Este un adevăr incontestabil că în supravieţuirea oricărei minorităţi, limba maternă are un rol hotărâtor, decisiv, căci prin folosirea ei, cel mai de preţ tezaur al unei comunităţi, se păstrează conştiinţa de neam, se transmit valorile specifice etniei respective, tradiţiile, obiceiurile şi datinile strămoşeşti. „Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă, dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale, iată note care disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o înconjură. Dacă mai ţinem seama de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români, precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statale române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se impun în mod constant deznaţionalizării românilor” .
Este motivul pentru care Eminescu pune un accent deosebit pe rolul limbii române în asigurarea continuităţii legăturii românilor din Imperiu cu spiritualitatea şi cultura celor din Principatele Unite: „De o sută şi mai bine de ani, noi, românii, peste tot luptăm ca să cucerim (...) pentru limba şi naţionalitatea noastră un loc la soare, cât de modest, cât de mic, însă totuşi un paladiu neatins de certurile şi rivalităţile politice. Ei bine, acest loc la soare ni se refuză, oriunde ne-am afla în afară de România liberă. Astfel, vedem că românii din Ardeal, din Ţara Ungurească, din Bucovina, ba li se impun aşa-numitele limbi ale statului, ca şi când un stat a cărui raţiune de-a fi sunt tocmai naţionalităţile ar putea să aibă limbi privilegiate ale statului, ba sub coroana Sf. Ştefan li se refuză până şi teatrul în limba naţională, până şi culorile naţionalităţii lor, încât vom ajunge a vedea că şi în biserică ori în familie se impune uzul limbii oficiale. Va să zică nici libertatea conştiinţei şi a formai ei celei mai intime, a limbei, nu mai e permisă românilor din Austro-Ungaria” . Şi aceasta nu pentru că românii ar fi „răi cetăţeni”, ci pentru că „sunt români”. Şi mai au o vină românii de aici, comentează el ironic: „A mai dat Dumnezeu să fie cam mulţi la număr, să fie harnici, strângători, mulţumiţi cu puţin şi relativ necorupţi şi să ţină c-o copilărească iubire la cele moştenite din vechi întru ale obiceiurilor, a limbei, a bisericei”, vină ce nu li se poate ierta: „Germanizarea sau maghiarizarea: iată parola!”
Cu aplombul şi acribia-i ştiinţifică, sesizează „nervul cestiunii” poporului român fiindu-i străine „fanatismul naţional” şi „panglicăria naţionalităţilor”, dar ceea ce îi supără pe conaţionalii săi „este ultrajul făcut bunei dreptăţi, celei mai elementare libertăţi a conştiinţei”. Căci „toate popoarele de pe lume au câte ceva sfânt şi neatingibil. La unul e legea, la altul conştiinţa naţională, la al treilea alte bunuri morale şi în acest rezidiu ultim al caracterului său stăpânirea politică a unei alte naţii cată să-şi aibă marginea. Nicio comprimare nu se poate face în infinit, oricât de elastic ar fi un corp, nicio comprimare nu se poate urma în infinit nici asupra conştiinţei unui popor” .
Condiţiile geopolitice total nefavorabile românilor ne obligă, constată Eminescu, la un echilibru de interese, spre a ne vedea de „interesul nostru naţional” căci „nu ne putem răzima pe nicio simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate” . Oprimarea naţionalităţilor române în Imperiul Austro-Ungar face impopulară alianţa cu acesta, căci „izbeşte în tot ce noi românii avem mai sfânt în lume: în limbă şi naţionalitate” . De aceea, „folosul cel mai mare şi mai real care ar voi să-l aibă românii în genere de la Austro-Ungaria este respectarea naţionalităţilor, libertatea, oricât de disciplinată prin legi, a limbei, a bisericei, a administraţiei lor locale” .
Făcând o distincţie clară între patriotism şi naţionalism („patriot e omul care contribuie la bunăstarea şi înflorirea tuturor elementelor din ţara sa; prin ridicarea simultană, a tuturor, patria sa se ridică” ), constată că maghiarii „văd idealul lor de stat în ruinarea naţiunilor conlocuitoare, în apăsarea lor intelectuală”, atentând la „cel mai de căpetenie instrument de cultură a unui popor, la limba lui, pentru a-i impune un schimb ocult al unei mici şi izolate rase” . În contrast, românii sunt „popor autohton pe pământul părinţilor lor, într-o ţară care n-a fost niciodată cucerită de unguri, deşi a stat în legătură cu Ungaria (sublinierea lui Eminescu, n.n.)”, ei neavând a mulţumi „inferioritatea lor politică inegalităţii de condiţii sociale, ci religiei lor, ritului, care în tot timpul atotputerniciei papale în Europa, era respectat” .
Este demn de subliniat o idee care-l absolvă pe marele nostru gânditor politic de orice acuzare de naţionalism şi xenofobie. El face o departajare netă între politica oficială a autorităţilor statului dualist şi manifestările ungurilor ca popor. „Noi credem, afirmă cu îndreptăţire, că nici în Ungaria ideile politice estreme şi exagerate nu sunt ideile naturale ale poporului maghiar (...). Rasa maghiară, tolerantă de feliul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povârniş periculos, căci ura şi dezbinarea înlăuntru, iată ce doresc inamicii regatului unguresc pentru a-şi crea unelte lesne de mânuit în contra existenţei acelui stat: o existenţă la care ţinem şi noi de dincoace de Carpaţi pentru multe şi varii cuvinte” . Caracterizând oficialitatea budapestană drept „o formaţiune politică de poltroni şi de gură-cască”, el avertizează poporul maghiar de pericolul substituirilor de elemente străine, care pătrund şi acaparează negoţul şi industria. „Un vânt în schimbătoarea lume politică şi maghiarii părăsesc scena mai săraci, mai ignoranţi, mai neputincioşi decum au intrat pe ea la 1866” . Această „conştiinţă a neputinţei şi nimicniciei proprii îi arde şi îi mănâncă”, căutând „a-şi răzbuna pe oameni nevinovaţi neputinţa lor proprie şi se inventează când emisari români în Ardeal, când Daco-România, când alte năzbâtii toate” . Face apel la învăţămintele istoriei lor, la cât a suferit însuşi poporul maghiar, care „ar trebui din contră să sprijine şi să încurajeze tendinţele de emancipare politică, intelectuală, economică a conlocuitorilor de altă limbă, ca astfel toate naţionalităţile, unite într-un mănunchi să reziste cu mai mult succes inamicului comun” . Aceeaşi idee stă la baza caracterizării deputatului lugojan în Dieta maghiară, Al. Mocioni (1831 - 1909), „bărbat politic, cunoscut pentru înalta sa onorabilitate” cu „o cugetare vastă şi adâncă asupra întregei dezvoltări a Ungariei”, opinând, în consens eminescian, că „logica irezistibilă a faptelor îi va sili pe maghiari să se convingă de solidaritatea naturală ce există între interesele române şi cele maghiare” .
Admiţând şi recomandând „orice formă de convieţuire cu alte popoare”, Eminescu este categoric în privinţa demnităţii naţiunii sale. „Un singur lucru putem pretinde de la oricine: să respecte naţionalitatea noastră cum o respectăm noi pe a lor” .
Spre a fi respectat şi a impune respect celor din jur, Eminescu vehiculează, cu argumente, „ideea de unire politică a românilor”, mai ales în condiţiile în care, „un popor împărţit se iubeşte”, iar conştiinţa acestei unităţi există: „Deasupra despărţirei politice se născuse o unitate în literatură, în limbă, în obiceiuri, cu atât mai sfântă cu cât nu avea a face cu meschinele rivalităţi politice” .
O primă etapă a emancipării naţionale a popoarelor din Imperiu, cu deosebiri esenţiale între ele („fiecare grup organic e o lume pentru sine, c-o limbă vie pe care clasele dominante n-o cunosc şi n-o vorbesc, adesea c-un drept consuetudinar propriu, cu datine şi tradiţii proprii” ) este federalizarea, adică o „descentralizare bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome şi în marginile exigenţelor unităţii de acţiune în afara şi înlăuntru ale statului (care) ar însemna însă o nouă epocă de înflorire pentru monarhia vecină. Fiecare din aceste centre locale ar avea o viaţă proprie, o producţiune proprie, un caracter propriu şi, cu cât diversitatea e mai mare, cu atâta e mai mare putinţa combinaţiilor de orice natură, singurele cari produc în lume mişcare şi putere, iar mişcarea e viaţă” .
O asemenea „combinaţiune” care ar putea produce „mişcare şi putere”, este formarea unui stat unitar al românilor sub denumirea de Daco-România. Ideea este „născută la Blaj, în secolul trecut, pe când la noi domneau încă fanarioţii şi nu era umbră de şcoală şi cultură naţională, literaţi catolici crescuţi în colegiul „De propaganda fide”, în faţa cetăţii zidite pe şapte pături de ruine, în faţa Romei, au dat-o poporului de dincolo de Carpaţi ca o învăţătură protejată pe atunci de guvernul central, căci avea scopul îndoit, întâi de-a opune rezistenţă nouă maghiarilor pe atunci în opoziţie, al doilea, de-a crea în Principatele noastre o stavilă contra Rusiei prin redeşteptarea conştiinţei naţionale amorţite (...) că Şincai, Patru Maior şi ceilalţi nu şi-au închipuit niciodată Daco-România într-alt chip decât ca o unire a tuturor provinciilor române” . De fapt, se pot considera „părinţii daco-românilor”: Iosif al II-lea şi Ecaterina a II-a. Menţionând că poporul român „neiubitor de ceartă”, nu şi-a aruncat „niciodată ochii dincolo de graniţe, nici cu speranţa, nici cu dorinţa”, că nu prin legi impuse se schimbă caracterul unui popor, constată cât de periculoasă este această idee pentru menţinerea unui dualism statal artificial creat: „Un cuvânt ciudat, invocat în contra românilor transcarpatini este acuzarea că doresc unitatea politică a elementului latin din Orient, aşa-numitul daco-românism, o acuzare agravată încă prin atracţiunea care se pretinde că România ar fi exercitat-o asupra conaţionalilor din statele învecinate” .
Indignat de „Proiectul de lege pentru instrucţia obligatorie a limbei maghiare în şcoalele poporale” întocmit de Aug. Tréfort, ministrul maghiar al instrucţiunii, proiect ce prevedea scoaterea limbii române ca limba de predare în şcolile primare româneşti, Eminescu consideră această intenţie, realizată ulterior, o uzurpare a unor drepturi fireşti, constatând că „unitatea de limbă e un fapt ce rezultă din deosebite împrejurări etnice şi în urma unor legi istorice, nu însă rezultatul unor legi scrise pe hârtie şi menite a nu se realiza nicicând, tocmai pentru c-au fost stabilite” .
Cu multă diplomaţie, Eminescu, făcând cunoscute scrisorile dintre împăratul Iosif al II-lea şi Ecaterina a II-a, împărăteasa Rusiei, publicate în suplimentul ziarului „Messager de Vienne”, pune în discuţie teza necesităţii formării unei Daco-Românii pe seama conducătorilor imperiilor vecine, cărora le-ar aparţine această idee, folosind-o drept pretext de justificare a asprei şi inumanei lor politici faţă de românii majoritari. „Dacă n-ar fi fost nicicând vorba despre idealul politic al unei Daco-Românii – comentează Eminescu – nu ne îndoim că românii ar fi trăit în monarhia habsburgică în condiţiile croaţilor, ale polonilor sau ale cehilor, în Rusia, în condiţiile armenilor sau ale locuitorilor din provinciile baltice; s-ar fi bucurat adecă de o libertate mărginită de dezvoltare” . Căci „condiţiile în cari trăiesc sunt mai rele decât a tuturor celorlalte naţionalităţi”, şi aceasta pentru că li se atribuie un anume ideal politic spre a le înrăutăţi situaţia. Spre a dovedi că Imperiul Austro-Ungar se servea de acest pretext al daco-românismului, înţeles nu ca o aspiraţie firească a românilor, ci numai ca scop destabilizator, Eminescu reproduce scrisoarea din 1775 a lui W.A. Kaunitz-Rietber (1711-1794) către baronul von Thugut (1736 - 1818), de unde trage concluzia: „De multe ori am revelat că ideea daco-română ca aspiraţie politică (sublinierea lui Eminescu, n.n.) era una dintre etapele programului localnic al Rusiei, aceeaşi idee ca aspiraţie naţională (idem) îşi avea originea şi motorii la Viena” . Cu maliţie, dar şi cu îngrijorare, blindat din nou cu documente, observă că Rusia, „trezea mai ci seamă instincte politice în Principate”, iar Iosif al II-lea „se privea ca împărat al poporului românesc” . Astfel de influenţe şi de imixtiuni externe au dus la o dezvoltare a poporului român „pripită şi bolnăvicioasă” şi nicidecum firească, „după propria lui natură şi propriile lui dispoziţii” .
Eminescu foloseşte din plin paginile ziarului său spre a demonstra „cum unirea politică a românilor era marele manipul ce se întrebuinţa dintr-o parte pentru a câştiga simpatiile ţărilor noastre, cum pe de altă parte ideea naţională, conştiinţa deosebirii noastre de celelalte popoare ale Orientului, reamintirea originii române şi a latinităţii noastre era timp îndelungat contragreutatea ce se impunea unui ideal politic care se promitea a se realiza cu ajutorul slavilor” .
Că Eminescu nu era numai luptător al ideii de emancipare naţională a românilor încorporaţi în imperiile vecine, ca joc al conjuncturii istorice vremelnice, o dovedeşte activitatea sa în cadrul Societăţii „Carpaţi”, care-şi începe activitatea, semnificativ, la 24 ianuarie 1882, în scopul înfăptuirii României în hotarele ei fireşti, sub deviza „Noi prin noi”. Din societate făceau parte intelectualii transilvăneni stabiliţi în Principate (Th. Nica, G. Orăşanu, G. Secăşanu, N. Densuşianu, N. Droc-Barcianu, A. Ciurcu, A.P. Crainic, I. Slavici). Eminescu era singurul netransilvănean, primit ca „membru activ ordinar”. Alegerea sa s-a datorat şi – oricât ar părea de curios – spiritului său organizatoric dovedit la Congresul de la Putna din 1871 (la 21 de ani), ideilor şi dezideratelor formulate la Putna, care-i aparţin aproape în totalitate. Era un motiv serios de îngrijorare pentru guvernanţii imperiali de la Viena, drept pentru care activitatea poetului în cadrul societăţii „Carpaţi”, ca şi publicistica sa militantă era urmărită, pas cu pas, de Biroul de informaţii din Viena. Deci, spioni pe urmele lui Eminescu!
Într-un manuscris (nr. 2263), avem revelaţia unor însemnări eminesciene făcute sub impresia dezbaterilor şedinţelor secrete ale Societăţii „Carpaţi”. Guvernul maghiar este informat că la şedinţa din 4 iunie 1883, Eminescu propune ca studenţii transilvăneni de la Bucureşti să facă la întoarcere propagandă pentru „Dacia Mare” sau „Noua Romă”. „Ardelenii să nu se facă cetăţeni români, ci să rămâie supuşi austrieci, ca să se poată-ntoarce cu toate drepturile în Austria”. Idei deosebit de curajoase răzbat din asemenea lapidare însemnări: „Noua Romă” trebuie să se opună propagandei catolice şi a înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti. Pe Carol I „Îngăduitorul” îl consideră de prisos în fruntea statului, iar aducerea pe tronul României a unui reprezentant austriac ar putea duce la recâştigarea autonomiei Transilvaniei: „Trebuie ca un austriac să vie în România, să abdice Carol în taină în favorul Casei de Austria să-l vedem de e potrivit” . Ostil regimului „cezaro-papist” din Rusia, consideră încă necesară existenţa Imperiului otoman pentru echilibrul european.
Odată lansată ideea, ea este urmărită şi motivată spre a o impune în conştiinţa naţională a românilor transilvăneni, cei mai oropsiţi în acea vreme. Orice activitate a acestora este consemnată de Eminescu în ziarul său spre a o face cunoscută românilor de pretutindeni. „În Ardeal este vorba de câtva timp – îşi înştiinţează cititorii – despre întrunirea unei mari conferinţe politice a românilor de sub Coroana habsburgică”, ştire preluată din „telegraful Român” din 2 octombrie 1880 (deci numai cu trei zile înainte), conferinţă ce va dezbate situaţia politică şi socială a românilor, pentru că şovinismul maghiar a atins cote maxime, făcând imposibilă „existenţa oricărei suflări omeneşti care nu cugetă, nu vorbeşte, nu scrie ungureşte” .
Activitatea politică a unor lideri ai românilor transilvăneni stă în atenţia lui Eminescu după cum am menţionat, încă din perioada când poetul scria la „Federaţiunea”. La „Timpul”, orice activitate desfăşurată în Transilvania de aceşti lideri este urmărită şi consemnată cu maximă operativitate. Conferinţa electorală a românilor din Transilvania şi Ungaria, desfăşurată la Sibiu între 30 aprilie/12 mai – 2/14 mai 1881, are marele merit de a hotărî unirea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional din Transilvania, creând Partidul Naţional Român, care va adopta ca tactică de luptă „rezistenţa pasivă” . Într-un număr ulterior, prezintă raportul acad. Vincenţiu Babeş la această consfătuire, raport care examinează, cu realism, situaţia social-politică a românilor din Imperiul Austro-Ungar, Eminescu avertizând, în introducere la acest raport, că „pentru străinătatea întreagă, acela e mai mare patriot care face a se vorbi mai mult de el, deşi poate tocmai contrariul e adevărat” .
Conferinţa electorală de la Sibiu cu delegaţi din toate ţinuturile locuite de români spre a se consulta în privinţa atitudinii românilor faţă de alegerile camerale din Pesta, avea să aibă un rol istoric în lupta românilor pentru emancipare. Preocupat nu numai să integreze cât mai deplin, exact şi riguros istoria provinciei, vremelnic ocupată, în cadrul istoriei naţionale, ci şi să prezinte istoria locuitorilor ei, cu necazuri şi speranţe, conştient că istoria neamului său este o dramă a luptei dinte adevăr şi minciună, dintre onestitate şi minciună, Eminescu, personalitatea din epocă cu cea mai bogată activitate ziaristică, revine asupra acestei conferinţe, sesizând urmările ei. Programul Partidului Naţional Român şi memoriul redactat cu acest prilej de George Bariţiu sunt, în concepţia eminesciană, dictate „de-un adânc sentiment de naţionalitate şi scris totuşi cu multă linişte, cu o demnă obiectivitate”, care „repede şi în corectă grupare urmează datele autentice cari dovedesc dreptul la autonomie al Ardealului, însemnătatea politică a românilor în evul mediu, atât în Ardeal, cât şi în judeţele Tisa şi Carpaţi, c-un cuvânt, un curs de istorie şi de drept public in nuce” . Găseşte necesar ca acest memoriu, care analizează sub toate aspectele situaţia românilor din monarhia habsburgică, să fie popularizat, căci „trebuie să se ştie odată că o jumătate a poporului românesc are a suferi, sub dominaţia maghiară, cele mai mari nedreptăţi”, că „popor militar în decursul evului mediu întreg, producând în mijlocul lui mari eroi şi mari regi, românii au fost încet-încet jertfa unor uzurpaţiuni pe cari astăzi nu le justifică nimic, precum nu erau justificate nici în trecut” . Căci „cine are dreptate este realitatea etnologică, este adevărul”, exprimându-şi încrederea în viitorul fraţilor săi de peste Carpaţi, încredere motivată de faptul că „niciodată în cursul istoriei n-am văzut adevărul învins, ci pururea învingător”(sublinierea lui Eminescu), de aceea şi acum putem prezice că, per ar dua ad astra, cauza românilor va triumfa” .
Sensibil la suferinţele românilor, Eminescu se arată deosebit de dur, criticând cu o vehemenţă rar întâlnită, acţiunea guvernului liberal de la Bucureşti de a extrăda grupul de bănăţeni persecutaţi, care-şi părăsesc ţinuturile locale în iarna anului 1882 spre a se aşeza în Dobrogea. Acuză guvernul liberal că-i antinaţional faţă de românii din provinciile de sub stăpâniri străine, şi indulgent, favorizând pătrunderea elementelor străine . Măsura liberalilor vine în sprijinul austro-ungarilor de persecutare a românilor şi ea se regăseşte în procedura discriminatorie a Tratatului de la Berlin din 1878 în acordarea cetăţeniei româneşti. Eminescu trăieşte la modul plenar drama acestor năpăstuiţi ai soartei: „O privelişte sfâşietoare se prezintă ochilor omeneşti de-a lungul drumurilor ţării. Crivăţul, acest duşman de la nord al şesurilor noastre, îi suflă din urmă ca frunzele; cu toate acestea era mai blând ca decât oamenii de piatră cărora le ceruse o patrie şi un cămin; iar în locul în care se-ntorceau îi aşteptau bântuirea străinătăţii, siluirea limbii şi legii, robia sufletească, mai greu de purtat decât robia trupului” . Acest refuz, această gafă politică este pe placul Austro-Ungariei care, prin ministrul lor de interne, s-a şi grăbit să expedieze o circulară către toate prefecturile din judeţele locuite de români, comunicându-le „moţilor şi mocanilor şi câmpenilor şi pădurenilor şi celor de pe Mureş şi celor dintre Crişuri că... d. Ministru de esterne al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul de la Bucureşti nu permite nicidecum (sublinierea lui Eminescu, n.n.) colonizarea străinilor (idem, n.n.) în Dobrogea . Pe lângă compasiunea firească, Eminescu este profund indignat, întrucât „consângenilor noştri di Transilvania şi din Ţara Ungurească” li se zice străini, luând apărarea acestui „popor al nostru de şaisprezece veacuri (care) bate umilit la poarta ţării şi cere nu ranguri, nu demnităţi, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest şi de-a păstra în inima lui neatinsă conştiinţa marii lui origini şi caracterul lui înrădăcinat”, şi pentru care „poarta e închisă” . Poartă ce este deschisă doar la „negre specule, feneantismului, străinului în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă (...). Dar ţăranul român, acelaşi pretutindenea, între Tisa şi Nistru, e... străin... de origine română!” . Rezoluţia lui I. Brătianu la propunerea lui Lahovary („Ar voi d. Lahovary să populăm Dobrogea cu supuşi străini de origine română, sublinierea lui Eminescu, n.n.) este disecată şi analizată istoric, social-politic, oferindu-i exemple de domnitori care „au ieşit fără paşaport de emigrare de sub dominaţiunea străină, pentru că preferau libertatea lor de conştiinţă onorilor şi siguranţei ce le prezenta dependenţa de coroana Sf. Ştefan, şi străini de origine română au creat Românii pe teritorii ce fuseseră ocupate de Changanii cumanilor şi de oarda nogailor” . O problemă de o asemenea gravitate – expulzarea bănăţenilor – nu trebuie să facă jocul partidelor politice, să creeze popularitate pe orice cale, cu orice sacrificiu, căci „avem prea mare credinţă în vitalitatea poporului românesc de pretutindeni şi o prea geloasă temere de înrăutăţirea stării lui, deja destul de rele, ca să găsim popularitatea pe seama nenorocirilor lui actuale” . Sosiţi în Dobrogea fără „paşaport de emigrare”, ei n-au comis, judecă lucid Eminescu, o ilegalitate, căci nu există „cartel de estrădare între Austria şi România, nici măcar pentru dezertori” . Deci, guvernul liberal n-are nicio scuză diplomatică, el trebuie „să păzească cu sfinţenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului, de vreme ce România nu are cu statele vecine convenţiuni care s-o oblige la dureroasa estrădare a unor familii de origine română” . Ridicând problema de drept internaţional, Eminescu se întoarce la lipsa de bun simţ şi tact diplomatic al guvernului liberal, întrebând politicienii „de-o origină cât se poate de îndoielnică şi de-o cetăţenie română şi mai problematică” de ce nu au fost extrădaţi, neavând paşaport de emigrare din ţara turcului” .
O observaţie se impune: Eminescu începe şi încheie colaborarea la „Timpul” cu polemica cu presa austro-maghiară. Este delegat să participe la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în iunie 1883, manifestaţie interpretată ca ostilă imperiilor vecine. Se ştie că, deşi sosit în dulcele târg al Ieşului, Poetul n-a luat parte la manifestaţiile oficiale. În ajunul prăbuşirii sale intelectuale scrie ultimele articole la 12 şi 18 iunie 1883 în apărarea românilor transilvăneni, polemizând cu presa oficială de la Budapesta, şi celebra Doina, al cărei efect „fu adânc, indescriptibil” (Iacob Negruzzi). Reflecţiile sale ocazionate de această manifestare sunt critice la adresa oficialităţilor, care exploatează în folosul lor această comemorare. Cei care au luat cuvântul (C.A. Rosetti, Grădişteanu, Verussi, Cariagdi) sunt „reptile, aceşti provocatori ai străinătăţii”. Întorcându-se la Bucureşti, moleşit de căldură, este scârbit de falsul patriotism, irascibil, supărăcios, preocupat, cum zice Slavici, să nu fie luat drept smintit. Maurul şi-a făcut datoria!
Basarabia şi Bucovina. O chestiune deosebit de delicată şi acută a constituit-o problema Basarabiei şi Bucovinei. Pentru Eminescu această problemă avea şi un atu afectiv: era din partea locului, la Cernăuţi îşi făcuse o parte a studiilor .
Retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei este integrată de gazetar în contextul european, considerându-se dator a ne lămuri şi a lămuri Europa asupra împrejurărilor acestui fapt, de a dovedi drepturile românilor asupra acestor teritorii. Pentru aceste motive, se aruncă în luptă, şi tot înarmat cu argumente irefutabile, apărând cu cerbicie drepturile conaţionalilor săi, lovind fără cruţare în teoriile impertinente care încercau să motiveze acest ruşinos fapt istoric. Problema celor două provincii l-a preocupat încă din studiul Influenţa austriacă..., dar ea este pusă cu deosebită acuitate după terminarea „războiului oriental” din 1877-1878, şi mai ales în timpul şi după Congresul internaţional de la Berlin (iunie 1878), congres care făcea o mare nedreptate ţării noastre, chiar în condiţiile jertfei pe câmpul de luptă din Balcani. Atenţionând guvernarea liberală că orice modificare a constituţiei ţării, care să ratifice hotărârile acestui congres, n-o poate face decât o „Constituantă” şi nicidecum adunarea legiuitoare obişnuită, Eminescu apelează, din nou, la probleme de drept internaţional. Negând ideea, vehiculată şi adoptată la Berlin, de „schimb (échange) al teritoriilor uzurpate”, consideră rectificarea graniţelor numai în situaţii bine determinate, „prin bună învoială şi cu bună credinţă”, recunoscând drepturile celuilalt” . Punând în discuţie o problemă de principiu („Vedem deci că un teritoriu inalienabil – cum suna art. 2 din constituţia de atunci – nu se poate aliena – sublinierile aparţinându-i. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate”), Eminescu e tranşant: „Uzurpat-am noi Basarabia?”. Evident că nu, răspunde el, şi continuă: „De aici însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către Constituantă, trei mari părţi ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o Constituantă” . „Claritatea hotărârilor noastre (din Constituantă) este absolut necesară în contextul implicaţiilor congresului berlinez, întrucât aceste hotărâri luate la Bucureşti, trebuie ca astădată să înlătureze de-a pururea chiar pretextul pentru un viitor amestec al cuiva în afacerile statului român” . Necesitatea convocării acestei constituante este dată, aşadar, de rezolvarea unor probleme de o importanţă majoră, „a căror rezolvare va determina pe de-a pururea soarta naţiei româneşti în genere, a statului român îndeosebi. Cele trei mari întrebări: cestiunea Basarabiei, acordarea de drepturi politice evreilor, anexarea Dobrogei, atârnă ca o sabie cu trei tăişuri asupra noastră şi va depinde de înţelepciunea noastră de a le face inofensive în marginile putinţei” . Şi demonstraţia eminesciană continuă: „Ştim foarte bine, pentru noi şi între noi, întâi că Basarabia ce ni se ia, e o parte străveche a ţării Moldovei şi c-a fost a noastră de la 1300 şi ceva până la 1812, ştim asemenea că evreii nici nu au fost, nici nu sunt persecutaţi în ţările noastre şi că îngrădirile ce lis-au impus au fost dictate de un natural instinct de conservaţiune” . „Dar nu ajunge că le ştim noi astea”, decretează el. Este nevoie de conştientizarea Europei, astfel încât rezoluţiile ce vor urma să fie adoptate la Congresul de la Berlin să fie în consens cu adevărul istoric, cu dreptul popoarelor la autodeterminare. Este nevoie ca guvernul de la Bucureşti să manifeste maturitate politică şi diplomatică, care să asigure existenţa independenţei nu „de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor esterne, cari să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională” , ci ca o soluţie legitimă. Din aceste considerente, hotărârile Congresului sunt incalificabile. Drept „recunoştinţă” pentru cucerirea, pe câmpul de luptă, a neatârnării şi mai ales pentru ajutorarea armatei ţariste aflată la un pas de un eşec catastrofal, Principatelor Unite li se ia din teritoriu, „compensând-o” cu un lat petec de pământ tot românesc. Nedreptatea şi inumanitatea acestei hotărâri este aspru sancţionată de Eminescu: „Cum că acea necesitate internaţională n-are nevoie de a ţine seamă de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de un petec de pământ cuasi neutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă, cine va locui pe pământ românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi nouăle formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna” .
Campania eminesciană pentru o pace dreaptă datează cu mult înainte de semnarea armistiţiului în războiul româno-ruso-turc (23 ianuarie/4 februarie 1878), a tratatului de pace de la San Stefano (19 februarie/3martie 1878), sau a Congresului de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), avertizând asupra pretenţiilor teritoriale ale Rusiei. Dacă la început se baza pe intuiţie, pe caracterul expansionist al oricărui imperiu, pe unele ştiri ale agenţilor sau presei străine, lui Eminescu începe să-i fie tot mai clar că este vorba despre o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă în detrimentul ţării sale, punând degetul pe rană: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie, prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii, a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze” . Nu găseşte nicio explicaţie logică a acestei pretenţii teritoriale mai ales că noi am plătit greu Războiul de independenţă, ajutând Rusia, profitând de laşitatea Austriei, interesată de chestiunea Dunării, iar acum Rusia, sub mantia creştinismului eliberat de sub turci, începe anexări de teritorii. „Ciudată mântuire într-adevăr”, exclamă el, continuându-şi peroraţia: „Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie” . Motivând necesitatea unor relaţii de bună vecinătate cu Imperiul ţarist, Eminescu reafirmă dreptul istoric al românilor asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru; „Drepturile noastre asupra întregei (sublinierea lui Eminescu, n.n.) Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea” . În 1812, Basarabia n-a fost cucerită cu sabia, demonstrează el, ci prin Tratatul de la Bucureşti s-a făcut această cesiune: „Se ştie că diplomaţia engleză, împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi a fost cauza cesiunii Basarabiei” .
Această retrocedare a Basarabiei îmbracă, sesizează el, şi un lat aspect, ar fi o „cestiune de existenţă pentru poporul român” ; această pierdere ar duce, implicit, la o pierdere şi mai mare: „încrederea în trăinicia poporului român” . Cu toate „zguduirile” istorice prin care a trecut, poporul „rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene” . Şi pentru ca să se manifeste plenar conştiinţa românilor este necesară o unitate a ideilor naţionale şi fermitate în aplicarea lor, peste deosebirile politice, a două partide, astfel încât „elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită” .
Basarabia, care poartă numele celei mai vechi dinastii româneşti, face parte din trupul Moldovei înainte de apariţia politică a Rusiei, iar motivaţia diplomaţiei ruseşti de anexare a ei este o „panglicărie dialectică” . Relaţiile de bună vecinătate dintre Moldova şi Rusia au fost încălcate de ultima (de vreo 4-5 ori în acest secol”) dăunând comerţului şi agriculturii noastre, care „au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice”, pierzând „tot fructul muncii noastre”, deşi noi „îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncii noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru” . Cât privesc pretenţiile Rusiei, c-ar fi luat Basarabia şi Bucovina de la turci şi tătari cu sabia, şi nu prin convenţia, Eminescu demonstrează că ea a fost luată „prin fraudă, prin dragomanul Porţii, fanariotul Moruzi, care spera să vină la domnie cu ajutor rusesc” . Şi acesta, afirmă categoric, o „putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână” .
Fără doar şi poate, problema Basarabiei şi Bucovinei era extrem de delicată pentru destinul României şi Eminescu sesizează importanţa. Îşi dedică cea mai mare parte a timpului în depistarea de documente în arhive şi biblioteci pentru a oferi argumente istorice şi juridice incontestabile privind situaţia critică a Basarabiei şi Bucovinei, mai ales după 1877, în opoziţie vădită cu toată panglicăria politicianistă internă şi internaţională. Nu-l interesa propria-i existenţă; „când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenea om de iniţiativă şi de acţiune, stăruitor, neînduplecat, care nu ne dedea răgaz, ci ne mâna mereu înainte” . Aşa s-a întâmplat la organizarea serbării de la Putna din 1871, aşa s-a întâmplat în 1875, când a introdus clandestin în Bucovina o broşură antihabsburgică a lui M. Kogălniceanu. Luptător politic energic, robust, promotor al ideii de progres şi de românism, „piatră unghiulară a sensibilităţii noastre, a verbului, a gândului şi destinului românesc în forme artistice unice” . Eminescu s-a angajat, ca un autentic istoric, să scrie un studiu de o rară profunzime, intitulat Basarabia, pe care-l publică în Timpul, între 3-14 martie 1878. Spre a demonstra că „Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei” , Eminescu apelează la izvoare de primă mărime, pe care le menţionează: Istoria critică a românilor şi Arhiva istorică a României de B.P.Haşdeu, Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, pe care poetul însuşi le traduce în scurta sa vacanţă de la Floreşti-Gorj, cronicile editate de Kogălniceanu, Melchisedec, cronica lui Pseudo-Amiras, Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir. Apelează şi la lucrările unor cronicari şi istorici străini spre a demonstra că Basarabia făcea parte din Moldova cu multe secole înainte ce 1812.
Studiul fusese anunţat prin articolele anterioare şi numai lipsa spaţiului din ziar şi probabil pentru argumentarea documentării a amânat această amplă dezbatere. Metodic, istoricul Eminescu îşi împarte studiul în şapte capitole, începând cu Numele şi întinderea ei (a Basarabiei, n.n.), cu istoricul ei pe secole, de la veacul al XV-lea până la cel contemporan lui, în ultimul capitol înglobând şi menţionarea izvoarelor utilizate. Denunţând articolele calomnioase privind apartenenţa acestei provincii româneşti la Rusia, făcând un amplu istoric al ei, iar faptul că în unele conjuncturi istorice ea n-a putut fi apărată, nu-i o dovadă că Moldova a renunţat la ea. „Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie izvorâtă din orice alte consideraţii, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât în momentul în care renunţăm la el” . Vehiculând o idee, ce şi-a dovedit în timp perenitatea, cum că „tăria unui popor mic a stat totdeauna în drept”, Eminescu adevereşte adversarilor săi şi ai neamului său că „oricât de slab ar fi dreptul, lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul” . Demonstrând continuitatea dreptului Moldovei asupra Basarabiei şi Bucovinei, urmărind „firul roşu al dreptului neschimbat al Moldovei asupra Basarabiei, întrucât el trăia chiar în conştiinţa ţării” , Eminescu conchide cu multă claritate: „Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatorii pentru ele, garantarea integrităţii actuale (sublinierea lui Eminescu, n.n.) a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-au dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac, ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră” . Şi mai aduce un argument: „Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc” .
Nici după acest studiu, Eminescu nu abandonează problema cedării celor două provincii româneşti. Cedarea Basarabiei este pentru Rusia o problemă de onoare militară, înţeleasă din punctul de vedere al unui imperiu în plină expansiune teritorială, dar pentru oi este o problemă de existenţă. În acest sens, contestă dreptul statelor mari la cuceriri teritoriale şi la impunerea dreptului celui mai tare. „Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război” . În acelaşi context, critică teoria graniţelor naturale propusă de Rusia în interesul ei. Astfel de graniţe sunt necesare mai ales Principatelor şi nu Rusiei, deci unui stat mic, care „are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale pentru a se apăra” .
În perioada războiului de independenţă, şi nu numai atunci, tendinţele de cucerire ale Imperiului ţarist îngrijorau profund statele din jur. Din aceste considerente, critica acestui imperiu este deosebit de dură, acuzându-l de aroganţă, lipsă de cultură, fanatism, despotism, însuşirea unor misiuni istorice, gust de spoliere. „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?” se întreabă Eminescu . Răspunsul este, evident, şi exemplifică cu Olanda sau Veneţia, foste mari puteri europene, câştigate prin muncă îndelungată. „Ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât, care-i face să caute în cuceriri ce n-au înlăuntrul lor”, pretinsa lor misiune istorică avându-şi sorgintea în acest gol sufletesc, care-şi caută „compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri” .
Demascând promotorii panslavismului, prevederile testamentului lui Petru cel Mare, Eminescu îşi îndemnă concetăţenii la bărbăţie, dar şi la prudenţă, căci, „deşi nu s-a născut încă insul care să fie în stare a ne insufla frică, grija tot ne inspiră, ba putem zice cu siguranţă, că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim, că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe” . În faţa acestor tendinţe de cucerire, care, din păcate, s-au transformat în crude realităţi, Eminescu recomandă, cu două luni înainte de Congresul de la Berlin, ca deviză naţională: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii, precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi de aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică” .
În contrast cu această politică perfidă şi agresivă, „neiubitori de ceartă şi ştiind bine rolul modest pe care poporul românesc din Principatele dunărene e menit a-l juca în istoria acestei lumi, nu ne-am aruncat niciodată ochii dincolo de graniţe, nici cu speranţa, nici cu dorinţa” .
Avertizând guvernul liberal, în perioada premergătoare Congresului de la Berlin, că a intrat în jocul de interese al Rusiei, Eminescu devine necruţător după acest eveniment, cu aceste „naturi catilinare”, care s-au mulţumit „să consfinţească pierderea unei bucăţi a patrii noastre româneşti, ei, cari n-au patrie, n-au lege, n-au Dumnezeu şi cari consideră pământul nostru ca lucru străin, ce-l poţi precupeţi numai să rămână la putere” . Prin nedreptul Tratat de la Berlin, „poporul românesc e legat de mâini şi de picioare”, vinovat fiind guvernul prin lipsă de fermitate, lăsând „să se consume o vânzare de ţară”, în condiţiile în care „nu s-a găsit un singur român de la domn pân’ la plugar, de la mitropolit pân’ la poporul cu opinci care să consimtă a o da” , el, poetul şi patriotul aflându-se de partea celor care „au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat”, alături de cei care „iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri, care îl face pe omul singuratec să se simtă şi el o parte, un rezultat al istoriei ţării sale” . Îl doare nespus de mult „ca România să sângere din nou”, după jertfa de sânge dată de ostaşii români în războiul din 1877, lipsa de patriotism a unor concetăţeni (care se consideră „cetăţeni ai universului”): „azi când slavismul loveşte cu talazurile sale de invaziune corabia statului român, pasagerii acestei corăbii fără busolă şi fără ancoră, corupta generaţie de astăzi începe a avea un semnificativ interes pentru cestiuni de pură etnologie”, în timp ce „Basarabia s-a dus de unde nu se va mai întoarce, în sânul negrei singurătăţi” .
Privitor la cererea, nejustificată, a Imperiului ţarist a le ceda cele trei judeţe din sudul Basarabiei, Eminescu cere garantarea prin Tratatul de la Paris a „integrităţii şi neatârnării teritoriului nostru actual”, de către Rusia, care n-are niciun drept de pretenţie, neavând război cu noi, căci „poate să fie în alte locuri obicei să se precupeţească pământul patriei şi cetăţenii statului, noi nu cunoaştem aceste obiceiuri şi nici nu voim a le cunoaşte” . Niciun schimb teritorial, aceste teritorii nu trebuie cedate. Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special şi nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu faţa curată: să respecte pe deplin convenţia încheiată cu noi” .
Cabinetul de la Viena, ducând aceeaşi politică expansionistă, ca şi cel ţarist, intră şi el în bătaia focului eminescian. După trei luni de negocieri, la 7 mai 1775 se încheie convenţia turco-austriacă, prin care Poarta cedează, cu toate protestele vehemente ale Moldovei, Imperiului habsburgic Bucovina, teritoriul românesc, ţinut sub administraţie militară până la 1786, alipit, patru ani mai târziu, Galiţiei. Nedreapta răpire l-a mâhnit profund şi, ca atare, atitudinea sa se înscrie pe aceeaşi linie a patriotismului aşezat pe un suport ştiinţific. O primă atitudine datează din perioada colaborării sale la Curierul de Iaşi şi se referă la dezbaterile din Dieta bucovineană privind soarta liceului confesional din Suceava. Deşi susţinut, materialiceşte, din Fondul bisericesc din Bucureşti, Curtea din Viena dispune ca limba de predare să fie germana. Informat de aceste dezbateri prin cumnatul său, Ioan Drogli, inspector districtual peste Suceava şi Câmpulung, Eminescu e revoltat pentru faptul că din banii ţăranilor români să fie plătiţi profesorii străini spre a preda o limbă străină. Eminescu susţine cererile sucevenilor şi cernăuţenilor de reintroducere a limbii române, întrucât „nu numai locuitorii Sucevei şi ai împrejurimilor sunt în majoritate români, dar şi uricul de întemeiere al acelui liceu prevede asemenea măsură .
Aceeaşi chestiune, a predării limbii române, o susţine Eminescu când se referă la Universitatea din Cernăuţi . Susţinută din Fondul religionar, Facultatea de teologie obţine de la Viena, dreptul de a-şi ţine cursurile în limba maternă, dar autorităţile administrative nu respectă această prevedere. Eminescu insistă asupra drepturilor românilor de a li se preda în limba maternă, pronunţându-se împotriva acestor „tendinţe germanizatoare în care opiniile politice ale profesorilor sunt lucrul principal şi ştiinţa lucrul secundar” . Nu scapă acest prilej de a vorbi de „dureroasa ucidere a lui Grigore Ghica Vvd”, care s-a opus, cu preţul vieţii, alipirii Bucovinei la Imperiul habsburgic.
Acestui domnitor-martir, în viziunea eminesciană – îi dedică un articol, încadrat în chenar negru, prilejuit de comemorarea lui Ghica. Deşi Viena era oraşul studiilor sale, când e vorba de nedreptăţile făcute neamului său tonul său devine de o vehemenţă mai puţin obişnuită. Imperiul habsburgic este acuzat de răpirea Bucovinei „în partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre”, „răpire fără de samăn”, „fără de lege nepomenită, uneltire mişelească, afacere dintre o muierea desfrânată şi între paşii din Bizanţ”, răpire ce va fi „o vecinică pată pentru împărăţia vecină, de-a pururea o durere pentru noi” . Amintirea acestui dezastru va fi mereu proaspătă în memoria neamului, pentru că în Bucovine e leagănul sfânt al nostru, „acolo doarme Dragoş, îmblânzitorul de zimbrii, acolo Alexandru, întemeietorul de legi, acolo Ştefan, zidul de apărare al creştinătăţii” . Aceştia au luat o ţară neatârnată, cu clase sociale libere şi-au făcut din ea „mlaştina de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi în alte părţi” , şi aceasta – comentează maliţios Eminescu – „în jargonul gazetelor vieneze se numeşte a duce civilizaţia în Orient”. Şi atacul eminescian continuă: „Poporul cel mai liber şi mai îngăduitor şi-a plecat capul sub jugul celei mai mizerabile şi slugarnice rase omeneşti”. Imperiul habsburgic, „fără a vărsa o picătură de sânge, fără muncă, fără inteligenţă, fără inimă, o rasă care, în înjosirea ei, nu are asemănare, pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligenţa noastră trecută, toate mişcările cele mai sfinte ale inimei noastre .
Un nou atac împotriva politicii imperialiste a Curţii din Viena este prilejuit de decizia habsburgică de desfiinţare a Societăţii „Arboroasa”, înfiinţată de studenţii români la Cernăuţi în 1875. Eminescu protestează împotriva unor studenţi români (între care şi Ciprian Porumbescu) pentru că aceştia au trimis o telegramă Primăriei din Iaşi cu prilejul comemorării morţii lui Grigore Ghica. Eminescu recomandă înflăcăraţilor studenţi români, din motive politice, prudenţă, („a minţi e oprit, a tăcea - nu), în aşteptarea altor vremuri, care „poate că nu-s tocmai departe”, pentru că „românul e de soiul lui înzestrat cu mult bun simţ, el are cuminţenia popoarelor care au suferit multe, cuminţenia omului păţit” . Cât priveşte anexarea Bucovinei, ea „ea nu este o frunză de dafin în istoria Austriei şi tocmai fiindcă voim bună pace, ne abţinem (deocamdată, n.n.) de a cita documentele ce ne sunt bine cunoscute” .
Organizarea Dobrogei. Întrucât în cabinetele diplomatice europene se vorbea tot mai des despre unele schimburi teritoriale, Eminescu începe seria studiilor sale despre drepturile noastre fireşti şi asupra organizării Dobrogei, făcând obişnuitele sale incursiuni în istorie, bazate pe documente inatacabile: „Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei este incontestabil. Romană în vremea împăratului August şi loc de exil al poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească, ea a rămas a Ţării Româneşti până ce ne-a fost luată de turci şi de nimeni altul. . După cum se ştie, prin Tratatul de pace consfinţit la Congresul de la Berlin, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor trebuiau să fie reintegrate statului român, nu cu titlu de compensaţie cum pretindea diplomaţia ţaristă. Eminescu este în ton cu stipulaţiile acestui tratat: „Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”. Condamnând cu vehemenţă termenul umilitor de schimb, Eminescu consideră, pe bună dreptate, ca o scăpare a diplomaţiei române, că n-a încheiat un tratat cu Rusia în momentul întrării noastre în războiul din 1877. Cu un astfel de tratat în regulă „nu mai era vorba de schimb, compensaţie etc, şi Basarabia ar fi rămas a noastră, împreună cu Dobrogea” . Vorbind despre unele acţiuni politice ale imperiilor vecine şi despre instinctul de conservare al neamului românesc şi „având conştiinţa limpede despre rolul modest ce suntem meniţi a juca în istoria acestei lumi, din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare balcanice” , subliniază rolul deosebit de important al diplomaţilor, fiindcă „deosebirea între noi şi dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie şi na dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simţim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compensa nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu” . Conştient că durerea noastră „nu mişcă pe nimeni”, presupune, totodată, că niciun „om înţelept din diplomaţia europeană”, nici cei care ne sunt împotrivă, nu ne va lua în nume de rău pentru resentimentele noastre obiective şi justificabile.
De la demonstrarea dreptului nostru istoric asupra Dobrogei, trece la problema unei bune organizări a ei, adică „cum s-o primim”, după ce a fost secole sub stăpânirea turcească, cu alte legi, administraţie sau cu altă credinţă religioasă, recomandând oficialităţilor responsabilitate şi echilibru, spre a da Europei o lecţie de democraţie şi simţ organizatoric. „A face ce fac toţi, adică a lua de la stăpâni cu baioneta e lucru uşor; a păstra însă acest Orient în miniatură cu tot amestecul său de popoară, a dovedi că suntem destul de drepţi şi destul de cumpătăreţi ca să ţinem în echilibru şi în bună pace elementele cel mai diverse este o artă, este adevărata politică, pe lângă care politica forţei brute e o jucărie” . Fără pretenţia de a da „lecţiuni de morală politică şi de dreptate”, sfătuieşte să păstrăm cel puţin până în ultimul moment „mândria şi sentimentul dreptăţii noastre, cari ne sunt absolut trebuitoare”, căci „pentru un popor mic e primejdios de a imita procedarea celor mari şi singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit , întărit cu şapte peceţi”
„Generos agent al istoriei”, vehiculând primatul intereselor naţionale în faţa celor de partid, divulgând pericolul „monarhiei universale a creştinătăţii”, pe deplin convins că „românul îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”, Eminescu demonstrează prin atitudinea sa civică, că a sosit pentru românii de pretutindeni momentul plenar al cunoaşterii de sine ca popor intrat în zorii istoriei moderne, cu toate exigenţele pe care incumbă. Încă o dată este dovedită marea actualitate a gândirii eminesciene.
Apariţia lui Eminescu pe scena politică a României are caracterul unei necesităţi istorice. Profund, cu o exprimare precisă, cu idei limpezi, cugetare clară în cel mai neînsemnat articol, Eminescu a gândit pentru toţi politicienii, deşi n-a avut niciodată o situaţie politică şi a acţionat ca atare, rezemându-şi ideile pe experienţa generaţiilor anterioare.
Gândirea sa politică, judecarea obiectivă şi pertinentă a oamenilor şi evenimentelor istorice şi social-politice constituie resursele unei orientări validată de istorie, care ne stăpâneşte încă.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu