Avatariile tipăririi manuscriselor eminesciene – Partea I

„ÎMPUŞCAŢI-L PE EUGEN SIMION”  

           ADRIAN PĂUNESCU

„Nicio faptă bună nu trebuie să rămână nepedepsită”, spune un vechi proverb românesc. Paremiologia şi-a dovedit, şi în cazul de faţă, caracterul ştiinţific. Vom aplica acest proverb la Avatarii ale manuscriselor Eminescu, cum se intitulează cartea pe care o comentăm (şi din care cităm), o culegere de studii şi opinii ale unor personalităţi marcante din domeniul culturii române, alcătuită de Anca Silvia Bogdan şi Marin Diaconu, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, apărută la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, în 2009. Un scurt istoric al problemei se impune.

Este vorba de lada de manuscrise eminesciene pe care însuşi proprietarul ei o preţuia ca atare: „Ce-aş voi să ştiu de la tine este dacă cărţile şi lada mea sunt în oarecare siguranţă şi dacă pot spera să le văd” (p. 15), scrie, Eminescu, din spitalul din Döbling, la 12/24 ianuarie 1884, prietenului său Chibici-Râvneanu. La revenirea în capitala Moldovei, Eminescu scrie aceluiaşi, la 20 octombrie 1884, despre aceeaşi ladă, de fapt toată averea spirituală a marelui creator: „ E lesne de-nţeles că nu am unde pune lucrurile mele, încât ar fi foarte bine dac-ai păstra tu încă câtva timp aşa-numita mea ladă”, implorându-l la o sporită grijă a averii sale: „Te rog dar să iei tu lada de la Simţion, dacă nu mai e cu putinţă să stea acolo, până ce starea mea se va-ndrepta” (p. 16).

Dacă Eminescu vorbeşte de o singură ladă, au fost voci în epocă care au vorbit de existenţa a două lăzi cu cărţi şi manuscrise. 

Astfel, Ilarie Chendi scrie, la 10 ani de la nemurirea poetului, despre trei domni care au venit la ultima sa gazdă care au ridicat cărţi şi manuscrise aparţinătoare chiriaşului. La 29 ianuarie 1902, Ilarie Chendi revine şi detaliază că acei domni „ au umplut două cufere cu cărţi şi manuscrise” (p. 22). 

„De la 1884 însă – scrie Chendi – de când Eminescu s-a întors de la Viena, până la 1889, când a urmat catastrofa morţii lui, el a muncit mult. Unde sunt manuscriptele lui din acest interval? Să fie cumva acele despre cari mi-au povestit mie bătrânii la cari el a stat în gazdă? La cine se vor fi aflând deci acele «două cufere pline cu sărăcia lui Eminescu»? Chestiunea tot nu e rezolvată încă, manuscrisele lui Eminescu tot nu sunt toate la un loc”(p. 24). Cu acelaşi ton se întreabă, la 18 iunie 1899, şi Al. Antemireanu: „Ce s-a făcut cu manuscrisele inedite rămase după moartea marelui poet? Cine le posedă? De ce nu se publică?”(p.19). 

Dacă ipoteza şi întrebările criticului şi editorului Ilarie Chendi rămân doar nedovedite sau retorice, o certitudine există. La 25 ianuarie 1902, în şedinţa Academiei Române, prezidată de P.S. Aurelian, Titu Maiorescu donează această zestre cu următoarea menţiune: „De la Michail Eminescu posed – dăruite de dânsul în diferite ocaziuni – multe manuscripte, parte poezii publicate, parte încercări, fragmente şi variante de poezii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole în proză”(p. 21). Donaţia târzie se datorează raţiunilor politice, a lui D.A. Sturdza, preşedintele Academiei. Despre această donaţie, Constantin Rădulescu- Motru avea să scrie: „Într-o bună măsură, opera marelui nostru poet poate fi chiar socotită ca înfiată Academiei” (p.44). 

D. Vatamaniuc, cel mai avizat în chestiune, lămureşte succesiunea donaţiilor şi răspunde, în opinia noastră, şi întrebărilor retorice puse de Chendi. Astfel, după prima donaţie maioresciană, urmează a doua, tot în şedinţa Academiei Române, prezidată, de această dată de I. Kalinderu, „25 volume manuscripte şi 72 de volume şi broşuri tipărite, rămase din biblioteca părintelui d-sale, Ioan Maiorescu” (p. 73). A treia donaţie se datorează lui Matei Eminescu şi este adresată Fundaţiei Universitare din Bucureşti, în 1895, compusă din 25 de titluri de carte în 142 volume, cărţi pierdute pentru totdeauna în evenimentele din 22 decembrie 1989, când „cineva” a comandat focuri de armă spre acel edificiu (Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti), unde se ascundeau „teroriştii”. Aceştia n-au fost depistaţi sau executaţi, în schimb valori patrimoniale au fost distruse iremediabil. Un alt patrulea fond se află la Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” din Iaşi, care cuprinde Gramatica sancrită, în total fiind vorba de 15.478 p. aflate în tezaurul Academiei ceea ce îl situează pe Eminescu, şi din acest punct de vedere, „în fruntea tuturor şlefuitorilor de diamante literare”, căci, mărturiseşte Gabriel Ştrempel, „la nimeni n-am găsit atâta deplină concordanţă între spiritul bântuit de furtuni şi ecoul lui în manuscrise, ca la M. Eminescu” (p. 87). 

Despre gestul celebrului critic scrie la 17/30 mai 1902, bibliotecarul Academiei, Nerva Hodoş: „ Cel care s-a ocupat însă cu statornicie de soarta lui Eminescu – de gloria ca şi de viaţa de toate zilele – d. Maiorescu, a făcut cel mai mare serviciu literaturii noastre contemporane, aducând mai întâi, încredinţând apoi Academiei Române, manuscriptele nefericitului poet”, dând altora posibilitatea şi „grija de a cerceta mai departe în opera şi în sufletul poetului pe care el cel dintâi l-a încurajat, apoi l-a apărat – şi, care, de atunci, s-a ridicat atât de sus. Am văzut manuscrisele, nişte biete caete zdrenţuite, în cari se poate urmări pas cu pas atât sărmana sa viaţă rătăcitoare, cât şi munca grea la care s-a supus Eminescu” (p. 26). 

La polul opus se situează, din păcate, G. Ibrăileanu care condamnă, în septembrie 1923, gestul istoric al mentorului „Junimei”: „Într-adevăr, nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu, când a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la domnia sa, sub şapte lacăte. Oare Academia Română, înainte de a pune manuscrisele la dispoziţia oricui burtă-verde, n-ar putea lua câteva informaţii în privinţa intenţiilor şi compentenţii lui?” (p. 32). Incredibil! Iată că şi marile personalităţi pot emite judecăţi total greşite. 

Acelaşi critic se ridică vehement şi eronat împotriva publicării postumelor eminesciene, considerând că „Eminescu nu e, nu poate fi altul decât acela ce a voit să fie el însuşi”, căci „după ce a utilizat ce i s-a părut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizată. A aruncat-o la coş, cum s-ar zice” (p. 31). Şi, atunci, continuă în eroare eminescologul Ibrăileanu, „pentru ce ne luăm noi dreptul să-i violăm intimităţile profesionale şi să-l micşorăm în faţa marelui public? Căci hârtuiţele rămase de pe urma unui poet, caetele, maculatura, brulioanele – aceste mărturii penibile ale chinurilor creatoare – sunt pline de cugetări adesea banale, de însemnări uneori triviale, de forme vulgare şi imperfecte” (p. 23). 

Replica vine de la N. Iorga, care proclamă profetic: „orice rând din Eminescu merită să fie tipărit” (p. 42). În Note istorice asupra editării operei poetice a lui M. Eminescu, celebrul istoric, după ce constată că „nici o operă literară eminentă, ieşită dintr-o minte genială, n-a avut trista soartă a operei lui Mihai Eminescu” (p. 33), consideră, cu justeţe că e o „datorie pentru noi, păstrătorii preţioaselor caiete, pentru noi cari am îngrijit atâta timp moştenirea literară a lui Alecsandri, să începem, printr-o comisiune la cari bucuros aş primi să mă alipesc, ediţia integrală a lui Eminescu, care trebuie să fie un monument naţional şi pe care n-o poate da decât Academia Română”(p.36). 

Ideea ediţiei integrală, văzută ca monument naţional, sub egida celui mai înalt for ştiinţific din România, este preluată de academicianul Perpessicius, în 1939. 

Încercări de editare a operei eminesciene, cât mai integral, au aparţinut lui Ilarie Chendi (Literatura populară, 1902, şi Poezii postume, 1905), Nerva Hodoş (Poezii postume, 1902), I.A. Rădulescu- Pogoneanu (în „Convorbiri Literare” publică „masive pachete inedite”, în 1905), Ion Scurtu (Scrieri politice şi literare, 1905), C. Botez (în 1933, prima ediţie critică a antumelor). Eforturi editoriale lăudabile au depus A.C. Cuza, N. Iorga, I. Bian, Al. Rosetti. 

Dar Perpessicius este editorul mult aşteptat, care s-a ridicat, ca şi D. Vatamaniuc mai târziu, la nivelul creaţiei eminesciene. În prefaţa primului volum, el menţionează că după donaţia lui Titu Maiorescu, editarea operei lui Eminescu „intră într-o nouă fază”, spre o ediţie „integrală şi critică”, năzuind să ducă la bun sfârşit „împlinirea acelui corpus eminescianum, la care şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane, şi năzuinţele ani de ani amânate au deopotrivă dreptul”(p. 42). 

În celebra Scrisoare către editorul eminescian, integral, din anul 2000, text publicat în 1964 deplânge că, de la donaţia din 1902, a trecut atâta vreme „şi încă nu s-a putut realiza întreg acel corpus eminescianum, la care Nicolae Iorga, când socotea că orice rând din Eminescu, de orice natură, merită să fie editat” (p. 46), deşi „gânduri de editare integrală” au existat până la monografia lui G. Călinescu. 

Proiectat, iniţial în 14 volume, apoi în 20, de Perpessicius, acesta a editat, sub egida Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, condusă de Al. Rosetti, primele trei volume în perioada interbelică (vol. I, 1939, 3300 ex.; vol. II, 1943, 3900 ex.; vol. III, 1944, 3626 ex.). 

Apoi, postbelic au fost editate următoarele volume: (vol. IV, 1952; vol. V, 1958; vol. VI, 1963; vol. VII, 1977; vol. VIII, 1988. 

Neliniştit de soarta editării integrale, Perpessicius se întreba cu oarecare lipsă de speranţă: „Împlini-se-va, oare minunea atâta timp râvnită, însă pe nedrept reclamată? Înainte de vreme? Le va fi dat, oare, celor din pragul veacului al XXI-lea să salute ediţia în foarte multe volume, integrală şi critică, a operei lui Eminescu?” (p. 48). 

Minunea râvnită de Perpessicius şi de alţi iubitori de literatură a fost împlinită, graţie unui colectiv al Muzeului Literaturii Române, condus de Al. Oprea, colectiv coordonat de acad. D. Vatamaniuc (Petre Creţea, Al. Surdu, Olga Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, Claudia Dimiu, Aurelia Dumitraşcu). 

Cu mare scandal, din raţiuni extraliterare, a apărut în 1980, Opere, vol. IX, primul volum din publicistica eminesciană, coordonat de D. Vatamaniuc şi prefaţat de Al. Oprea, urmat de vol. XI (1984); XII, 1985; XIII, 1985, volumul X, tipărit în 1989, fiind difuzat abia după Revoluţia din decembrie 1989. 

Directorul Bibliotecii Academiei Române, acad. Gabriel Ştrempel, îndreptăţit să constate o „obosire fizică a filelor celor mai multe dintre manuscrise”, obligându-l la „ măsuri drastice de protejare a acestor comori fără egal ale neamului nostru” (p. 85), va remarca că „ abia după această operaţiune [de editare integrală, n. n.] manuscrisele îşi vor găsi într-adevăr odihna meritată, după atâţia ani de cercetare” (p. 89). 

A doua operaţie necesară şi strigentă, după tipărirea, în integritate şi spirit critic, a creaţiei eminesciene este „editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu” (p. 53), cum propunea Constantin Noica, care s-a luptat cu toate forurilor literare, ştiinţifice sau politice din regimul comunist în vederea facsimilării celor 44 caiete „spre a se vedea ce a făcut, cât a trudit şi cât ştia Eminescu în ceasul acela al culturii româneşti” (p. 54). 

Filosoful de la Păltiniş a avut un cult pentru „miracolul eminescian” şi, îmbolnăvindu-se de „eminescianită”, a militat, până la sfârşitul vieţii, pentru facsimilarea tuturor caietelor în „întregul lor” (p. 54), care „ dau o imagine a pietaţii faţă de cultură pe care nu ştiu câte alte naţiuni o pot produce”, pentru că „totul îl interesează pe Eminescu, nu doar creaţia literară, ci şi literaturile lumii; filosofia, ca şi astronomia, matematicile, fizica şi chimia; istoria, ca şi economia; limbile clasice şi cele moderne, cuvântul străin şi cuvântul românesc”(p. 54). Pentru realizarea acestui vis, a cutreerat între 1968-1987, ca altădată Eminescu, ţara în „cruciş şi-n curmeziş”, a ţinut conferinţe publice, a susţinut ideea până la cele mai înalte foruri, a creat o şcoală în acest sens, pentru ca fiecare capitală de judeţ să fie în posesia acestei moşteniri miraculoase cu „deschiderea lor către universalul culturii şi cel al limbilor” (p.56). 

Lipsa mijloacelor tehnice şi a specialiştilor români nu l-a împiedicat pe C. Noica să persevereze în idee, convins, pe de o parte că „la scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, el fiind „o conştiinţă de cultură completă” (p. 56), iar pe de altă parte că unul din „rosturile ediţiei facsimilate [este] tocmai acela de-a forma cercetători” (p.56). 

Tudor Nedelcea