi continuă Eminescu ideea – cu atât mai puţin vor putea în epoca paşoptistă, căci sunt şi ei „sub o dominaţie deşi nu străină, desigur, însă grozav de neutrală”, şi care nu poate să-i încurajeze la persecutarea naţionalităţilor decât în detrimentul lor, „căci orice persecuţiune este e o sumă de putere vie cheltuită în zadar, care, întrebuinţată în munca pentru ridicarea rasei maghiare ar fi roditoare, pe când astfel e stearpă şi n-are alt rezultat decât a împiedica şi pe ceilalţi în dezvoltarea lor” . 

Maghiarii vor realizarea unei utopii, atentatele lor contra culturii şi naţionalităţii române devin „atentate în contra lumii romanice şi a civilizaţiei omeneşti în genere”, căci este o „lege constantă a istoriei că, atunci când un popor luptă cu civilizaţiunea, cel ce se consumă şi cade în luptă nu este civilizaţiunea, ci poporul” . Oficialităţile de la Budapesta nu pot avea pretenţia de a fi factori de ducere a culturii în Orient, căci, „pentru a o duce, trebuie cineva s-o aibă” . Apelând la elemente de filosofie a istoriei, Eminescu spune un mare adevăr: „S-a văzut vreodată ca o minoritate incultă şi săracă să-şi impună naţionalitatea sa altor popoare dacă nu superioare cel puţin egale cu ea? Nu s-a văzut nicăieri, nu se va vedea nici aici” .

Tudor Nedelcea