Şi, totuşi, de ce există, în plan mondial, o „problemă evreiască”, care a dat naştere unui antisemitism bimilenar, evreii fiind persecutaţi ca popor deicid, hagiocid, iconocid, infaticid şi xenocid ritual, fiind stigmatizaţi fizic, profesional, moral şi intelectual, mitic şi magic? O didactică, dar necesară explicare terminologică se impune.
Noţiunea de semit a fost atribuită descendenţilor lui Shem, fiul cel mare al patriarhului biblic Noa, extinsă apoi la triburile de evrei şi arabi din sud-vestul Asiei şi Africii, care utilizau limbi semitice (arameica, cananeana, feniciana, siriana, araba, etiopeana). Antisemitismul, ca atitudine ostilă faţă de evrei, are la bază discriminarea rasială şi/sau religioasă.
Să urmărim definirea conceptului în câteva lucrări de referinţă: „Termenul de antisemitism este folosit pentru a desemna mişcarea de degradare a evreilor într-o poziţie inferioară în toate domeniile vieţii în ţările în care ei trăiesc. La modul general, el este cererea la incitarea individului şi a grupului şi acţiunea care ţinteşte să circumscrie drepturile politice, civile, religioase ale evreilor; de asemenea, să împiedice relaţiile normale între evrei şi nonevrei” ; „rasism faţă de evrei” ; „ persoană care urăşte evreii” ; „atitudine (politică, socială etc.) ostilă faţă de evrei” , „atitudine ostilă faţă de evrei, întemeiată pe discriminare rasială sau religioasă” . Deci, noţiunea de antisemitism conţine doar ostilitatea faţă de evrei din punct de vedere rasial şi confensional şi nicidecum din punct de vedere economic, aspect care trebuie ţinut seama atunci când „îl judecăm”(unii!) pe Eminescu.
Deşi comportamentul sau atitudinea antievreiască s-a manifestat după crucificarea lui Iisus Hristos („Iisus Nazarineanul a venit pe lume spre a pregăti calea pentru Mesia, pe care îl aşteptam şi chiar credinţa creştină susţine că Mesia va reapărea”, afirmă Mose Maimonide), prin tendinţa de transformare a iudaismului în religie universală şi naţionalism exclusivist, termenul ca atare apare abia în 1879, impus de germanul Max I. Dimont , pe fondul unei mentalităţi colective care proclama superioritatea genetică şi caracterologică a rasei ariene faţă de cea semită (idee susţinută şi teoretizată de Gobineanu şi Eugen Düring şi care s-a materializat în apariţia, după crahul economic din 1873, a primelor grupări politice antisemite). În acelaşi an, semievreul Wilhel Man, încercând să dea o replică, prin studiul Victoria iudaismului asupra germanismului, mai mult a stimulat această absurdă ostilitate şi culpabilizare a unei etnii, a unor atitudini comportamentale, mentalităţi colective, reacţii faţă de comunitatea evreiască.
Merită luată în consideraţie deosebirea pe care Max I. Dimont o face între atitudinea antisemită şi cea antievreiască. Prima este „iraţională, ilogică şi izvoreşte din forţe ale subconştientului. Întâi se naşte prejudecata, apoi urmează justificarea raţionalizată pentru acest sentiment”; este îndreptată împotriva rasei şi n-are nimic de-a face cu evreul-individ; „nu caută o soluţie, nu oferă o «mântuire» pentru evreu şi nu oferă o alternativă pentru faptul de a fi evreu”. Antievreismul ar izvorî din motivaţii logice („întâi vine motivaţia, apoi actul de represalii”), este îndreptat împotriva evreului-individ spre a-l converti la „religia atacatorului”. În concluzie, „antisemitul urăşte ideea de evreitate, iar nu pe evreul individual. Deoarece el urăşte un concept, convertirea evreului n-ar avea ce să modifice în modul lui de judecată” .
Spre a discuta (şi nu disculpa unele manifestări antisemite româneşti), credem că este cazul unui scurt istoric al antisemitismului universal, după unii datând chiar de patru milenii. Avem ca suport ideatic o afirmaţie a unui eminent savant român de origine evreiască, Moses Gaster, expulzat samavolnic din România, în 1885, ca evreu idezirabil: „modul de tratare a evreilor constituie un fel de barometru politic şi social, cu ajutorul căruia se poate constata, cu oarecare exactitate, pentru toate ţările, starea intelectuală şi morală a fiecărei epoce” .
În acelaşi timp, când evocăm evoluţia antievreiască a unor personalităţi sau mentalităţi colective este necesar să nu-i judecăm doar viciile (pe care orice popor le are) prin prisma mentalităţii şi legislaţiei actuale, ci să avem în vedere, în mod obligatoriu, contextul social-politic, economic şi religios al fiecărei epoci în parte şi, nu în ultimul rând, tendinţa şi chiar consecinţa unor popoare puternice de a-i asimila, extermina sau prigoni.
O anume ostilitate faţă de evrei apare chiar în Biblie, aceştia refuzând să recunoască mesianismul lui Iisus, faptul că „blândul nazarinean”, cum îl numeşte Eminescu, a venit să mântuiască şi să se sacrifice nu numai pentru evrei (considerat în Vechiul Testament ca popor ales de Dumnezeu), ci pentru întreaga omenire. Iudeocentrismul şi egoismul religios a dat naştere unor replici consemnate de apostoli ca aparţinând chiar Mântuitorului. „Pretutindeni şi întotdeauna, iudeii au privit creştinismul şi s-au comportat faţă de el în conformitate cu prescripţiile propriei lor religii, potrivit propriei lor credinţe şi propriei lor legi. Iudeii s-au raportat la noi întotdeauna în mod iudaic; noi creştinii în schimb n-am reuşit până în ziua de azi să ne raportăm la iudaism creştineşte” .
„Cine are urechi de auzit, să audă” este o pildă a lui Iisus, consemnată de Apostolul Marcu, referirea fiind la opacitatea evreului de a încerca să înţeleagă noua religie creştină (considerată de unii ca o disidenţă a religiei iudaice). În Psalmul 115, evreii „au ochi, dar nu văd; au urechi, dar nu aud”. Neacceptând botezul, evreul poate fi uşor ademenit de Satana („Voi aveţi pe Diavolul de tată şi ţineţi să faceţi poftele tatălui vostru”, Ioan, 8, 44); „şi unul dintre voi este Diavolul” (Ioan, 6, 70), referirea fiind la Iuda Iscarioteanul („şi când a fost Cina cea de Taină, Diavolul fusese deja în inima lui Iuda, fiul lui Simion Iscarioteanul, gândul vânzării”; „şi după îmbucătura de pâine, intrat-a atunci Satana în el” (Ioan, 13, 2, 27). Trădarea lui Iisus de către Iuda, care a dus la uciderea lui Hristos, este o faptă abominabilă, acuzaţia de deicid a făcut carieră, fără să se aibă în vedere că ceilalţi apostoli şi propovăduitori ai creştinismului erau tot evrei. Izolaţionismul şi rasismul evreisc, religia iudaică era de o intoleranţă notorie („ nu vei încheia căsătorii cu aceste popoare: nu-ţi vei da fiicele fiilor lor şi nu vei lua pe fiicele lor pentru fii tăi” (Deuteronomul, 7, 3).
„Destinul poporului evreu se leagă în fond, după părerea mea, - consideră Vladimir Soloviov – de trei evenimente din istoria sa. Primul eveniment este acela că Hristos a fost după Mama sa iudeu, iar creştinismul a ieşit din iudaism; al doilea eveniment este faptul că majoritatea poporului evreu l-a respins pe Hristos şi a adoptat o atitudine hotărât ostilă faţă de creştinism; al treilea e faptul că principala pondere a poporului evreu şi centrul religios al iudaismului contemporan nu se află în Europa Occidentală, ci în două dintre ţările slave – Rusia şi Polonia. Prin primul dintre aceste fapte – întruchiparea lui Hristos într-un iudeu – a fost determinat trecutul lui Israel: iniţiala lui predestinare ca popor ales al lui Dumnezeu; al doilea moment – nerecunoaşterea lui Hristos de către iudei şi înstrăinarea lor de creştinism – determină situaţia prezentă a iudaismului în lume: trecătoarea sa prigonire” .
În istoria universală a poprului evreu au existat mai multe paliere de coexistenţă a acestora cu popoarele în mijlocul cărora trăiau, de atitudinea oportunistă a evreilor ca minoritari faţă de populaţia majoritară. La începutul erei creştine, filosoful Philon şi istoricul Josephus Flavius (care a şi negociat cu romanii în acest sens) recomandă supunere, aplicând principiul biblic „dă-i Cezarului ce-i al Cezarului”, apoi, convertire sau expulzare şi în modul cel mai grav şi inuman, exterminarea. Raul Hilberg distinge, în istoria Occidentului, „trei politici succesive” de exterminare: 1) în timpul Imperiului Roman (sec. al IV-lea d.H.), când biserica creştină a devenit religie oficială, iar evreii care nu acceptau creştinismul erau consideraţi ca o sectă, ai cărei membrii erau necredincioşi. „Dar totul s-a schimbat atunci când a fost proclamată diversitatea lui Christos. Evreii nu au decât un singur, unic Dumnezeu, acest Dumnezeu este invizibil; acest Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, care nu admite existenţa altor divinităţi. El nu este Christos şi Christos nu este El. Începând de aici, iudaismul şi creştinismul au devenit, în mod necesar, două religii ireconciliabile; convertirea lor la creştinism însemna pentru evrei renegarea Ierusalimului” ; 2)expulzarea ca alternativă la convertire sau asimilare şi 3)exterminarea fizică ca soluţie finală.
Greu de înţeles sunt prejudecăţile anumitor personalităţi eclesiatice catolice, politice, culturale, filosofice sau ştiinţifice despre rolul şi comportamentul minorităţii evreieşti în comunităţile în care locuiesc. Dintre toate neamurile, imagologia etnică a evreului are, probabil, încărcătura cea mai peiorativă. În acest sens, un pertinent studiu de antropologie culturală, în care stabileşte „originea, evoluţia în timp, răspândirea în spaţiu şi supravieţuirea (sau, dimpotrivă, declinul şi dispariţia) clişeelor care compun portretul fizic, spiritual şi moral al «evreului imaginar»” şi „evaluarea diferenţei faţă de portretul evreului real (cu toate precauţiile pe care generalizările şi aproximările identitare le impun), elaborează Andrei Oişteanu . Studiind raportul dintre „antisemitismul popular (inconştient şi pasiv)” şi cel „ intelectual şi politic (conştient şi activ)”, exegetul constată anumite stereotipuri etnice nu numai în mentalul colectiv românesc (evreul fiind înfăţişat nu în dimensiunile sale reale, fizice, morale, profesionale, mitice etc., ci aşa cum este perceput de români), dar şi în cel european, existând similitudini certe, cum observă savantul american Alan Dundes, citat de autor: „Caracteristicile atribuite evreului în folclorul antisemit nu au nimic de a face cu evreul real, ci cu creştinii, care au făcut iniţial aceste atribuiri. Dacă folclorul este «etnografie autobiografică», atunci folclorul antisemit ne spune foarte multe despre creştini şi aproape nimic despre evrei” .
Cum se explică antisemitismul unor intelectuali de certă valoare, exprimat într-un spaţiu universal şi într-o perioadă de aproape două milenii? Să fie vorba doar de preluarea sau „migrarea unor clişee mentale dintr-un mediu cultural într-altul”? De trecere a unor stereotipuri dintr-un „mediu tradiţional şi rural în cel cult şi urban”, cum consideră Andrei Oişteanu?”
Imaginea evreului posesor de multiple vicii, pentru care trebuie stigmatizat, izolat sau prigonit este cuprinsă în Pactul lui Omar (sec. al VII-lea), act normativ care obliga evreii să poarte o centură galbenă (de aici steaua galbenă din perioada nazistă?!), iar creştinii o centură albastră. Stigmatul (în greceşte stigma însemnând „cicatrice, semn infamat”), ca semn al oprobiului public al comunităţii majoritare şi autoritare faţă de minorităţile etnice sau/ şi confesionale, este oficializat în Europa Occidentală a sec. al XII-lea (datorită „ideologiei” cruciadelor iniţiate de Papa Inocenţiu al III-lea), prin cel de-al patrulea Conciliu de la Roma din 1215 („Tot timpul şi în toate provinciile creştine, evreii şi sarazinii, de ambele sexe, vor fi însemnaţi; deosebindu-se de ceilalţi oameni prin felul cum sunt îmbrăcaţi”). Atitudinea antievreiască s-a menţinut până la Revoluţia franceză, schimbându-se doar însemnul stigmatizant („rondea” în Franţa şi Italia, „moneda”, aluzie la banii vânzătorului Iuda, „tabula” la englezi, pălărie galbenă şi conică la germani, „san-benito” la spanioli etc.).
Consideraţi „leproşi spirituali” (Andrei Oişteanu), din 1306 începe alungarea evreilor din Franţa, apoi convertirea obligatorie sau expulzarea, culminând prin rezolvarea „problemei evreieşti” de către Inchiziţie sub sloganul „Botezul sau moartea”. Din Anglia au fost expulzaţi în 1290, din Spania în 1492 şi din Portugalia în 1497. Regina Spaniei, Isabela, a semnat un decret prin care circa 200 000 de evrei au fost expulzaţi, din care vreo 20 000 au murit pe drumul pribegiei.
În provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină, soarta evreilor era aceeaşi. Regele maghiar, Andrei al II-lea şi urmaşul său, Bela al IV-lea, impun şi în Transilvania ca „evreii, saracinii şi izmailiţii să fie arătaţi prin semne deosebite şi să fie despărţiţi de creştini”. Principele Gabriel Bethlen în 1623 şi Gh. Rakoczi al II-lea în 1650 întăresc obligativitatea ca „ evreii să poarte haine evreieşti, grecii haine greceşti”, în caz contrar amenda fiind de 200 de forinţi. În 1741, Alba Iulia este singurul oraş transilvan care admitea stabilirea evreilor, cu aceeaşi obligaţie de a îmbrăca „straiele seminţiei lor evreieşti”.
Imperiul Habsburgic impune, în 1780, ca „evreii din Bucovina să poată fi deosebiţi de ceilalţi locuitori, să fie obligaţi să poarte pe calota pălăriei ori pe căciulă o panglică galbenă”, iar în Banatul stăpânit de acelaşi imperiu, Maria Tereza decreta: „deoarece evreii sunt, prin natura lor, negustori, li se interzice exercitarea tuturor celorlalte profesiuni”. Fiul împărătesei, Iosif al II-lea schimbă, începând cu 1780, atitudinea faţă de evrei, înlocuind politica de izolare cu cea de asimilare, prin emiterea unui edict mai tolerant, „Reglementarea sistematică a statului neamului evreiesc”, valabil şi în Transilvania, Galiţia şi Bucovina . Se renunţa doar la straiele şi însemnele stigmatizate, dar integrarea presupunea, cum a sesizat Moses Mendelson, „ obligaţia de a se dezice de legile iudaismului”.
Într-o Europă catolică şi protestantă, evreul cămătar era satanizat, Dante văzându-l în flăcările iadului; în schimb, în Europa răsăriteană, cel demonizat era evreul cârciumar (ipostază asupra căreia Eminescu aruncă virulente critici). În 1543, Martin Luther scrie pentru marele public, o necruţătoare lucrare antievreiască, Despre evrei şi minciunile lor, convins fiind ca bun creştin – idee împărtăşită şi de Erasmus de Rotterdam („dacă a fi un bun creştin înseamnă a-i detesta pe evrei, atunci noi suntem cu toţii creştini”) – de necesitatea lichidării sau expulzării evreilor „ în cinstea Domnului nostru şi a creştinătăţii”, care, orb sau orbit fiind, nu poate percepe lumina lui Hristos. „Acum vezi şi tu ce frumoasă, groasă şi grasă minciună este, atunci când ei se plâng că sunt prizonierii noştri. Au trecut mai mult de 140 de ani de când Ierusalimul a fost distrus şi în timpul prezent sunt aproape 300 de ani de când noi, creştinii, suntem martirizaţi şi persecutaţi de evrei în întreaga lume (după cum am spus înainte); aşa încât noi am putea foarte bine să ne plângem că, în timpul prezent, noi am fost făcuţi prizonierii lor şi ucişi, după cum arată adevărul adevărat şi limpede. Ba mai mult decât atât, noi nu ştim încă nici până azi care diavol i-a adus în ţara noastră, fiindcă noi nu ne-am dus să-i căutăm la Ierusalim [...] sunt ca o ciumă, o duhoare şi o adevărată nenorocire pentru ţara noastră [...] ei ne-au luat prizonieri, pe noi şi bunurile noastre, prin camăta lor blestemată şi apoi ei ne batjocoresc şi scuipă pe noi” .
Această grosolană şi nedreaptă acuză adusă evreilor (acuzaţi şi de deicid, de ereticism, de vocaţia şi tendinţa lor de a stăpâni lumea ca popor ales) de către un lider religios şi care a impus o asemenea imagine vreme de peste patru veacuri, nu vine pe un teren viran. Împăratul Fréderic considera, în 1237, ca o datorie firească marginalizarea evreilor: „credincios îndatoririlor unui prinţ catolic, noi îi excludem pe evrei din funcţiile publice, astfel încât ei să nu abuzeze de puterea oficială cu scopul de a-i persecuta pe creştini . Iar în Codul de legi al municipiului Salzwedel (sec. al-XV-lea) era prevăzut, într-un paragraf: „Dacă un evreu agresează un creştin sau îl ucide, evreul nu poate opune nici un răspuns, ci el trebuie să îndure în tăcere aplicarea legii, deoarece fiind persecutorul Domnului şi ucigaşul creştinătăţii, el nu are nici un drept la bunăvoinţa creştină” . În 1895, un grup antisemit întocmeşte un proiect de lege, în care sunt reluate ideile antiumane specifice evului mediu: „ Atunci când afirmăm că ansamblul evreilor este dăunător, facem acest lucru, deoarece ştim foarte bine că, în fond, caracteristicile rasiale ale acestui popor sunt de o asemenea natură încât, cu timpul, ele nu se pot armoniza cu esenţialele caracterisitici rasiale ale populaţiei germanice, şi că orice evreu care, până în prezent, n-a comis nici un delict va comite, probabil, unul în anumite împrejurări, deoarece particularităţile lui rasiale îl silesc să-l înfăptuiască” .
O atitudine nefiresc de intolerantă manifestă, surprinzător, nu numai diriguitorii politicii, ci chiar intelectualii de marcă. Voltaire consideră că evreii „ sunt dominaţi de duşmănia cea mai completă faţă de toate popoarele care îi tolerează”, stârnind reacţia filosofului evreu Isaac de Pinto, care, în Apologie pentru naţiunea evreiască (1762), susţine că evreii sefarzi sunt cultivaţi şi rafinaţi, spre deosebire de aschenazi. Spinoza afirmă că: „exterminarea lor ar fi o binefacere pentru omenire” ( afirmaţie pentru care, în 1656, este excomunicat dintre conducătorii obştei evreieşti din Amsterdam). Pierre Proudhon consideră că: „evreul este temperamental antiproducător, nici agricultor, nici industriaş, nici măcar cu adevărat comerciant [...] El este un intermediar, întotdeauna fraudulos şi parazit, care, în afaceri, ca şi în filosofie, operează prin potriveală, prin contrafacere, prin samsarlâk [...] În economie, întreaga sa politică este negativă; el este principiul răului, Satana, Ahriman, încarnat în rasa Sem”. Marx, întemeietorul unei ideologii materialiste, este convins că: „baza iudaismului e o mare pasiune practică şi o mare poftă de câştig; cultul lor se reduce la împilare, iar adevăratul lor Dumnezeu este banul”. Goethe scria că: „nu trebuie să tolerăm ovrei în mijlocul nostru, căci cum am putea oare să le facem parte la cultura cea mai înaltă, a cărei obârşie ei o neagă?” Shopenhauer, în ton cu mentalitatea epocii, notează: „e absurd să li se acorde o cât de slabă participaţiune la guvernarea vreunui stat”. Nietzsche este mai categoric: „rasa iudaică se înfăţişează ca antipodul adevăratei rase nobile şi creatoare în lumea morală; pentru iudei, valorile morale ale unor popoare, cum erau elinii şi romanii, nu puteau fi de înţeles; ovreii nu puteau fi filosofi, artişti, savanţi (?!) cum au fost cei ai Eladei şi ai Romei, ci pseudoprofeţi şi pseudoapostoli ai mizericordiei şi fanatismului”. Kant scrie că: „pare a fi un lucru straniu să-ţi închipui o naţiune de înşelători”. Napoleon afirma: „răul pe care-l fac ovreii nu provine de la indivizi, ci chiar de la constituţia acestui popor blestemat”, iar pentru Dostoievski: „ovreii vor smulge creştinismul şi vor distruge civilizaţiunea” .
Asemenea idei antievreieşti de o mare gravitate, rasiale şi xenofobe, au mai fost exprimate şi de Tacit, Alain Fourier, J.J. Rousseau, Diderot, Nordau, Gogol, Tolstoi, Bismark, Michelet, Richard Wagner, Celine, Renan etc. Dacă le-am re-pus în discuţie nu se datorează vreunui scop perfid, ci doar să ne amintească pe de o parte, de drama şi destinul unui neam, vinovat şi de ceea ce n-a făcut şi care nu aparţine profilului său etnicopsihologic; pe de altă parte, atunci când judecăm „antisemitismul” lui Eminescu suntem obligaţi să parcurgem şi să comparăm aceste opinii aparţinând unor personalităţi marcante din marile culturi şi civilizaţii europene. Se impune să judecăm ideile şi faptele cu aceeaşi unitate de măsură, indiferent de arealul geografic sau cultural, de imperii sau popoare subjugate, de metropolă sau periferie.
Dacă rasismul antievreiesc datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi el, ca şi critica evreilor sub aspectul confesiunii religioase, nu se justifică sub nici o formă, fiind o pată în oglinda culturii europene de două mii de ani, ca să-l parafrazăm pe Mihail Sebastian, anumite critici antievreieşti sub aspect economico-financiar pot fi puse în discuţie. „Într-un straniu clasament pe naţiuni, evreul (veşnicul cămătar, cârciumar şi negustor necinstit) pare să ocupe primul loc la proba înşelării altora” .
Deşi în evul mediu camăta a fost interzisă, în special printr-o legislaţie catolică coercitivă, totuşi ea a funcţionat ca o necesitate a apariţiei noii burghezii şi a fost apanajul, în special, al evreilor. Neputând deţine proprietăţi funciare şi imobiliare, evreii s-au orientat spre sfera mobiliară şi financiară, spre negoţ şi cămătărie, evreii fiind „maeştri în treburile băneşti”, utilizând banii nu numai în folosul lor material, ci pentru prestigiul şi faima comunităţii. „Când se îmbogăţeşte şi dobândeşte renume câte un iudeu – se îmbogăţeşte şi dobândeşte renume întreaga comunitate iudaică, întreaga casă a lui Israel. Şi aceasta în timp ce cultivata Europă îndrăgeşte banul nu ca pe un mijloc pentru îndeplinirea vreunui înalt ţel comun, ci executiv pentru binefacerile materiale pe care le poate obţine oricare dintre posesorii lor, luaţi separat”, observă filosoful rus Vladimir Soloviov , remarcând evoluţia mentalului iudaic, în funcţie de contextul social-economic şi de oportunităţi, în trei etape succesive: sfera divină, raţional-omenească şi „a vieţii umane-materiale”, a acelei activităţi economice aducătoare de profit.
Mai realist, Nicolai Berdiaev explică antisemitismul economic prin găsirea unui ţap ispăşitor în locul unei analize pertinente, politica fiind „o unealtă a economiei”: „Evreii sunt învinuiţi pentru faptul că speculează şi se îmbogăţesc cu succes, înfrângând în concurenţa economică alte popoare” . Recunoscând poporului evreu vocaţia spre cămătorie, „singura ocupaţie la care ei aveau acces”, afaceri bancare şi negustorie („capitalismul evreiesc s-a născut în rândul negustorilor Florenţei”), Berdiaev justifică acuzaţiile aduse evreilor de a fi creat, deopotrivă, capitalismul şi socialismul. De altfel, într-un studiu din 1843, intitulat Contribuţii la problema evreiască, Karl Marx („evreu şi socialist”) îi acuză pe evrei de a fi „purtătorii exploatării mondiale capitaliste”, denunţând, după expresia lui Berdiaev, „puterea capitalului, inclusiv a capitalului evreisc” . Reluând o idee a economistului şi sociologului german Werner Sombart, conform căreia evreii au jucat „un rol precumpănitor în crearea capitalismului” „capitalismul fiind înţeles ca o tendinţă malefică, ca o goană după aur, bani, profit), filosoful rus, după ce relevă contribuţiile remarcabile ale evreilor în ştiinţă, filosofie sau cultură, admite doar o învinuire întemeiată „la urma urmelor, pe un singur lucru important: evreii tind spre o putere mondială, spre dominaţie mondială” .
În acelaşi spirit, românul Alexandru Claudian relevă cauzele economice ale antisemitismului: „1. Camăta evreiască; 2. Fiscalitatea legală practicată prin evrei; 3. Sărăcia unor anumite ţări, în care regele recurge la o fiscalitate barbară, fiindcă ţara este săracă în capitaluri mari, şi reuşeşte s-o facă şi mai săracă, nemulţumind-o profund; 4. Concurenţa profesională făcută de evreii negustori şi meseriaşi capabili, dar şi medici emeriţi, greu de concurat, concurenţa agravată de crizele economice; diversiunile politice împotriva nemulţumirilor populare, diversiuni prin care evreii sunt prezentaţi ca pricina sărăciei mulţimilor” .
Vom stărui mai mult asupra studiului sociologului român, apărut în 1944, pe care-l considerăm nu numai pertinent şi reuşit, dar şi obiectiv. Evreii, „cei dintâi mântuitori ai mărfii şi ai banului” în Evul Mediu mai mult rural, au fost „singurul popor de orăşeni, şi numai de orăşeni, de pe întreg pământul” . Evitând pe cât posibil munca fizică, în favoarea uneia „pur” intelectuale sau speculative, poporul evreu este tot atât de comercial, cum au fost/ sunt grecii sau armenii, iar atunci când se judecă „moralitatea” comerciantului, a „negustorului de bani”, trebuie avută în vedere lupta dură pentru existenţă, mai ales în momente de criză economică. De aici, „ura contra cămătarului evreu şi ura contra concurentului evreu”, zice Al. Claudian. Dar, această „ură” nu numai asupra evreului, ci şi a „străinului” se manifestă, considerăm noi, mai ales în ţările aflate în faza incipientă a statalităţii moderne, cum a fost cazul României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „ţări lipsite de un echilibru economic stabil” (Al. Claudian). „Străinul”, alogenul cum îl numeşte Eminescu, este acel negustor, care „venit de obicei din regiuni mai sărace în agricultură, a adus cel dintâi marfa şi banii cu care să cumpere altă marfă, în regiunile agricole în care până atunci nu se vindea aproape nimic şi nu se cumpăra aproape nimic” , făcând tranzacţia necesară, dar bruscă şi dureroasă, de la economia naturală la cea boierească, capitalistă şi un nou raport între clasele sociale, în care „banul are, la apariţia lui în viaţa societăţilor cu economie naturală, un efect social dezastruos” . În aceste condiţii, „străinul” este asimilat exploatatorului, „cel care provoacă sărăcia”; ura împotriva străinului „este produsul unor atitudini economice speciale: comerţ de produse agrare expus crizelor şi scăderilor catastrofale ale preţurilor; comerţ al produselor agricole prin intermediari care oferă preţuri ce par insuficiente; comerţ de lux, care duce pe nobili la datorii copleşitoare; posibilitatea pentru meseriaş şi ţăran de a fi striviţi de împrumuturi” . Or, „ străinul” era asimilat, nu numai la noi (antisemitismul contemporan apărând în Germania) cu evreul, poporul cel fără rădăcini în viaţa de ţară, poporul care, de multe veacuri, trăiesc viaţa «economiei băneşti», a centrelor urbane”, constrânşi „să aibă o singură meserie: comerţul şi o singură patrie: oraşul de pretutindeni” .
În Evul Mediu românesc, ospitalitatea (înţeleasă antropologic ca tendinţa de integrare a oaspetelui în viaţa socială a comunităţii locale) şi toleranţa erau ocrotite de Biserică şi stat printr-o legislaţie adecvată, nefiind vorba de o „toleranţă a slăbiciunii”, cum se exprima Nichifor Crainic. Absenţa unei dogme oficiale româneşti intolerante a determinat ca „neamul nostru să fie scutit şi de erezii şi de eretici” (Simion Mehedinţi) şi chiar „mai mult decât atât, întotdeauna Ţările Române au primit din afară disidenţi religioşi (de două ori străini), spaţiul românesc fiind considerat un fel de Paradis al ereticilor (fie ei isihaşti sau bogomili veniţi de la sud, lipoveni şi muscali scopiţi de la est, husiţi de la vest), expulzaţi de bisericile creştine din jurul României, mai dogmatice şi mai intolerante” , cum remarcă, documentat, Andrei Oişteanu.
În acelaşi ev mediu european coexistau două concepte şi instituţii, una pentru protejarea minorităţilor etnice (hospitium privatum; institutio hospitalitas publicae) şi alta pentru abuzul de ospitalitate. Evreii s-au bucurat de protecţia străinilor, fiind toleraţi în statele în care trăiau, dar au fost izgoniţi din ţări europene precum Anglia, Spania, Rusia, Austria, Germania, în baza „abuzului de ospitalitate”.
Aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi românii din Transilvania. Prin pactul din 2 februarie 1438, erau recunoscuţi, religios şi etnic, doar maghiarii, secuii şi saşii, ci fiind doar toleraţi: «Românii sunt toleraţi în ţară, pro tempore, atât timp cât va plăcea principelui şi pământenilor» . Românii din această provincie n-aveau voie să poarte veşminte de lână vânătă, pantaloni, cizme, căciulă dublă de 1 fl., cămaşă, să aibă cai. Când episcopul Ioan Inocenţiu Micu Klein a cerut Papei şi Împăratului drepturi etnice şi religioase şi pentru români, s-a emis un decret, în 1743, în care se menţiona: „dacă s-ar recunoaşte drepturile românilor, s-ar răsturna constituţia ţării, care este întemeiată pe unirea celor trei naţiuni şi patru religiuni” (catolică, calvină, lutherană şi unitară).
În Principatele Române, minorităţile au fost tolerate etnic şi religios, neexistând din acest punct de vedere, conflicte sau războaie.
Deşi prezenţa evreilor în spaţiul cultural românesc este remarcată, după unele surse, de la începutul erei creştine, totuşi, prima atestare documentară a unei comunităţi evreieşti datează de la începutul secolului al XIV-lea şi este cuprinsă în cronica lui Grigore Ţamblac din secolul al XV-lea. Primii cârciumari evrei sunt consemnaţi la mijlocul secolului al XVII-lea şi erau priviţi, în parte, cu simpatie. În 1742, domnitorul Constantin Mavrocordat mulţumeşte unui negustor evreu; într-un document din 1792 li se aduc mulţumiri „pentru că aceşti negustori jidani au umblat ostenindu-se şi cheltuindu-se ca să facă rost de acest târg [Vlădeni] se cade a-i mulţumi”; oficialităţile moldovene, mulţumite de activitatea comercială a unor evrei, sperau ca aceştia să îndemne şi pe alţii de a se stabili în ţările româneşti. Domnitorul Mihai Sturza încuraja, în 1847, imigrarea evreilor, cerându-le, în schimb, adoptarea portului „european” şi nu cel „galiţian”, spre a nu mai fi „supuşi la defăimări şi injurii din partea poporului de gios, uneori şi la desplăcutele tratarisiri, întâmplări ce aduc neamului evreiesc nu numai întristare, dar şi piedică la interesuri” , cerinţă nesocotită de evrei; la fel de reţinuţi, şi chiar opaci, s-au dovedit şi în 1859, când M. Kogălniceanu a cerut rabinilor să lămurească coreligionarii spre a adopta costumaţia europeană.
Inspirată din unele texte biblice şi de legislaţia europeană a vremii, pravilele româneşti introduc şi interdicţii privitoare la unele obiceiuri şi mentalităţi evreieşti. Astfel, Pravila lui Matei Basarab, preluând interdicţia căsătoriilor mixte, decreta: „Nu se cade pravoslavnicului să se împreune cu femeia eretică”, interdicţie preluată şi de Codul Callimachi din Moldova (1817) şi Codul lui Caragea din Ţara Românească (1818), înlăturată însă, în 1865, prin intrarea în vigoare a Codului Civil. Pravila de la Govora (1640) nu permitea creştinilor să primească băutură de la evrei („Acela care se va mânji primind din mâna unui evreu vin, are datoria să cheme preotul care să-l binecuvânteze, după care se va putea atinge de ele”).
Călătorii străini prin ţările româneşti dau o imagine mai aproape de evreul real, de raporturile acestuia cu autohtonii, precum şi atitudinea tolerantă a românilor faţă de astfel de străini. Secretarul lui Constantin Brâncoveanu, evreul convertit Anton Maria del Chiaro, consemnează existenţa „multor familii evreieşti” obligaţi să poarte doar haine de culoare neagră sau vânătă şi încălţări negre. În 1768, un abate iezuit remarca faptul că „ereticii” şi „schismaticii” alungaţi îşi găsesc ospitalitate în Transilvania, iar Urbano Cerri era indignat, în 1677, că la curtea domnească a Ţării Româneşti „se află şi luterani şi calvini – cei mai mulţi din Transilvania, pe lângă evrei şi turci”; un alt călugăr observa, în 1682, la Iaşi, o „mare mulţime de turci, armeni, evrei, tătari, greci”, indignat şi el de „felul de trai” al ieşenilor faţă de aceşti necreştini, comportament care „e fără frâu, lege şi datină”. Contele Maurice d’Hauterive este şocat, în urma unui voiaj prin Moldova în 1785, de înfăţişarea fizică şi portul evreilor ieşeni (au „înfăţişarea de capră de Angora”). Istoricul francez Marcel Emerit observă, la jumătatea secolului al XIX-lea, că în Moldova, „străzile oraşelor sunt din ce în ce mai mult invadate de aceşti străini [...] pe care lumea creştină nu-i cruţă niciodată”. Moses Schwarzfeld descrie un fapt real (sesizat şi de Eminescu cu prilejul inspecţiilor sale şcolare, în calitate de revizor şcolar): „Cârciumăritul sau orânda băuturilor este una din cele mai vechi şi mai obşteşti îndeletniciri ale evreilor din Moldova. Chiar şi în Muntenia îi vedem îndeletnicindu-se într-un trecut îndepărtat cu vânzarea de rachiu şi continuând această profesiune până în prezent [1888], deşi în proporţii mai mici”. Comercializarea băuturilor de către evrei este observată şi de germanul Adolf Schmidl, la mijlocul secolului al XIX-lea: „Duminica şi sărbătorile, întreaga populaţie bărbătească se adună în cârciumi, care de cele mai multe ori sunt în mâinile unor arendaşi evrei”. Un alt „viciu evreiesc” este stigmatizat la început de secol XX, de către polonezul Wladislaw Podlacha: „În Moldova evreii s-au făcut urâţi prin practica cametei, de aceea voievodul Petru Şchiopul a poruncit în 1579 să fie scoşi în masă din ţară” .
Opinii similare consemnează şi scriitorii români anteriori lui Eminescu. Dimitrie Cantemir laudă „chipul cum sunt primiţi oaspeţii în toate mănăstirile din Moldova. Căci orice drumeţ care se opreşte acolo – fie el drept credincios, ori evreu, ori turc, ori armean – nu numai că este bine primit, ba chiar, dacă ar voi să zăbovească acolo un an întreg [...] i se dă de mâncare şi i se poartă de grijă”. În acelaşi timp, scriitorul domnitor sesizează că „toată negustoria Moldovei” este acaparată de străini („turci, evrei, armeni şi greci”) şi doar „rareori afli un moldovean neguţător” şi aceasta nu din cauza străinilor, ci a „trândăviei alor noştri” sau desconsiderării negustoriei ca activitate nobilă (considerată ca lucru de ocară) .
Lui Alecu Russo, evreul îi trezeşte mai curând milă: „Ovreiul, această fiinţă degradată şi rătăcitoare, alungată de pretutindeni, vârându-se şi plictisind, fiinţa aceasta pe care societatea a pus-o la index; şi totuşi nu se poate lipsi de ea (la noi, se înţelege), îţi insuflă milă: ovreiul e bătut şi batjocorit de mulţime, josnicia lui târâtoare stă în faţa netoleranţei şi a prejudecăţilor sălbatice ale norodului” .
Scriitor şi om politic, M. Kogălniceanu confirmă, în 1845, că românii „au fost printre primii care au consacrat toleranţa religioasă şi libertatea de conştiinţă”, înlăturând, astfel, antisemitismul legiferat de Regulamentul Organic, proclamând „principiul apartenenţei la credinţa creştină ca o condiţie pentru acordarea drepturilor civile şi politice”, pentru ca în timpul ministeriatului său să solicite evreilor abandonarea portului tradiţional, considerat o piedică în calea „stârpirii antipatiilor şi prejudecăţilor naţionale” şi pentru a evita „glumele şi chiar brutalităţile gloatelor” .
Vasile Alecsandri vorbeşte, în scrierile sale, despre „dughenele jidăneşti” din Iaşi, despre „rachiul stricat” din „crâşmele jidoveşti”, dar atunci când s-a discutat soarta evreilor, într-un discurs în Senatul Principatelor Unite, din 10 octombrie 1879, îi descria pe evrei ca „un popor activ şi inteligent”, „neobosit întru îndeplinirea misiunii sale” .
După Revoluţia de la 1848 şi mai ales după Unirea Principatelor din 1859, emanciparea politică a evreilor s-a pus cu acuitate, stârnind reacţii diverse. Paşoptiştii moldoveni cereau „emanciparea graduală a israeliţilor”, iar cei din Ţara Românească solicitau nu numai emanciparea lor, dar şi „drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă”. Paşoptist ajuns domnitor, A. I. Cuza sublinia un crud adevăr referitor la drepturile evreilor din Principate: „Am voit să le dau totul, însă nu s-a putut. Veţi avea o emancipare graduală. Pretutindeni unde am fost, v-am iubit şi nu am făcut nici o deosebire de religie” .
Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea (care coincide întâmplător cu apariţia lui Eminescu pe scena vieţii, creaţiei şi politicii româneşti) „chestiunea evreiască” se internaţionalizează, se politizează excesiv. Conferinţa de la Paris din 1856 impune ţărilor româneşti aplicarea dreptului public internaţional, ceea ce divanul ad-hoc acceptă cu condiţia neintervenţiei ţărilor europene în dreptul public intern. Articolul 46 al Convenţiei de la Paris, din 1859, prevedea: „Moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. Exerciţiul acestor drepturi se va putea întinde şi la celelalte culte prin dispoziţiuni legislative care le veţi crede necesare”.
Codul civil din 1865, art. 16, acordă evreilor posibilitatea naturalizării individuale ca orice străin, reglementare juridică aprobată de ambasadorii Puterilor Centrale. Articolul 7 al primei Constituţii româneşti din iulie 1866 impune o restricţie religioasă („numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”) în contradicţie cu spiritul art. 46 al Convenţiei de la Paris. Motivul? Temerea ca, odată cu venirea unui prinţ străin pe tronul Principatelor, să nu stimuleze imigrarea elementelor străine.
Titu Maiorescu explică de ce Constituţia de la 1866 a prevăzut naturalizarea şi dobândirea proprietăţilor imobiliare de către străini, cu excepţia celor de rit necreştin prin faptul că, în 1856, „aveam un scut puternic, atunci erau puşi sub garanţia a şapte puteri europene care garantau stabilitatea şi neutralitatea, un scut al existenţei noastre ca gintă latină între popoare puternice” .
Sub presiunea unor cancelarii străine, prinţul Carol, în mesajul Tronului, adresat Parlamentului în 1868, se referă la „cestiunea israeliţilor”, la inviolabilitatea principiilor de umanitate şi toleranţă religioasă faţă de care „naţiunea română în alte timpuri nu s-a abătut”. Comisia de redactare a răspunsului parlamentar la mesajul Tronului, alcătuită din C. A. Rosetti, B. P. Hasdeu, M. Kogălniceanu, Al. Lahovary, a dat asigurări că nu-i vorba „de vreo persecuţie religioasă, căci aceasta n-ar fi demnă nici de tradiţiile noastre naţionale în materie de toleranţă, nici de secolul în care trăim, nici de regimul liberal şi luminat al Măriei Voastre”.
În „cestiunea delicată a străinilor de rit israelitean” au avut loc dezbateri parlamentare deosebit de animate în perioada 1866-1868, şi mai ales după septembrie 1878, determinate de condiţionarea semnării Tratatului de la Berlin, oferind un spectacol politic deosebit de animat.
Întrucât mai dăinuie, voit sau din ignoranţă, ideea cum că Eminescu era un biet gazetar nevoit să facă politica conservatorilor pentru o bucată de pâine , trebuie să exemplificăm cu citate din discursurile parlamentare atât ale conservatorilor, cât şi ale liberalilor, precum şi din alte surse privitoare la această problematică deosebit de delicată în acel context european.
Acuzaţiile tot mai frecvente din această perioadă de formare a naţiunii române îl determină pe B. P. Hasdeu să publice studiul Istoria toleranţei religioase în România (1868), iar pe V. Alecsandri să scrie pagini exagerat antisemite. De altfel, în această problemă, în cazul României, Leon Volovici remarcă judicios: „Chestiunea modificării statutului de străini şi a acordării de drepturi evreilor nu a apărut ca o consecinţă a evoluţiei normale a societăţii româneşti în faza ei de modernizare, după modelul Europei occidentale, ci a fost impusă în mare măsură din afară, de către puterile europene” .Acelaşi istoric al problematicii evreieşti scria cu îndreptăţire: „Spiritul tolerant al românilor, mult invocat de istoricii şi pliticienii români (folosit şi astăzi ca un loc comun propagandistic patriotard ) este real, verificat şi în cazul evreilor. El se manifestă de-a lungul timpului ca o acceptare a prezenţei unei comunităţi străine, chiar şi de altă religie. Dar ideea de a-i accepta pe străini ca egali cu autohtonii în faţa legii îşi face loc cu greu în constituţia tuturor straturilor sociale, inclusiv a celor intelectuale” . Această remarcă este valabilă şi pentru celălalte state în care convieţuiesc evreii.
Antisemitismul la români nu s-a bazat pe ura de rasă sau de confesiune, drama evreilor din România s-a format pe un fond economic, plan manipulat politic şi nu este specific românilor: „Aşezarea lor în spaţiul teritorial a reprezentat întotdeauna o decizie europeană, luată între Marile Puteri şi a fost soluţia improvizată, vremelnică a contradicţiilor între situaţia popoarelor europene stabile, constituite în naţiuni, state naţionale sau entităţi statale esenţial definite şi o populaţie atipică, alogenă, privită de regulă drept extracontinentală” .
Unele atitudini şi manifestări antisemite româneşti, care se înmulţesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se datorează imigrării în masă a evreilor din imperiile austro-maghiar şi rusesc, izgoniţi de o legislaţie discriminatorie şi coercitivă, precum şi de teama unor progromuri. „În România veche la începutul secolului al XIX-lea de-abia se constata prezenţa a vreo trei mii de familii evreieşti. În 1820 acest număr de abia ajungea la 4.855. Din acest moment, teritoriul românesc devine teatrul unei adevărate invazii. În 1859 numărul lor a atins deja cifra de 118.922 de persoane. În 1899 el s-a dublat din nou, atingând cifra de 269.000 de persoane. În mai puţin de un secol, prin urmare, elementul evreiesc din Vechiul Regat a sporit cu peste două mii la sută [...] şi aceasta nu printr-o creştere normală a populaţiei, ci printr-un aflux neîncetat de noi imigraţi” .
Acest fenomen îl remarcă ulterior şi I. G. Bibicescu, într-un discurs rostit la 2 octombrie 1902 în Consiliul Comunal din Bucureşti, cu un titlu semnificativ Sunt persecutaţi evreii din România?: „Evreii s-au înmulţit la noi prea mult printr-o necontenită imigrare. Cei nou veniţi fără capital şi fără vreo pregătire specială, n-au îmbrăţişat ramure de muncă ce aveau nevoie de braţe sau de o mai întinsă dezvoltare, ci s-au dedat aproape exclusiv la carierele cu care se ocupau ei de mai înainte” .
Opinii pertinente despre identitatea, destinul, rolul şi relaţia de convieţuire a evreilor cu românii exprimă o serie de istorici şi analişti politici de etnie evreiască. În acest sens a avut loc o reuniune ştiinţifică între 2-4 noiembrie 1997, consacrată împlinirii a douăzeci de ani de la înfiinţarea Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România. În comunicarea sa, dr. Hary Kuller consideră că evreii din România au o identitate evreo-românească, fiind încadraţi în parametrii confesionali, comunitar, global-naţional, cu deschideri sioniste şi localist-aculturaţioniste, dublate de o cultivare proprie a naţionalităţii .
Modernizarea societăţii româneşti după 1859 şi mai ales după 1866, implică şi atragerea nemijlocită a evreimii, dar unii evrei, sudiţi, imigraţi recent, „mai scandalagii, au început un real proces întristător de destrămare a comunităţilor în toate oraşele ţării şi, în primul rând, în Capitală, proces culminat cu descentralizarea, apoi cu desfiinţarea gabelei în 1874, fapt care a dus la închiderea unor şcoli, instituţii de binefacere ş.a.” . H. Kuller face distincţie între evreii sudiţi şi cei pământeni sau împământeniţi, puţini la număr, dar care se bucurau de anumite drepturi civico-politice.
Despre o revoltă a evreilor bucureşteni, la Templul Coral, relatează Marius Mircu. Inaugurat la 6/18 iulie 1867, Templul Coral a fost scena unor acte de huliganism din partea unei bande de oameni certaţi cu legea, condamnate de politicieni şi guvernanţi: M. Kogălniceanu, care milita pentru egalitatea de drepturi şi pentru evrei, dăruieşte Templului 10.000 lei, iar guvernul, prin Lascăr Catargi, C. A. Rosetti, Ion Cantacuzino, I. Brătianu, Dimitrie Sturza, gen. I. Ghica, a luat atitudine energică faţă de „inamicii şi mişeii” care „au săvârşit atentatul” , acordând despăgubiri. Biserica Ortodoxă Română, prin arhimandritul Climent, s-a pronunţat categoric împotriva unor asemenea fapte antisemite: „Românii sunt creştini şi încă ortodocşi, adică drept credincioşi [...] şi deci nu pot fi intoleranţi în religiune, fără a se compromite moralmente; nu pot a se pogorî la atacuri de cult religios, bunăoară cum fu atacul de sâmbătă, fără a se reprezenta înaintea lumii că nu cunosc spiritul religiunii şi al Bisericii la care aparţin [...] Fapta devastatorilor era o insultă din cele mai curioase şi mai scandaloase” .
Dr. Wilhelm Filderman sesizează că exista o reală primejdie economică într-o ţară în care densitatea populaţiei a depăşit o anumită limită, dar „evreii n-au împiedicat pe români să îmbrăţişeze orice profesiune intelectuală sau economică. Ei n-au acaparat, ci au ocupat locuri goale, creând instituţii economice” .
Ion Ianoşi remarcă că evreii „aveau şi avantajul dezavantajului de a fi obligaţi să se descurce în împrejurări neprielnice. Beneficiau şi de prescripţiile religiei iudaice, printre care nu figurau interdicţia tranzacţiilor comerciale şi băneşti, în perspectiva îmbogăţirii, ci doar efectuare a lor în spiritul dreptăţii şi cu grija milostivă faţă de săracii comunităţii” .
A existat şi un program ideologic pentru integrarea evreilor în comunităţile locale, fără renunţarea la identitatea etnică, Haskala (educaţie în limba ebraică), un iluminism evreiesc menit să ducă la emanciparea lor. Creatorul acestei ideologii, filosoful Moses Mendelssohn (1726-1786), cerea ca evreii să adopte cultura occidentală şi să-şi însuşească limba ţării ca „precondiţii fundamentale ale emancipării” .
În Bucovina, încorporată Imperiului Habsburgic, tinerii evrei au adoptat această recomandare, la fel ca şi cei din Moldova, purtând haine occidentale. La noi, adeptul Haskalei era medicul Iuliu (Iehuda) Barasch (1815-1863), galiţian prin naştere, stabilit în România în 1841, care fondează, pe aceste principii, prima revistă populară „Isis sau Natura” (1862), editează „Israelitul român” (1857), organizează prima asociaţie culturală evreiască din România, „Societatea de Cultură Israelită” (1862).
El a condamnat „ portu separatist şi bătător la ochi, iudeo-polon”, care „ ridică o barieră inutilă, plină de ură, între evrei şi creştini”, o adevărată monstruozitate care le stă în drum [evreilor] şi le nimiceşte orice speranţă pentru zile mai bune, împiedicându-i în dezvoltarea lor internă” .
Cel care s-a implicat plenar în emanciparea evreilor din spaţiul românesc este savantul Moses Gaster (1856-1939), prieten şi colaborator al lui Eminescu. Autorul unor opere fundamentale în cultura română: Literatura populară română (1883) şi Crestomaţie română (1891), Moses Gaster este personalitatea secolului său care face legătura dintre cele două culturi (română şi ebraică), o punte trainică de legătură între români şi evrei. „Se poate constata cu uşurinţă un paralelism între mentalitatea în care Gaster şi ceilalţi intelectuali evrei uniţi în jurul principalelor publicaţii culturale evreieşti din România sfârşitului de secol al XIX-lea, încercau să stârnească interesul şi să promoveze valorile culturii ebraice în rândul coreligionarilor, cât şi în cercurile influente din viaţa culturală şi politică a ţării şi preocupările similare ale unor marcante personalităţi româneşti” .
Aşadar, arealul românesc a constituit un loc de imigrare atât a evreilor sefarzi (sephardim), veniţi prin sudul Peninsulei Balcanice, cât şi a evreilor askenazi (askernazim), veniţi din Ungaria şi Galiţia, după expulzarea lor, la 1367, din sudul Europei şi din Peninsula Iberică, în secolul al XVI-lea. În număr mare au imigrat, începând cu secolul al XVII-lea, când „spre finele acestuia, la chemarea unor demnitari şi boieri au purces la impopularea unor localităţi din Moldova şi la stabilirea în masă în câteva centre urbane (Iaşi, Suceava, Focşani ş.a.)” .
După anexarea Bucovinei de către Austria, în 1775, şi a Basarabiei de către Rusia, în 1812, evreii au imigrat masiv în ţările româneşti, unde nu existau restricţii de imigrare. După anexarea austriacă a Galiţiei şi împărţirea Poloniei, în 1772, apoi după anexarea Bucovinei la Galiţia (1790) a început emigrarea masivă a evreilor spre Moldova şi Ţara Românească, unii păstrându-şi statutul de sudiţi până la finele secolului al XIX-lea, nesupunându-se legislaţiei din ţările româneşti.
Despre impactul acestor masive imigrări în Moldova a scris istoricul francez Marcel Emerit: „Străzile oraşelor sunt din ce în ce mai mult invadate de aceşti străini cu lungi sutane negre, cu perciuni ca urechi de câine...” . Până la Regulamentul Organic, evreii erau împărţiţi în indigeni şi sudiţi (supuşi unor ţări străine) . Regulamentul Organic introduce restricţii pentru toţi evreii, inclusiv pentru cei pământeni. Criza orientală şi izbucnirea Războiului din 1877-1878 a prefigurat oportunitatea pentru evrei de a dobândi drepturi egale cu populaţia majoritară, de a forţa emanciparea.
Imigrarea masivă din ţări cu legi restrictive, pe meleagurile româneşti, rata natalităţii familiilor evreieşti din ţările româneşti, în secolul al XIX-lea, comparată chiar şi pe plan european, fiind cea mai ridicată, o anume mentalitate venită din epoca medievală a creat convulsii sociale la nivel local.
Imigrarea, naturalizarea şi participarea evreilor la guvernare era o problemă foarte acută nu numai la noi, ci în întreaga Europă. Ludovic Kossuth, de pildă, era un adversar înverşunat al integrării evreilor în societatea maghiară, admiţând pătrunderea acestora doar dacă acceptau să renunţe la religia şi identitatea lor etnică, spre a se declara maghiari.
În Principatele Unite, drepturile civile ale evreilor au constituit terenul de dezbateri furtunoase în tânărul parlament român, în presă, la care au participat politicieni şi oameni de cultură. Cele două partide politice constituite după 1866, Partidul Liberal şi Partidul Conservator, aveau, în această privinţă, opinii oarecum asemănătoare. Ion Brătianu s-a opus şi el, iniţial, naturalizării necondiţionate a evreilor, unii liberali văzând în evreii recent emigraţi potenţiali concurenţi în afaceri şi în politică. Partidul Conservator, în opoziţie fiind, era atent la tot „liberalismul” în materie de naturalizare al partidului aflat la guvernare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu