Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea I

Shakespeare şi Eminescu sunt două genii tutelare, cărora posteritatea le-a consolidat autoritatea creatoare. Interesant este însă de observat opinia scriitorului naţional român, Mihai Eminescu, despre cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, britanicul William Shakespeare, a cărui operă autorul „Luceafărului” a cunoscut-o nu numai prin traducerile germane, ci din însăşi creaţia acestuia în limba originală, engleza.

Un exeget şi editor al poeziilor eminesciene, Perpessicius, a sesizat, cu argumente, aprecierile elogioase, dar meritate la adresa lui Shakespeare, aşezându-l pe poetul nostru, mai ales prin „Scrisori” şi „Luceafărul”, „cu drept cuvânt”, între Shakespeare şi Fr. Villon.

Căci, comentează Perpessicius „în toată revărsarea aceasta de poezie înfiorată care tremură în scrisul lui Eminescu, ca aria unui lac mângâiat de razele lumii, se simte continuu prezenţa unui duh aerian, unui Ariel inspirat şi inspirator, care animă cele mai frumoase din paginile lui Eminescu, şi acest duh este Shakespeare: ‹‹Părea că geniul divinului brit Shakespeare respirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelie›› stă scris într-un loc din Sărmanul Dionis, şi impresia noastră e că imaginea aceasta ar putea deveni un adevărat blazon, până într-atâta ‹respirarea› geniului shakespearean este prezentă în poezia şi proza literară a lui Eminescu. O cercetare, mai atentă de altminteri, arată nu numai bogate referinţe la numele şi opera lui Shakespeare, dar chiar şi prezenţa unui adevărat cult shakeasperean la Eminescu”. 

Cercetând mai atent creaţia eminesciană (poezie, proză, teatru, publicistică), cum ne îndeamnă exegetul editor al lui Eminescu, care „scria pagini de adâncă înțelegere pentru Shakespeare” , putem afirma, din capul locului, că influenţa lui Shakespeare nu a fost decisivă în creaţia şi gândirea eminesciană – eminescologii descoperind influenţe străine mai puternice, - ci mai ales prezenţa unui cult pentru scriitorul britanic. 

Membru activ al „Junimei”, condusă de Titu Maiorescu, poetul Eminescu are opinii literare deosebit de incitante despre creaţia şi rolul literaturii populare, aşezând, pentru fiecare cultură naţională europeană, genii tutelare: Shakespeare pentru Marea Britanie, Goethe pentru Germania, Dante pentru Italia, Cervantes pentru Spania, Hugo pentru Franţa, chiar şi în muzică geniul muzical al lui Beethoven fiind apreciat elogios, ierarhii axiologice rămase valabile şi astăzi. 

O întrebare se impune de la sine: Eminescu a citit în original opera shakespereană sau prin ediţii intermediare germane şi franceze? Cu alte cuvinte, Poetul nostru ştia limba engleză? Opiniile sunt împărţite: George Călinescu crede că „Eminescu n-avea cum şti limba engleză” , Al. Duţu că „Eminescu nu ştia sau ştia prea puţin englezeşte” . La celălalt pol, Vladimir Streinu scria că Eminescu „era cititor insistent de limba engleză” , Marcu Beza consideră că Eminescu era cititor în original al lui Shakespeare şi cu influenţă în Împărat şi proletar (din Regele Lear), Mortua est şi Se bate miezul nopţii (din Macbeth, Furtuna, Hamlet) iar Leon D. Leviţchi aprecia că „Eminescu a cunoscut limba engleză [...] la un anumit nivel şi într-un anume sens”, că „s-a călăuzit în primul rând după textul shakespearean original şi nu după traduceri germane şi franceze” , opinie pe care o considerăm plauzibilă. 

Shakespeare era cunoscut publicului din ţările româneşti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când i s-au jucat unele piese, despre el au scris Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Constanţa Dumea, Grigoriu Moldovan, biografia sa, scrisă de Le Tourneur, a fost tradusă de Toma Alexandru Bagdat, fragmente din opera sa au apărut în reviste precum „Ilustraţiunea”, „Amicul Şcoalelor”, „Tribuna”. 

Primele informaţii despre Shakespeare le află în tratatul lui E. T. Rőtscher, Arta reprezentării dramatice, pe care îl traduce, în 1868, la rugămintea lui Mihai Pascaly, în trupa căruia era sufleur şi în care Shakespeare este considerat „natura genială de artist”, „creator de microcosme”. 

Consacrându-i un necrolog, la moartea acestuia din 9 aprilie 1871, Eminescu remarcă lucrarea „Tratat de filosofia artei”, în care Enrich Theodor Rőtscher „s-a străduit să stabilească puncte de vedere estetice mai ferme pentru arta scenică [...], asupra raportului filosofiei cu opere de artă, o analiză a dramelor principale ale lui Shakespeare şi Goethe”. 

Şi în privinţa influenţei shakespeareene în creaţia eminesciană, opiniile sunt împărţite. De la exagerările lui D. Murăraşu privind izvoarele în unele poezii eminesciene, "izvorâştii", cum îi numea G. Călinescu (care dau, totuşi, dovadă de erudiţie), specialiştii au manifestat un interes pur ştiinţific, o cercetare comparatistă, excluzând unele paralelisme sau simple concordanţe de transmitere a temelor sau a ideilor. 

În creaţia lui Shakespeare se găsesc imagini, teme sau motive precum: 

a) viaţa ca vis (din Hamlet: „vis al unei umbre şi umbra unui vis”), în Sărmanul Dionis, Memento mori, Se bate miezul nopţii, Împărat şi proletar, Scrisoarea I, Mureşan şi ursitoarele, Stam la fereastra susă, Cu mâne zilele-ţi adaogi, Somnoroase păsărele, Iubită dulce, o, mă lasă, Eu nu cred nici în Iehova, Umbra lui Istrate Dabija-Voevod, O-nţelepciune, ai aripi de ceară!, Melancolie; 

b) lumea ca teatru (din Hamlet, Neguţătorul din Veneţia, Furtuna, Cum vă place), în Glossă mai ales. Dar, cum justifică Ştefan Avădanei, prezenţa acestor motive şi teme în alte literaturi „simultan sau succesiv, se poate explica, mai întâi, prin existenţa unor modele arhetipale de gândire şi simţire – deci pure paralelisme sau analogii”. 

În opinia lui G. Călinescu, mizantropul Timon din Atena este „înrudit cu pesimistul lui Eminescu”, iar „influenţa lui Timon Atenianul [în „Avatarii faraonului Tlá”, n.n ] este evidentă” , aşa cum Mortua est! „se apropie mai mult de înţelesurile dramei lui Shakespeare (Hamlet) al cărui erou constată răsturnarea valorilor umane şi, în consecinţă, nonsensul vieţii într-o lume rău alcătuită” . 

Alte similitudini se pot face între cuplul Bogdana – Sas din Bogdan Dragoş şi Lady Macbeth din piesa cu acelaşi nume, între personajul feminin din Mira şi Ofelia din Hamlet, evocarea „moşneagului rege Lear” în Împărat şi proletar etc., dar, cu toate aceste ecouri shakespeareene la Eminescu „se poate vorbi, însă, nu doar de preluarea unor influenţe, ceea ce ar simplifica păgubitor problema, ci de o congenialitate” , căci Eminescu „nu a desluşit numai sensurile tragice ale creaţiei shakespeareene (cu toate că aluziile la aceste sensuri sunt cele mai frecvente), el a descifrat şi rezonanţele unui renascentism scenic” , cum e cazul traducerii replicii lui Falstaff din Henric al IV-lea. 

Lui Shakespeare, Eminescu nu numai că-i intuieşte genialitatea şi valoarea de simbol naţional , dar are şi un adevărat cult, cum se exprimă în poezia Icoană şi privaz: „Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir/ Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare”. 

O odă îi închină, în 1876, la 26 de ani, în poezia Cărţile , prin care-şi exprimă sentimentele de preţuire şi iubire: 

„Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale, 

Prieten blând al sufletului meu, 

Isvorul plin al cânturilor tale 

Îmi sare-n gând şi le repet mereu. 

Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale, 

Furtună-i azi şi linu-i glasul tău; 

Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe 

Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”. 

În acelaşi ton admirativ continuă caracterizările şi în următoarele trei strofe: „Căci tot ce simt, de este rău sau bine/ -Destul mă simt- tot ţie-ţi mulţumesc/Tu mi-ai deschis a ochilor lumină,/M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,/Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.” 

Tudor Vianu concluzionează, în urma unor studii comparative, că în unele poezii eminesciene se găseşte „uimitoarea oglindire a geniului celui mai mare poet englez în geniul celui mai mare poet român” , iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga semnalează „influenţa catalitică a geniului englez asupra unui geniu român”. 

Eminescu intenţiona să scrie o piesă de teatru despre domnitorul român Alexandru Lăpuşneanu, avându-l ca model pe Shakespeare: „Din Alecsandru Lăpuşneanu s-ar putea face un Macbeth român cu întrebuinţarea mai ales în ultimul act al novelei lui Negruzzi” , notează Eminescu. 

În opinia lui Grid Modorcea, Eminescu intenţiona, în 1866, scrierea „unui ciclu de piese inspirate din revoluţiile ardelene (Răsunet, Horiadele, Iancu, Răzbunarea română...), pe care intenţiona, probabil să le scrie ţinând seama de modelele menţionate în continuare: Ariel, Faust, Don Juan, aşa cum este menţionat în prima versiune a piesei Horia. După vizionarea spectacolelor lui Shakespeare, jucate la Iaşi de trupa lui Rossi, Eminescu plănuia „un nou ciclu dramatic, însemnându-şi următoarele titluri de compuneri (ms. 2279, f.103 v.): Muşat şi codrul, Muşat în biserică, Muşat la domnie, Muşat în război, Muşat şi cititorul de zodii, Muşat şi vitejiile de pe cale şi, printre ele, şi un titlu cu rezonanţe shakespeareene: Visele unei nopţi de vară” . 

Că Eminescu a cunoscut şi a apreciat cu pertinenţă creaţia lui Shakespeare o dovedeşte şi însemnarea următoare referitoare la Shakespeare şi la arta naţională: „Shakespeare a vorbit de om, de om cum e. Beţivul său e beţiv, eroul său, nebunul său e nebun, scepticul său e sceptic şi fiecare om e muruit din gros cu colaborarea caracterului său, căci Poporul concepe cum vede şi Shakespeare a fost al poporului său, prin excelenţă”. 

Admirabilă caracterizare pentru un scriitor naţional! 

Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 17 iunie 1870, Eminescu reia ideea din Epigonii: „Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale”. 

În proză, „divinul brit”, apare în nuvela Sărmanul Dionis, citită în cenaclul „Junimea”, la 1 septembrie 1872, ţinut acasă la Titu Maiorescu, cu participarea lui Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, N. Gane, Miron Pompiliu, A.D. Xenopol. 

Numele lui Shakespeare apare în scena locuinţei lui Dionis, în faţa căreia era o casă albă şi frumoasă, noaptea, iar prin fereastră auzi „notele dulci ale unui clavir şi un tânăr şi cutremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară”. Deschizând ochii, Dionis văzu o „jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci, clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. "Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia". 

Acelaşi text este reluat de Eminescu şi în romanul Geniu pustiu , scris, conform corespondenţei Poetului cu Iacob Negruzzi, între anii 1868-1871: „Apoi romanul meu am început a-l scrie parte după impresiuni nemijlocite din anul 1868, pe când eram în Bucureşti, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania” . 

În roman, dintre scriitorii străini mai sunt citaţi Al. Dumas, Torquato Tasso, Jókai Mór, iar în scrisoarea citată, Eminescu se referă la călătoria sa la Blaj, din1866, din care a cules informaţii despre Revoluţia de la 1848. 

În publicistică, Shakespeare este citat, deseori, ca model pilduitor pentru justificarea unor afirmaţii pertinente în varii domenii de activitate. De pildă, pledând pentru înfiinţarea unui teatru naţional (idee „tot atât de frumoasă, pre cât şi de folositoare” ), cu un repertoriu adecvat, idee susţinută de Iosif Vulcan şi de presa transilvană a epocii, Eminescu propune un repertoriu cu piese care servesc idealului naţional, cu mesaj, chiar dacă n-au o valoare estetică deosebită. El uzează de „pacienţa publicului pentru a-i înşira aice o listă a averii noastre dramatice” : V. Alecsandri (parţial), V. A. Urechia, B.P. Hasdeu, Samson Bodnărescu, Al. Depărăţeanu. Interesant este faptul că nu recomandă piesele lui D. Bolintineanu (a cărei poezie e „compunătoriul plin de geniu şi de inimă [...], oglinzi de aur ale trecutului românesc”), pentru că, în dramă, „pare a fi împregiurarea cum că a aruncat ochii pe geniala acuilă a Nordului: pe Shakespeare” . 

Cu obiectivitate, judecă totuşi critic diferenţa de valoare dintre cei doi scriitori, oferindu-şi ocazia de a-l caracteriza pe autorul lui Hamlet: „Într-adevăr, când iei în mână operele sale, care se par aşa de rupte, aşa de fără legătură între sine, ţi se pare că nu e nimica mai uşor decât a scrie ca el, ba poate a-l şi întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a esistat autor tragic care să fie dominat cu mai multă singuritate asupra materiei sale, care să fie ţesut cu mai multă conştiinţă toate firele operei sale ca tocmai Shakespeare, căci ruptura sa e numai părută şi unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism şi de profunditate care domneşte în toate creaţiunile acestui geniu puternic. Gőethe – un geniu – a declarat cumcă un dramaturg care ceteşte pe an mai mult de una piesă a lui Shakespeare e un dramaturg ruinat pentru eternitate. Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, şi încă astfel ca să poţi cunoaşte ceea ce nu-ţi permit puterile ca să imiţi după el, căci, după părerea mea, terenul Shakespeare, pe care d-l Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracţiunii absolute cum sunt d. e. „Visul unei nopţi de vară”, „Basmul de iarnă”, „Ceea ce vreţi” etc, iar nu terenul cel grav şi teribil, cu materia lui cea esactă, istorică, şi cu pretensiunea cea mare de a fi înainte de toate adevărat.” 

„ Cu un ochi mai clar”, pătrunzând în creaţia unor genii ca Shakespeare, Goethe sau Hugo, Eminescu răspunde unei potenţiale acuzaţii de neînţelegere a acestor clasici ai literaturii universale: trebuie ridicat gradul de cultură al publicului, dramaturgii români să înţeleagă, să se subordoneze «naţiunii lor», iar „modelele în astă privinţă sunt dramaturgii spanioli, Shakespeare, şi un autor norvegian, românilor poate prea puţin cunoscut, dramaturgul B. Bjőrnson” . 

Căci, continuă Eminescu demonstraţia în articolul pe care îl semnează şi îl publică în „Familia” lui Iosif Vulcan , un dramaturg autentic este cel care, „întrunind mărime şi frumuseţe, curăţenie şi pietate adevărat creştină, se ridică cu totul din cercurile sale esclusive numai ale unor clase ale societăţii până la abstracţiunea cea mare şi puternică a poporului” .

Tudor Nedelcea