Reluând ideile lui N. Iorga („orice rând din Eminescu trebuie făcut cunoscut”) şi G. Călinescu („nu e nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate întocmai”), Noica demonstrează valoarea intrinsecă a manuscriselor eminesciene, care „ nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii”, ele se constituie într-un „laborator, dacă vreţi, este subsolul geniului lui, dacă vreţi, este haosul germinativ. E un haos, e o dezordine bună aici, e o zăpăceală în manuscrisele astea care trezeşte la viaţă”(p. 59), iar dacă nu ne hrănim cu Eminescu, „acesta al haosului germinativ”, „atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi” (p.60).
Dar, spune, pragmatic, filosoful: „Trebuie să facem lucrurile desăvârşit de bine. Desăvârşirea înăbuşe câteodată săvârşirea” (p.56).
Despre necesitatea facsimilşrii s-au mai pronunţat Mihai Ciurdaru şi I.M. Ştefan.
Spre a nu rămâne înfometaţi în cultură, peste ani, începând cu 2004, acad. Eugen Simion realizează ceea ce C. Noica doar visa, adică facsimilarea manuscriselor, sperând „că lumea românească să devină mai bună, mai frumoasă şi mai aptă pentru cultura de performanţă” (p. 79). În marile culturi ale lumii, doar Valery şi Leonardo da Vinci s-au bucurat de realizări comparabile cu cea a lui Eugen Simion, care a participat şi la editarea publicisticii eminesciene ca „tânăr şi şomer”.
Împlinirea gândului noician de a reda nu un alt, ci „Eminescu total” ar fi trebuit să fie pentru Eugen Simion un prilej de bucurie sufletească. Prea puţini au fost cei care au apreciat gestul său editorial de facsimilare (Ion Simuţ, Dan Mircea Cipariu, Al. Ştefănescu, C. Barbu, M. Cimpoi, A. Păunescu, I. Cristoiu, Victor Crăciun, Ion Deaconescu, I. Buducă, N. Georgescu etc.). Majoritatea specialiştilor au preferat să tacă.
O primă lovitură datează din 2006: după apariţia primelor opt volume, Editura Academiei Române (?!) întocmeşte un caiet de sarcini prin care solicită continuarea tipăririi manuscriselor nu la Monitorul Oficial, ci la o tipografie din Buzău sau din Oneşti. Se pierd 10 milioane lei, timp şi nervi, iar însuşi preşedintele în exerciţiu al Academiei Române, Ionel Haiduc, „a găsit răspunsuri năucitoare pentru un om de cultură” (Dan Mircea Cipariu), considerând ca rentabilă financiar tipărirea acestor manuscrise într-o tipografie modestă, dar ieftină sau „poate vom publica în străinătate” (p. 126). Este inadmisibil ca un preşedinte de academie să nu realizeze că nu poţi face experimente tipografice cu o asemenea valoare spirituală, în condiţiile în care scanarea excepţională a acestora de către prof. Mircia Dumitrescu (facsimilele astfel realizate sunt mai lizibile decât originalele) nu puteau fi realizate în oricare tipografie.
Având „şi calitatea rară de a nu-şi părăsi proiectele, de a fi conform cu sine însuşi, în diversele clipe ale vieţii, de a considera caracterul un corolar al talentului” (p. 183), cum îl defineşte cu obiectivitate scriitorul Adrian Păunescu, care a sprijinit, în calitate de şef de comisie senatorială, acest măreţ proiect cultural, Eugen Simion reia tipărirea manuscriselor şi, astfel, în 5 ani ( 2004-2009) a tipărit în 38 de volume toate cele peste 15.000 de pagini, sub egida Academiei Române în colaborare cu Editura Enciclopedică, la început, apoi cu Biblioteca Academiei Române şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, volume care au fost donate, conform unei decizii a Prezidiului Academiei Române, condus de însuşi Eugen Simion, marilor biblioteci din ţară. Principalii săi colaboratori: Mircia Dumitrescu şi Gabriela Dumitrescu.
Şi, în cel mai bizar spirit românesc, în loc de laude binemeritate, pentru finalizarea acestui proiect editorial de interes naţional, Eugen Simion este contestat cu duritate şi chiar reclamat la DNA.
Prima şi cea mai vehementă contestatoare este un... eminescolog, Ioana Bot, prodecan al Filologiei clujene. Doamna eminescolog consideră că „aceasta nu e o ediţie genetică şi electronică a manuscriselor eminesciene, ci un picturial cu poze ale paginilor, de complexitatea informatică a CD-urilor oferite ca suvenire de la nunţi, botezuri şi absolviri” (p. 135). Replica lui Eugen Simion la această afirmaţie este concludentă: aspiraţia spre elitism a Ioanei Bot „se poate psihanaliza” (p.140).
Un oarecare C. Vică, în ton şi toane cu Ioana Bot, consideră că preţul tipăririi este mare, că este o „glumă proastă pe bani publici, pentru că manuscrisele nu sunt accesibile liber (cu toate că sunt bunuri publice) şi, chiar dacă ar fi fost nu pot fi utilizate în cercetare” (p. 149). C. Vica îl contrazice pe C. Noica! Un alt oarecare, Andrei Matzal vrea să iese în evidenţă ca şi altădată Caion sau Sorin Toma, acuzând de nerentabilitate financiară finalizarea facsimilării şi tipăririi manuscriselor eminesciene.
De aici până la anonimul „om de afaceri” din Timiş, Mircea Popescu, nu este decât un pas, pe care acesta îl face reclamându-l pe „numitul” Eugen Simion, cu „domiciliu necunoscut”, la DNA. „Faptele numitului Eugen Simion în coordonarea, conducerea şi administrarea acestui proiect constituie fapte de corupţie în conformitate cu legislaţia în vigoare şi vă solicit să declanşaţi urmărirea penală în acest caz”(p. 147), reclamă, la 16 iunie 2009, denunţătorul penal Mircea Popescu din Timişoara, membru PNL (oare, ce are de zis conducerea PNL?!), propunând ca martori pe ... Ioana Bot şi C. Vică, ceea ce demonstrează o acţiune conjugată.
Promt şi corect scrie Ion Cristoiu: „România dă peste margini de nebuni care comit plângeri pe bandă rulantă către toate instanţele naţionale şi internaţionale” (p. 162) sau Alex Ştefănescu: „Ce motiv ar avea cineva să profaneze o asemenea izbândă? [...] Au fost multe certuri ruşinoase în viaţa noastră publică de-a lungul anilor, dar aceasta le întrece pe toate” (p. 164).
O observaţie pertinentă constată Ion Spânu: „ Nu ştiu cum se face că majoritatea intelectualilor care-l denigrează pe M. Eminescu primesc, mai devreme sau mai târziu, burse în Occident sau stipendii la care nimeni n-ar fi îndrăznit să râvnească” (p. 165).
Cu amărăciune, Eugen Simion scrie: „nu mă aşteptam să primesc recunoştinţa jertfei mele patriotice, dar nici să fiu dat pe mâna poliţiei nu gândeam să ajung. Dovadă că istoria „este inepuizabilă” (p.13). În loc să-şi consacre timp şi puterea de muncă în folosul altor cărţi, Eugen Simion, „creatorul şi istoricul literar al tuturor superlativelor spirituale” (Adrian Păunescu), trebuie să răspundă acuzaţiilor nedrepte şi nefondate, ale unor confraţi sau procurori.
Nemernicia românească, invocată de C. Noica şi greu suportată de Eugen Simion, iese din nou la iveală prin oamenii ei, loveşte moraliceşte şi încearcă acelaşi lucru şi penal.
„ Fantezia denunţătorului meu – comentează Eugen Simion – este, ca şi a celor care i-o cultivă, neagră, absurdă şi înjositoare pentru spirit. Miroase a diversiune. Rămâne doar întrebarea dacă Eminescu şi cei ce vor să facă ceva pentru opera lui merită aceste mizerii morale. Întrebare retorică, desigur” (p. 156).
Eugen Simion spera, ca, prin implinirea acestui gând miraculos, „ca lumea românească să devină mai bună, mai frumoasă şi mai aptă pentru cultura de performanţă”, dar una lume, nemernică din fire, nu poate fi îmblânzită, precum Vulpea din Micul Prinţ a lui Antonie de Saint-Exùpery. Nemernicii cu nemernicia lor nu pot înăbuşi marile proiete culturale româneşti. Iar Eugen Simion a dovedit-o, de atâtea ori, că nu se lasă înfrânt, că nu-şi abandonează ideile şi proiectele, biblioteca proiectelor eşuate fiind doar o simplă sintagmă.
Prin săvârşirea tipăririi manuscriselor eminesciene, Eugen Simion completează, extrem de onorant, în istoria culturii româneşti, triada începută de Perpessicius şi continuată de D. Vatamaniuc, este nu numai un pertinent cercetător al operei autorului Odei. În metru antic, ci şi un editor de vocaţie şi competenţă, dovedite şi în celebra colecţie Pleiade.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu