Eminescu şi realsemitismul - Partea I

„Cunoaşterea adevărului face să înceteze duşmănia şi ura şi îi împiedică să-şi facă rău unii altora” 

                                                                  Maimonide 

 „Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţa şi abnegaţia reciprocă”  

                                                                    Eminescu 

A aborda o temă de cercetare privitoare la „problema evreiască” este, din capul locului, una temerară şi care comportă, neîndoielnic, discuţii pro sau contra. „Trăim într-o eră (de fier să fie, de piatră?), ce duce în asemenea măsură la sălbăticire, încât eşti nevoit să justifici chiar şi punerea în discuţie a temei evreieşti”, spune Gheorghi Fedotov în Noi variaţiuni pe o temă veche. În legătură cu modul contemporan de a pune problema evrească . 

Evreii s-au constituit, în comunităţile în care au convieţuit, într-o minoritate etnică despre care s-au spus atâtea lucruri, dar despre care se ştie prea puţin. „Or, suficienţa face casă bună cu prejudecata, iar aceasta operează mai curând cu fantasme decât cu realităţi” , afirmă, cu temei, acad. Nicolae Cajal. 

Ghilimelele la „problema evreiască” nu sunt simple semne de punctuaţie, ci ele desemnează o falsă problemă... Există o „ problemă evreiască”, cum tot aşa poate coexista şi o...”problemă ţigănească, or armenească, malgaşă sau...românească”. Din aceste motive, sintagma „realsemitismul”, propusă de savantul evreu H. Tiktin şi utilizată de acad. Nicolae Cajal în revista „Realitatea Evreiască”, publicaţie a Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, pentru problematica evreiască, ni se pare mult mai potrivită pentru ţara noastră. Nicolae Cajal „a cultivat în toate împrejurările vieţii lui valorile bunătăţii şi ale toleranţei cu o nelimitată înţelegere pentru celălalt, şi-a asumat funcţia de a fi avocat al înţelegerii şi concilierii” . 

Într-un editorial de o corectitudine exemplară din „Realitatea Evreiască”, Evelin Fonea pune punctul pe i în privinţa relaţiilor şi opiniile lui Eminescu despre evrei şi a evreilor cu şi despre Eminescu: „Ne aparţine şi îi aparţinem. Români, evrei sau alte naţionalităţi, ne-am format convingerile şi la lumina gândurilor sale, ne-am ritmat clipe de viaţă sau de meditaţie şi în cadenţele scrisului său[...] Căci nu prin erori omeneşti, de înţeles, rămâne mereu vie în creaţia sa, ci prin fiorul cosmic, prin neliniştea metafizică şi prin ardentul patriotism, deloc împărtăşit de demagogia unor policaştri a căror prezenţă în lume constituia pentru Eminescu «o persiflare a existenţei». Ataşaţi pe mai departe comorilor spiritului său, îi rămânem recunoscători, printre atâtea altele, pentru luciditatea cu care a statornicit, maiorescian, idealul naţional, valabil pentru orice popor, în marginile adevărului şi dreptăţii, ale respectului valorilor[...]. Aceasta-i adevărata moştenire eminesciană. O vom recunoaşte şi admira de-a pururi, aşa cum vom rămâne iubitori ai culturii române” . 

Spre a demonstra cum „cărturari şi editori evrei din România au nutrit un adevărat cult pentru opera eminesciană”, Evelin Fonea, împreună cu Teodor Gheorghiu şi Boris Marian, a inclus în pagina omagiu din acest număr al revistei menţionate contribuţiile la exegeza sau editarea operei eminesciene a lui Barbu Lăzărescu, Salomon Segall, Alfred Margul-Sperber, B. Fundoianu, Shaul Carmel, Moses Gaster, editurilor fraţilor Şaraga, „Naţionala Ciornei”, a ziarului evreiesc „Egalitatea”, a portretelor eminesciene realizate de Ştefan Lucian, Corneliu Baba, Ligia Macovei, Camil Ressu, concluzionând că acest spirit de cunoaştere reciprocă „este însuşi sensul realsemitismului, de ieri, de azi şi-ndrăznim să spunem – de mâine” . 

În alte studii consacrate aceleeaşi probleme, Evelin Fonea argumentează relaţia cărturarilor evrei cu „geniul care nemurise” (Barbu Lăzărescu, Salomon Segal, Ronetti-Roman, A. Axelrad, Albert Flachs, Carol Drimer, Alfred Margul Sperber, Moritz Lazarus, Camil Baltazar, Moses Gaster, I. Călugăru, Hayman Tiktin, H. Sanielevici, C. Săineanu, Samoilă şi Elias Şaraga, I. Massoff, fraţii Haiman, Leon Alcalay, Ignat Hertz, C. Dobrogeanu-Gherea, I. Trivale, Felix Aderca, I.M. Ştefan, I. Glicsman, N. Cajal) sau corelaţia dintre evrei şi controversata „Doina” eminesciană (Barbu Lăzărescu, Camil Baltazar, C. Săteanu, Savin Salomon, B. Iosif, I. Trivale, Marius Mircu, Jean Aberman, Carol Iancu, Hary Kuler, Israil Bercovici, dr. Ygrec (I. Glicsman), Gh. Gaphny, Carol Segal, Kupperman, M. Braunstein-Mibaschan, Albert Flachs, Carol Drimer, Adolf Clarnet, Ilie Ighel-Deleanu, S. Sabetay, dr. Fridman, Nelson Vainer, Stella Leonardos, Simon Haran, Toma Micher (Michieru), Anton Rubinstein, Stan Golestan, Mirian Marbe, Sergiu Natra, Marta Indig Leopold, Moses Gaster) . 

La acestea, trebuie să adăugăm şi celebra statuie a lui Eminescu de pe Aleea Scriitorilor din Chişinău, opera lui Lazăr Dubinovski (1910-1982), artist al poporului, care, la rândul său, s-a bucurat de prietenia sculptorilor Oscar Han, Mendrea, pictorului Corneliu Baba (pe care l-a propus membru al Academiei de Arte plastice a URSS) 

Ne vom opri doar la două mari personalităţi ale culturii române şi europene deopotrivă, a căror prietenie benefică cu Poetul este binecunoscută. Moses Gaster (17 sept. 1856-5 mart. 1939) scria: „ Am devenit foarte intim cu Eminescu şi l-am vizitat adesea. El a fost, pentru un timp, redactor al ziarului conservator Timpul şi îmi amintesc încăperea care îi fusese dată lângă grajdurile, ale lui Brâncoveanu cred, undeva în strada numită acum Calea Victoriei. Acolo stătea după-amezile, în îngrozitoarea arşiţă a zilelor de vară, când toată lumea era plecată, aşteptând să i se aducă corecturile. Îmi aduc aminte că, într-o zi – cred că eram acolo cu Slavici -, când a fost adus un număr al ziarului, iar povestea era una luată din Anton Pann, Povestea celor trei cocoşaţi, el a râs în hohote. 

L-am văzut de multe ori după aceea în propria lui vizuină. Locuia la catul de sus, în spatele unei case, exact vizavi de ceea ce este acum Ateneul Român. Stătea acolo, lungit în pat până târziu; când veneam pe la 11, trebuia să-l scol bătând la uşă. Era foarte neglijent în manifestările sale. Se ridica şi se aşeza, şi-şi pregătea cafeaua la una din acele lămpi cu spirt. 

Poseda o frumoasă colecţie de manuscrise româneşti, dintre care pe unele le-am luat cu împrumut şi am reprodus câteva pasaje în Crestomaţia mea. Odată mi-a dăruit unul, conţinând toate minunile Fecioarei Maria şi altele. El încă ştia citi foarte bine vechile slove cirilice, dar eu ştiam mai bine, aşa că şedeam împreună şi citeam, în special cronicile vechi. Acestea îi plăceau cel mai mult şi au avut o mare influenţă asupra stilului şi purităţii limbajului său. 

Se zicea că era antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un cuvânt despre evrei. 

Mie îmi părea a fi perechea lui Lenau şi, din nefericire, comparaţia s-a dovedit adevărată, întrucât şi el şi-a sfârşit zilele într-un azil” . 

În acelaşi spirit, comentează şi H. Tiktin (9 aug.1850-13 mart.1936): „Am petrecut cu Eminescu ore minunate în discuţii filologice şi filosofice şi a fost o mare pierdere pentru mine când el a părăsit Iaşul, pentru a intra în redacţia unui jurnal din Bucureşti. El m-a iniţiat în literatura română, de la începuturile ei, şi prin el am cunoscut limba poporului, a cărei importanţă încă nu era apreciată pe atunci decât de puţini. Lecturile făcute împreună cu Eminescu şi explicaţiile pe care mi le-a dat acest excelent cunoscător al limbii materne, mi-au prilejuit o mulţime de constatări lexicografice, gramaticale, literare şi istorice, pe care le-am înregistrat pe fişe, la care s-au adăugat apoi extrase din gazete, astfel că am realizat o bogată colecţie de fişe. În modul acesta, am ajuns la convingerea că limba şi literatura română reprezintă un câmp pentru a cărui desţelenire se făcuseră primele încercări modeste, aşa că aveam în faţa mea un teren vast pe care puteam desfăşura o activitate rodnică[...]” .

Trebuie să menţionăm, însă că au fost şi intelectuali evrei, care au văzut în creaţia eminesciană idei şi atitudini antisemite. Între aceştia îl menţionăm pe Moses Rosen (1912-1994), şef rabin al Consiliului Mozaic din 1948 (după alungarea lui Al. Şafran de către emisarii Moscovei) şi preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, din 1956 . 

După apariţia primului volum din publicistica eminesciană în ediţia academică Opere (volumul IX, în ordinea editării) în 1980, considerând că în acest volum sunt „numeroase articole violent antisemite”, exemplificând cu citate rupte din context, Moses Rosen, în calitatea sa oficială de şef rabin şi preşedinte al F.C.E.R., adresează, la 12 oct. 1980, un memoriu conducerii Academiei Române, în care îşi exprimă „consternarea că este cu putinţă ca în anul 1980, în R.S. România, sub egida Academiei să se publice asemenea materiale care incită la ura rasială, care afirmă idei de bază ale fascismului, care îndeamnă la huligalism” . 

Şi reclamaţia curge mai departe : „Tocmai de aceea este insultă pentru memoria sa, este o profanare a personalităţii sale, când se dau publicităţii asemenea articole ce le-a scris dânsul, sub influenţa deşănţatei propagande antisemite din acea vreme. 

Am văzut personal în manuscris, la un prieten, poezii pornografice scrise de M. Eminescu. Oare a trecut cuiva prin gând să le publice? 

Ştim cu toţii că soarta vitregă a lui M. Eminescu l-a făcut să-şi piardă minţile, în perioada finală a vieţii. Publică cineva cele ce a scris el în acea perioadă? 

Încercările d-lui Al. Oprea (pag. 32-36) de a da o interpretare nouă ideilor xenofobe, antisemite, rasiale din articolele cuprinse în acest volum, reuşeşte doar să le dea o justificare, ceea ce e şi mai grav. 

Girul celui mai mare poet român dat fundamentării antisemitismului constituie atât un act periculos pentru populaţia evreiască din această ţară cât şi unul de răspândire a unor idei diametral opuse celor cari călăuzesc România Socialistă. 

Protestăm împotriva acestui fapt şi vă rugăm să supuneţi forurilor superioare de Stat şi de Partid rugămintea noastră de a retrage din circulaţie volumul sus-amintit” . 

La ameninţarea cu „forurile superioare de Stat şi de Partid” (respectăm ortografia reclamantului), Academia Română procedează ştiinţific: solicită un referat extern lui Al. Oprea, directorul Muzeului Literaturii Române, încheie o „minută, sâmbătă, 18 octombrie” (la numai şase zile de la expediţia memoriului) sub preşedenţia acad. Gh. Mihoc şi cu participarea academicienilor: Al. Graur, Şerban Cioculescu, Al. Balaci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a lui Radu Pantazi, apoi Secţia de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Artă întocmeşte un referat (semnat de Al. Graur, Şerban Cioculescu, Al. Balaci, Zoe Dumitrescu-Buşulenga) în care se menţionează: „apreciem că nu poate fi vorba în nici un fel de un efect nociv al acestei ediţii, care eventual să justifice retragerea ei din circulaţie. De altfel, această ediţie, prin profilul ştiinţific şi prin tirajul ei limitat, se adresează în primul rând cercetătorilor. Considerăm deci că acceptarea concluziilor scrisorii adresate de şeful rabin, dr. Rosen Moses, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din R.S. România, preşedintelui Academiei R.S.România, ar însemna în fond sacrificarea ediţiei Eminescu, ceea ce, suntem convinşi, nu corespunde politicii de valorificare a patrimoniului culturii naţionale” . 

Cu argumente ştiinţifice irefutabile, prof. univ. Pompiliu Marcea (la care „se asociază prietenul meu, istoricul literar şi editorul Z. Ornea – evreu de origine, membru al Uniunii Scriitorilor”) îi scrie, la 14 noiembrie 1980, o lungă scrisoare şef rabinului Moses Rosen, care, însă, nu se lasă lămurit şi, drept urmare, adresează preşedintelui Academiei Române, la 3 februarie 1981, un nou memoriu-ameninţător. „În virtutea legii, chiar dacă nu aş fi deputat în Marea Adunare Naţională, şi nu aş exercita funcţia de Preşedinte al F.C.E.R. (comunităţi profund jignite şi neliniştite de această întâmplare), totuşi aş fi avut dreptul unui simplu cetăţean, dreptul la un răspuns scris, atunci când se adresează unei instituţii publice” . 

Cunoscându-se practica zilei din acea epocă, Moses Rosen sesizează (aşa cum a promis) conducerea superioară de partid, de vreme ce preşedintele Academiei Române, Gh. Mihoc, este nevoit să dea explicaţii „tovarăşului Dumitru Popescu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., secretar al C.C. al P.C.R.” printr-o documentată scrisoare din 13 februarie 1981 şi la care anexează o „Notă cu privire la Opere, vol. IX, Mihai Eminescu”. 

Deşi Editura Academiei Române „ a primit din partea tov. Nicolae Ceauşescu şi a tovarăşei Elena Ceauşescu cărţi de vizită pentru volum şi dedicaţiile adresate” , cum se simte obligat acad. Gh. Mihoc să-şi încheie Nota, memoriul-denunţ al şef rabinului a avut succes, după vol. IX, din 1980, următoarele au fost volumele XI-XIII, între 1984-1985, volumul X, deşi tipărit înainte de 1989, nu a putut apare pe piaţa cărţii şi, implicit, în mâinile specialiştilor, decât după Revoluţia din 1989. 

Nu am fi făcut acest scurt excurs în dosarul Eminescu dacă Moses Rosen nu ar fi recidivat şi în primul an al libertăţii noastre, în 1990. Şef rabinul nu recunoaşte publicisticii eminesciene „nicio valoare literară”, ea fiind o „proză de reporter, în care se revarsă un antisemitism” şi „ este o profanare a lui Eminescu publicarea acestor articole”, care au fost „plătite cu o bucată de pâine”, „dar tot ce scrie el acolo e fascism[...] Eminescu a fost victima boierimii de atunci care dorea să extermine pe evrei” . 

Chiar „aparatul critic a lui Oprea a fost un aparat fascist”, după opinia lui Moses Rosen, numai că Al. Oprea semnează doar studiul introductiv, iar „aparatul(?!) critic” aparţine eminescologului D. Vatamaniuc . 

În ton cu Moses Rosen, devenit membru de onoare al Academiei Române, după 1990, Virgil Nemoianu ne recomandă „Despărţirea de eminescianism, pentru că manifestă încă asupra noastră o influenţă nefastă, pentru că „din Eminescu au descins Goga, Iorga şi Pârvan” , apoi „Eliade, Vulcănescu şi Noica, chiar şi universul blagian”, grav fiind faptul că „din moştenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mişcării legionare: utopistă, radicală, «tiermondista»” . 

De aici şi până la acel număr infarmant din „Dilema” (nr. 265, 27 februarie-5 martie 1998) n-a fost decât un pas.

Pentru a avea o imagine a evreului în mentalul colectiv românesc, în mediul intelectual, redăm câteva opinii ale unor personalităţi româneşti, care includ şi comentarii despre naţionalism, noţiune fără o definiţie unitară, consensuală, exprimată, în cazul nostru în felurite sintagme: „specific naţional”(Garabet Ibrăileanu), „spiritualitatea românească” (Mircea Vulcănescu), „spirit românesc” (Nae Ionescu), „românismul” sau „eticul românesc” (Constantin Rădulescu-Motru), „fenomenul românesc” (Mihai Ralea), „ortodoxie” (Nichifor Crainic) etc. 

„ A fi naţionalist, acum, în această zonă, unde, identităţile etnoculturale au fost grav afectate timp de generaţii şi unde lipsa de solidaritate subminează adesea corpul social, nu e decât firesc”, apreciază Al. Zub, căci „naţiunile nu sunt simple ficţiuni juridice, cu care se poate opera oricum, ci produse ale istoriei, realităţi în care memoria joacă un rol decisiv. Statele create pe acest temei, statele-naţiunii, nu sunt nici ele realităţii efemere sau neglijabile” . 

„O mişcare de eliberare naţională, de recuperare a valorilor proprii nu înseamnă naţionalism” ( în concepţia lui Timothy Garton Ash), iar «tendinţele autonomiste care se manifestă în Europa centrală şi orientală» nu implică neapărat xenofobie”(Adam Michnik) . 

Constantin Rădulescu- Motru operează o distincţie între etnicul românesc („este aceea ce în mod obişnuit se numeşte şi românism. El conţine în structura pe care i-a dat-o trecutul istoric potenţialul de energie cu care naţiunea română va avea să înfrunte necunoscutul viitorului” ) şi nenaţionalism (care are două înţelesuri diferite: „înţelesul din programul economic naţional-liberal şi înţelesul din frazeologia d-lui Iorga” ). Eminescu foloseşte rar cuvântul „naţionalism”, „cu un înţeles precis şi profund, cum ar trebui să fie [...] Inteligenţa extraordinar de originală şi de limpede a lui Eminescu a desprins din şirul fenomenelor sociale pe acelea cari au adus mizeria morală şi materială a poporului român. Eminescu a explicat înlănţuirea cauzală a suferinţelor noastre din prezent; şi tot el a formulat marea întrebare la care rămâne să răspundă viitorul. Mintea lui critică a găsit toţi termenii problemei” . 

Deşi n-a putut beneficia de integrala publicisticii Eminescu, filosoful de la Motru a intuit principiile gândirii sale: primatul muncii, lipsa claselor pozitive, teama de capitalizare a muncii în mâinile unor elemente fără patrie, limbă sau naţionalitate, efectul păturii superpuse asupra decăderii sociale. „Naţionalismul eminescian consistă mai ales în o critică nemiloasă a stării de fapt în care se găseşte societatea românească de astăzi”; „Adevăratul înţeles al naţionalismului – naţionalismul cum trebuie să se înţeleagă – are ca premisă majoră adevărul enunţat de Eminescu: la civilizaţie nu se ajunge decât prin muncă! Cum îţi este munca, aşa îţi este şi civilizaţia! După cum este munca pozitivă pe care un popor o produce, aşa va fi şi civilizaţia lui! Orice altă credinţă, vorba tot a lui Eminescu, nu este decât o fantasmagorie”; „Din cauza nenorocitei acestei ţări a devenit el naţionalist, şi şi-a explicat şi mizeria populaţiunii noastre de dincoace, aşa cum a explicat-o”, sunt adevărate sentinţe ce definesc publicistica eminesciană, recomandând, ca mai târziu eminescologul George Munteanu, „înapoi la Eminescu dar, toţi acei cari aveţi dorinţa să ştiţi cum se pune chinuitoarea problemă a durerilor neamului nostru” . 

Pentru Constantin Stere, problema evreiască „ a fost cu desăvârşire denaturată de iudofagia vulgară şi feroce a antisemiţilor noştri” dar, în acelaşi timp, „problema evreiască de la noi n-are nimic comun cu antisemitismul din alte părţi” şi „ nicăieri în altă parte în Europa, chestiunea evreiască nu se pune în condiţiile noastre . În Rusia, Germania, Franţa evreii îşi însuşesc limba şi cultura naţională, ei au, ca orice popor, „anumite defecte şi calităţi naţionale”, explozia lor demografică este stăvilită în SUA („în veacul trecut au emigrat în România în masă evreii din Rusia şi Galiţia şi astfel împiedică formarea unei clase mijlocii româneşti” ), iar momentul pătrunderii masiv în ţările româneşti este total neprielnic: „Problema în adevăr se complică încă prin faptul că evreii, venind într-un moment critic al dezvoltării noastre economice, politice şi culturale, într-un moment de tranziţie, de transformare din temelie a întregului nostru edificiu social, au format aici, în regiuni întinse, tot stratul clasei mijlocii, împiedicând astfel dezvoltarea normală a ţării” . În atari condiţii („dar când o populaţiune străină, ce nu vorbeşte limba poporului, ce nu are nevoie de creaţiunile lui literare, formează în sânul clasei lui clasa mijlocie, prin aceasta se pune în calea dezvoltării acestui popor o barieră aproape peste putinţă de învins” ), o clasă care stăpâneşte pârghiile economice în oricare stat va reuşi să domine şi politic, astfel încât se pune o întrebare firească: „Poate un popor, oricât de tolerant ar fi el, să se resemneze la deplasarea centrului de gravitate politică în folosul elementelor străine, să încrediteze astfel destinele sale unei clase străine?” Întrebarea este, desigur, retorică, întrucât „din punct de vedere economic, evreii, ca reprezentanţi ai «capitalismului» apar, în realitate, ca agenţi ai acelui capital «vagabond», capital comercial şi capital de bancă, care [...] după afirmarea lui K. Kautsky, nu are rolul progresiv, creator, «revoluţionar» al capitalului industrial, - el se mărgineşte la capitalizarea veniturilor, fără să dezvolte forţele producţiunii şi fără să le organizeze” . 

„Esenţa tezei poporaniste în sociologie [teoretizată de C. Stere, n.n.] – demonstrează Ilie Bădescu în posfaţa cărţii – este aceea că, în România, chestiunea evreiască îmbracă o formă economică” . 

„Chestiunea evreiască nu e o problemă sentimentală”, afirmă Mihai Ralea , reliefând unele particularităţi ale psihologiei evreieşti:1) „societate naţională lipsită de teritorii”, de aici psihologia de nomad şi „lipsa de prejudecăţi, îndrăzneala de cugetare, curajul cu care poate înfrunta orice noutate ce nu-l sperie niciodată”, iar ca „negustor , perfecţionează meseria sa şi inventează în istoria civilizaţiei omeneşti epoca care se cheamă capitalismul”; 2) „naţionalismul, dar şi exclusivismul”, datorat orgoliului mesianic de a transforma şi domina lumea, iar „ideea că perfecţiunea divină nu poate fi decât una singură creează fanatismul şi intoleranţa” . 

Observând că „ motivul cardinal”, care a îndepărtat populaţia autohtonă de evrei a fost religia, dar şi inexistenţa unei limbi naţionale literare, a unei istorii militare şi politic unitare – idei profesate şi de Eminescu – M. Ralea consideră că „înzestrarea evreului pentru organizaţia capitalistă îl face să «handicapeze» economiceşte celelalte popoare. Însă din acest punct de vedere, evreii din această categorie intră laolaltă cu ceilalţi exploatatori, de orice neam ar fi, cu un simplu capital, în marea problemă a revendicărilor sociale”, dar, şi faptul că „ noi nu avem încă acea evreime idealistă şi dezinteresată, la care să predomine ideologia largă, visătoare de perfecţiuni umane neatinse încă” . 

Cărturarul de origine evreiască, N. Steinhardt mărturiseşte: „Iudaismul ni se arată a fi devenit strict talmudic; sufletul vestitor şi glasul de tunet al profeţilor au făcut loc unor prea numeroase şi migălite porunci ritualistice, unei exegeze fără sfârşit, unor slujbe care sunt simple şedinţe de memorizare. Până şi clopotul hasidic s-a decantat în bigotism” Cu o experienţă bogată, „beneficiar” al închisorilor comuniste, cu o cultură asimilată de la ambele popoare (român şi evreiesc), călugărul de la Robia concluzionează conciliator: „Există, spune Vechiul Legământ, o vreme pentru supărare şi există o vreme pentru uitare, iertare şi împăcare. Ţinerea aceasta de minte, amănunţită şi exarcebată, numai a răului, otrăveşte mai ales sufletul celui care nu poate depăşi stadiul psihic al vendettei. Să nu uităm: nimeni nu-i fără de păcat, lumea nu-i matematic împărţită în buni şi răi; iar noi evreii – cei din graniţele statului Israel şi cei din afara lor – nu deţinem cu exclusivitate monopolul bunătăţii, dreptăţii şi infaibilităţii” .

Personal, am înclina să credem că, în cultura română, problema evreiască este supralicitată tendenţios de cele mai multe ori, ea este, mai degrabă, o dramă a evreilor, asemănătoare în realitate şi profunzime cu drama poporului român aşa cum, cu spirit critic şi obiectivitate, a sesizat un specialist al istoriei evreilor .

Dr. Alfred Hârlăoanu face pertinente similitudini între istoria popoarelor român şi evreu . Strămoşii românilor, geto-dacii, ca şi evreii Vechiului Testament, esenienii în speţă, au avut aceeaşi legătură mistică dintre cele pământeşti şi cereşti, acelaşi respect faţă de legi, acelaşi adversar comun (Imperiul Roman), puneau în prim plan salvarea sufletului uman. Decebal a trimis soli cu daruri la regele evreilor pentru a obţine alianţa părţilor contra romanilor. Dar, cea mai interesantă este lupta evreilor de la Masada din anul 73 şi lupta lui Decebal din anul 106 d.H.: „Similitudinea dintre gesturile apărătorilor evrei ai Masadei şi cele ale luptătorilor daci de pe piscurile înverzite ale Carpaţilor are la bază concepţiile asemănătoare despre viaţă şi moarte ale celor două popoare, fapt consemnat de istoricii antici” . 

Dar, mai există şi alte similitudini între cele două neamuri, care ar putea fi „exploatate” benefic. Hora românească este dusă în Palestina de cei 288 de emigranţi evrei plecaţi în 1882 din zona Bârlad, Focşani, Moineşti, Galaţi spre a întemeia acolo colonii agricole. Chiar imnul mişcării sioniste „Hatikvah” (Speranţa), compus în 1880 de Samuel Cohen, pe versurile poetului Hertzl Imber (a cărui origine bucureşteană este de netăgăduit ) are la bază piesa muzicală din folclorul moldovenesc (binecunoscută evreilor din Moldova), intitulată Cucuruz cu frunza’n sus, aşezată şi ea, pe note muzicale, de Guilelm Şorban . 

În opinia renumitului muzicolog Viorel Cosma , cântecul popular Cucuruz cu frunza’n sus, cântat şi de Eminescu, este creaţia, în stil popular, a lui Wilhelm Humpel, soţul Emiliei Maiorescu (sora celebrului critic literar), partenerul de şah al poetului şi colegul său de cancelarie de la Institutul Humpel din Iaşi. Melodia, graţie simplităţii melosului folcloric, a intrat în repertoriul marilor cântăreţi de operă (Dimitrie Popovici-Bayreuth, Carlotta Leria, C. Bărcănescu, Elena Teodorini, iar, recent, Lucia Olaru Nenati) şi a fost tipărită, în 1888, de editorul bucureştean C. Gebauer. 

Imnul mişcării sioniste a devenit, începând cu 1948, odată cu crearea statului Israel, imnul său naţional. 

Istoricul evreu Josephus Flavius semnalează, în Antichităţi iudaice (Ierusalim, 37 d.H.), prezenţa sectei esenienilor, care-şi purtau traiul asemănător cu cel al polistailor daci, numiţi şi kistai, după istoricul Strabon. „ Era o sectă ai cărei membri aveau bunurile în devălmăşie, nu se căsătoreau şi nu aveau sclavi” . Deşi asupra sectei esenienilor se poartă încă discuţii, trebuie să luăm în considerare asemănările celor două entităţi (esenieni şi getodaci) în susţinerea ideii unei drame similare, care ar trebui să ne apropie şi nicidecum să nu fie un obiect de controverse inutile, ineficiente şi artificiale.

Evreii au, ca şi alte popoare, o individualitate originală, pe care şi-au păstrat-o în zbuciumata lor evoluţie istorică, conştienţi că un popor dispare din istorie doar atunci când îşi pierde propria identitate spirituală. Evreii se disting între alte neamuri prin faptul că deţin un „act de proprietate” asupra teritoriului, acest act fiind Biblia, cartea cărţilor, Vechiul Testament, fiind comun pentru toţi creştinii. La rândul lor, getodacii şi urmaşii lor, prin contopirea cu romanii, românii, se menţin în acelaşi spaţiu geografic de peste două milenii. 

Identitatea spirituală şi etnică a evreilor a fost teatrul unor aprige discuţii. Dr. Hary Kuller distinge un principiu talmudic, Thora, care l-a creat pe evreul religios, şi Talmudul, care i-a extins interesele în afara speculaţiilor ştiinţifice şi teoretice. „Biblia l-a creat pe evreul naţional şi naţionalist, de ce nu, în sensul de encomiast sincer al Dumnezeului său; Talmudul a dat naştere evreului adaptabil la conjuncturile istorice. Talmudul reprezintă deci istorismul conceptualizat «orizontal» pandant al istorismului empiric de pe verticala istoriei evreieşti din diaspora” . Ca atare, istoria evreilor trebuie studiată în „acest spirit talmudic” şi nicidecum „sub forma închistării şi dogmatizării lui ghetoiste, bibliosclerozante”, ci în „creativitatea majoră, ca şi în teribila înclinaţie a ultimului învăţăcel şi negustor evreu de a gândi abstract şi a acţiona concret-praxiologic, aşa cum îi cere Talmudul cel viu, nesclerozat” . 

Acelaşi cercetător teoretizează o „identitate iudaică evreo-română”, care comportă două aspecte: 

A. O identitate confesională, religioasă, specifică evului mediu, cu un prim substrat reprezentat de rabinii din ţările româneşti: Iacob Solomon, Aravi şi Petahia Lida (din prima perioadă a aşezării evreilor în arealul românesc), Antonie Levy Meir Beck (sec. al XIX-lea), Iacob Niemirower, Al. Şafran şi Moses Rosen (din secolul recent încheiat). Acest prim substrat îşi face prezenţa prin sinagogi, deci în interiorul comunităţii evreieşti, ca „factor esenţial de identitate”, instituţionalizat prin forme de cultură, relaţii intraetnice şi legături cu statul. Al doilea substrat îl reprezintă „viaţa comunional-comunitară a «societăţii civile» evreieşti, cât şi cea societală, mediată de comunităţi” . 

În tendinţa firească de afirmare a indentităţii confensionale, au existat, recunoaşte autorul, şi unele „daraveri” comunitare, în care, unii evrei (sudiţi sau pământeni) „mai scandalagii, au început acel proces întristător de destrămare a comunităţilor în toate oraşele ţării, şi, în primul rând, în Capitală, proces culminat cu descentralizarea, apoi cu desfiinţarea gabelei, în 1874, fapt care a dus la închiderea unor şcoli, instituţii de binefacere ş.a.” . 

B. Al doilea factor al identităţii iudaice evreo-române este determinat de ipostaza comunităţii şi apoi naţionalităţii moderne, înţelegând prin naţiune „nu doar o psihologie, o mentalitate, o conştiinţă etc., ci şi o sociologie («mărcile» etnice ale unei demografii, economii, stări civilo-politice, aculturaţii ş.a.m.d.) sau o etnologie (particularităţi antropologice-fizice şi culturale). Iar factorul naţional îl concep ca o istorie, nu numai în finalitatea ei sionistă, ci ca şi o voinţă de a nu lăsa trecutul în uitare, iar prezentul în disperare schizoidă. Israelul de-o parte, diaspora de alta, relevă acele infinitezimale care fac din evreul de oriunde Un Om cu Tradiţie: perenă, dar şi inovaţională; ceea ce înseamnă «un om naţional», un om cu o frumoasă cultură a naţionalităţii sale” . 

În momente acute ale popoarelor în care convieţuiau, unor evrei li se imputa – în parte în mod subiectiv – în locul unei opţiuni integraţioniste sau asimiliste, tentaţii cosmopolite, internaţional-socialiste şi a-etnice: „Se reproşează, adeseori, evreilor fie naţionalismul lor sionist, fie cosmopolitismul, internaţionalismul şi nihilismul lor, mai ales, zice-se, datorită «stării lor naţionale incerte»” . Adevăr în parte verificat istoriceşte, dar nu pentru toată etnia evreiască, ci doar pentru unii evrei; căci această etnie, ca şi altele, comportă o diversitate şi complexitate de atitudini şi fapte: „diversitatea evreiască este uimitoare: au fost şefarzi şi aschenazi; au fost sudiţi şi pământeni; au fost oameni din atâtea regiuni care nu semănau unii cu alţii, erau de culturi diferite ş.a.m.d. Au fost bogaţi şi săraci. Au fost intelectuali de stânga şi intelectuali de dreapta. Au fost financiari care sprijineau cultura şi financiari care împiedicau cultura. Mari oameni de afaceri, dar şi săraci de neinvidiat. Au fost şi comunişti: unii sinceri, alţii oportunişti. Toţi au fost, sociologic vorbind, evrei” .

Tudor Nedelcea