Prin prisma acestor principii estetice, Eminescu critică numărul crescând de traduceri şi transpuneri pe scenă din dramaturgii mediocri, recomandând traducătorilor români, pe lângă valorificarea creaţiei populare autentice cum a făcut I. Creangă, piesele clasicilor: „traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai uşoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie şi de la cumpănirea terminilor. O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Göthe e un merit, căci formă şi înţeles sunt atât de îngemănate, încât traducătorul trebuie să cumpănească cuvânt cu cuvât şi frază cu frază” .
Preocupat de crearea unui repertoriu de calitate pentru un teatru naţional, cu „un capital de roluri potrivite cu talentul şi fizicul” actorilor, cu „un capital de piese bune”, în special din Shakespeare şi Molière, Eminescu propune valorificarea experienţei Teatrului Burgtheater din Viena (pe care-l frecventa), „teatru al curţii”, cum voia să fie şi teatrul din Iaşi („un azil pentru arta naţională”), căci „arta este senină şi vecinică. Dramele lui Shakespeare şi comediile lui Molière se vor putea reprezenta şi peste mii de ani şi vor fi ascultate cu acelaşi viu interes, căci pasiunile omeneşti vor rămâne în vechi aceleaşi” .
Dar, pentru ca aceste drame să dăinuie peste vremuri, este necesar ca şi traducerea lor în limba română să se apropie de valoarea originalului. Din acest punct de vedere, Eminescu îl critică, cu argumente, pe unul dintre cei mai activi traducători ai operei lui Shakespeare (alături de Scarlat Ion Ghica şi Haralamb G. Lecca), pe Adolf Stern, care tradusese Hamlet, Prinţul Danemarcei (în 1877 şi 1905), Iuliu Cezar (1881), Regele Lear (1881): „Între multele nenorociri ce le va fi-ntâmpinat vestita lebădă din Avon, putem număra şi traducerea în iambi de cinci picioare pe care d. Adolf Stern, literat din Bucureşti au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce păsăreasca d. lui Stern pe româneşte – asta-i întrebarea? ” .
Nici jocul actorilor care interpretează personajele shakespeareene nu este scos de sub lupa criticii sale. Prilejul îl oferă actorul italian Ernesto Rossi (1827-1896), aflat în turneu la Iaşi, în ianuarie 1878, cu piesele: Romeo şi Julieta, Othello, Hamlet, Regele Lear, Richard al III-lea, Macbeth, care, deşi renumit în ţara sa, nu se ridică la nivelul creaţiei lui Shakespeare. Spectator la aceste reprezentaţii, Eminescu pune în discuţie arta reprezentativă a dramaturgiei universale, căci o piesă, „dar mai cu seamă una din Shakespeare, este un op de arte, în care toate caracterele sunt atât de însemnate încât merită jucate de artişti mari”, considerând că, totuşi, „nu se va găsi poate niciodată o trupă care să întrunească în sine atâţea artişti escelenţi încât întregul op de arte să se poată potrivi ca un bas-relief din care nici o figură să nu răsară prea afară de marginile care despart statuia, izolată de bas-relief” . Din acest punct de vedere, sesizează o discrepanţă între jocul lui Rossi şi trupa acestuia, trupă care trebuie – în opinia lui Eminescu – să acţioneze ca o orchestră, iar rolul de instrument principal să îl deţină Rossi. Neavând alte şanse, cronicarul dramatic de la „Timpul” devine mai concesiv, dată fiind poate şi atmosfera electrizantă a publicului ieşean: „Dar mulţămitori precum suntem pentru orice artă adevărată, renunţăm de mai înainte de a-l vedea pe Shakespeare interpretat ca un întreg, aşa îl văd ochii sufletului nostru şi ne declarăm cu asupra de măsură învinşi de jocul puternic al marelui maestru italian” .
Cultura clasică are, în opinia sa, un rol determinant pentru orice ţară – în special pentru România – dornică de afirmare pe plan mondial şi, ca atare, învăţământul clasic trebuie să fie la baza oricărei reforme şcolare. În polemica civilizată cu oficiosul liberal „Românul”, Eminescu îl critică dur pe Emil du Bois-Reymond, fostul său profesor de fiziologie de la Berlin, care susţinea că „toată cultura antică e zidită pe nisip” . Negând rolul şi valoarea culturii clasice – idee preluată de liberali –, du Bois s-a compromis, întrucât, comentează maliţios Eminescu, „Göethe dacă ar trăi n-ar scrie „Faust”, ci ar fi parlamentar, iar „Homer în zilele noastre s-ar fi făcut calfă de spiţer şi Shakespeare redactor la ‹‹Telegraful››. Iată cu ce probe ne vine organul guvernamental în favorul mărginirii studiilor clasice” .
În celebrul său studiu, Icoane vechi şi icoane nouă, partea a III-a, Bătrânii şi tinerii, Eminescu teoretizează, cu argumente irefutabile, primatul muncii care trebuie să stea la baza evoluţiei culturii şi civilizaţiei şi, implicit, a ridicării intelectuale a individului, necesitatea muncii productive, utilizând, în acest studiu preponderent economic şi social, numele lui Homer, Kâlidasa, Shakespeare, Rafael, Palestrina, Beethoven, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Grigore Ureche, Miron Costin etc.
Plecând de la conceptul : „Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare”, căci „ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile” , Eminescu găseşte statornică doar arta, „adică ciudat lucru, nu ceea ce e în folosul oamenilor, ci cee ce este spre petrecerea lor” . În această galerie de genii artistice îl introduce şi pe Shakespeare, cu justificare: „Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui” .
În aceeaşi idee a primatului muncii, care trebuie să se întemeieze pe capitalul productiv, Eminescu observă „discompunerea socială” din Rusia, unde „clasele pozitive” sunt deposedate, iar „materialismul brutal”, creat de Karl Marx, ia locul vechilor credinţe şi a civilizaţiei creştine. În artă, comentează Eminescu, „stilul elegant al arhitecturii Renaşterii, cel mai măreţ gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare şi Molière cedeză bufonărilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul şi Offenbach alungă pe Beethoven şi pe Mozart” ; este o epocă tristă, decadentă, „în care ideile mari asfinţesc, în care zeii mor”, cauza fiind „o generală corupţiune economică” .
În alte articole politice, Eminescu găseşte prilejul de a face trimiteri la Shakespeare. De pildă, vorbind despre guvernul englez sprijinitor al Imperiului Otoman şi de opoziţia britanică liberală care organiza întruniri de protest faţă de atrocităţile otomane în Balcani, Eminescu reproduce din Henrich al IV-lea, partea I, actul III, scena 7(o piesă cu circulaţie foarte restrânsă în secolul al XIX-lea): „Toţi promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritorului Sir John, admirabilului Sir John Falstaff, cum îl descrisese Shakespeare divinul, Sir John care de o mulţime de ani nu şi-a mai văzut genunchii de gros şi gras ce este şi care-a câştigat aceste invidiabile dimensiuni numai din cauza... sentimentalităţii sale” .
Comentând noua direcţie literară a revistei „Presa”, Eminescu reproduce versurile „Căci Brutus e-un bărbat de stimă vrednic / De stimă vrednici sunt desigur toţi, după cum zice maestrul Shakespeare” .
Parodiindu-l pe ambasadorul liberal Ştefan Belu, poreclit Pandarus, trimis de guvernul de la Bucureşti la nunta marelui duce de Luxemburg, Wilhelm al III-lea, regele Olandei (1849-1890), Eminescu face trimitere, din nou, la marele scriitor britanic: „Într-o dramă mai puţin cunoscută a lui Shakespeare, intitulată «Troilus şi Cressida», e un boier cam bătrâior care izbuteşte a liniştii inimelor celor două suspinătoare turturele din Troia, primindu-i întru casa sa”, aluzie evidentă la primirea lui Iisus în casa Marftei, pentru a concluziona: „Ospitalitatea femeii era o virtute antică, pe când la boierul Pandarus era un viciu antic” .
În acelaşi mod, spre a sublinia „dezbinarea şi ura între cetăţenii statului, pentru ficţiuni şi pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi”, care neagă meritocraţia, Eminescu face apel la „Shakespeare nemuritorul” , citând din replicile lui Ulise din Troilus şi Cressida (actul 1, scena 3).
Deşi era într-o continuă polemică de idei cu ziarul oficial „Românul” şi cu guvernul liberal, condus de I. C. Brătianu (căruia îi recunoaşte multe merite), Eminescu ia atitudine publică faţă de atentatul contra primului ministru liberal: „Nu scuzăm, nu justificăm nicicând o crimă. Dar căutăm a o esplica: între scuză şi esplicare e o deosebire cât cerul de pământ. Dacă vom esplica peripeţiile prin care trece sufletul lui Richard al III-lea, dacă vom dezvălui acele sofisme adânci şi tenebroase pe cari un mare critic al lui Shakespeare le numeşte ‹‹logica patimei››, nu scuzăm şi nu justificăm crimele regelui Angliei ”.
Proclamarea Regatului României, în mai 1881, şi vestea privind o „radicală schimbare a cabinetului” I. C. Brătianu, cu trecerea perpetuă a politicienilor dintr-un partid în altul, îi oferă lui Eminescu prilejul de a face, din nou, trimitere la creaţia lui Shakespeare: „Dar, ori una ori alta fie, orice înţelegere că, pentru a deveni cineva enamu che enasu cu Cariagdi, Carada, Giani etc., sufletul unui om bine născut cată să treacă prin peripeţii aproape tragice, asemenea lui Timon din Atena, eroul unei drame din Shakespeare. În adevăr pentru ca un om atât de prietenos, primitor, generos cum e Timon în actul I să se prefacă într-un sălbatec mizantrop, un pustnic cum e Timon în actul al IV-lea, sufletul său cată să fie trecut prin o sumă de peripeţii ce l-au aruncat dintr-un estrem într-altul, l-au prefăcut din alb în negru, din floare de crin în mătrăgună” .
Şi discursul lui Mihai Kogălniceanu, ţinut la Adunarea Deputaţilor din 1 mai 1882, privind chestiunea Dunării este comentat tot cu trimiteri la Shakespeare. În guvernul liberal „de rea credinţă” nu poţi avea încredere şi atunci „ce sfat i se poate da omului în care n-ai încredere şi care-a dovedit în mod irecuzabil că nici o merită?” , se întreabă gazetarul, continuându-şi comentariul: „Dar se-nţelege că acest sfat nu le place roşiilor. Când le spuneam vorba ce Shakespeare o pune uneori în gura personajelor sale: «Mergi de te spânzură, căci ţi-ai încheiat socotelile cu lumea!», atunci sentimentul cam friguros al nimicniciei intră în d. C. A. Rosetti de l-apucă istericalele şi-ncepe a aiuri” .
În note de lectură, transcrieri sau excerte, numele celebrului scriitor britanic apare frecvent şi cu admiraţie. Într-o însemnare din 9 ianuarie 1873 privitoare la unele principii estetice, Eminescu se întreabă: „care ar fi arta viitorului în marginile raţiunei?”, dându-şi răspuns: „Combinaţia fantaziei şi raţiunea” , continuând nota de lectură: „Metal curat fără de lamură. Heine. Lirică. Shakespeare în contul timpului [...] pasiunea, mişcările vieţei sunt în Shakespeare” .
Într-un excert notează despre „vise ce iau naştere în somnul adânc, având coerenţă dramatică. (Un fitecine, în vis – un Shakespeare).
Comentând relaţia dintre pseudotalent, talent şi geniu, Eminescu sfătuieşte tinerii să îmbrăţişeze numai meseria sau profesia pentru care au vocaţie: „Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cismărie”, întrucât apariţia unui geniu din orice domeniu de activitate umană este mai anevoioasă decât „naşterea în văile nenăscute ale haosului a unui nou sistem solar” .
Şi exemplifică: „Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi Darwin, geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani” . El ţine să sublinieze diferenţa dintre geniu şi talent: „Dacă avem talent, adică câteva centigrame de creier mai mult decât simia communis, putem vaforifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămânem asemenea confraţilor noştri, dobitoacelor” .
În transcrierea cărţii lui M. Lazarus şi N. Steinthal, Reflecţii introductive privind psihologia popoarelor, găseşte deosebirea dintre tragedia antică, pe de o parte, şi cea germană sau engleză pe de altă parte, ultimele fiind reprezentate de Schiller şi Shakespeare: „Aceste tragedii create de poeţi sunt chiar în mod esenţial diferite de cele greceşti” . Iar în transcrierea lucrării lui Rudolf Gottschall, Romanele lui Gustav von See, notează: „În multe studii despre Shakespeare au fost lăudate acele cercuri concentrice ale acţiunii în care se oglindea una şi aceeaşi idee fundamentală, cercuri ce parcă au un punct spiritual central şi doar raze diferite”.
După acest excurs în creaţia sa literară şi publicistică, putem afirma că Eminescu a avut pentru Shakespeare un adevărat cult, nu doar unul omagial şi complexant, ci lucrător şi productiv nu atât prin influenţe directe, cât prin îmbogăţirea gamei de idei şi teme propriei sale creaţii. Citindu-l în original, Eminescu i-a intuit genialitatea şi a apreciat-o ca atare, prezenţa lui Shakespeare în opera literară, dar mai ales în publicistică – la care avea acces un public cititor mai larg şi diversificat – a fost benefică pentru întreaga literatură română, începând cu epoca marilor clasici români. Modelul shakespearean în cultura română, promovat de Eminescu, a constituit o ştachetă axiologică la care se raportau toate producţiile literare, regizorale şi interpretative.
Mai trebuie subliniat un fapt, remarcat de G. Călinescu: „Valoarea literară a acestor articole stă întâi de toate în chipul sfătos de a traduce fără multe neologisme, într-o limbă la îndemâna tuturor, marile abstracţii. Darul acesta îl avea Maiorescu. Însă Eminescu îl depăşeşte în partea formală cu mult. El coboară până la vorba sătească şi la proverb, scoate pilde, face figuri cu o siguranţă uimitoare. Niciodată nu s-au exprimat la noi idei generale cititorului de gazetă într-un chip care să dea fiecăruia iluzia că pricepe” .
Eminescu a demonstrat că a fost un analist profesionist al literaturii universale şi comparatiste, un autentic exeget, anticipându-i pe marii profesori-cărturari ai secolului XX (Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu etc). În viziunea sa, Shakespeare este un model demn de urmat.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu