Cu Victor Ravini - Din preistorie în viitor

Habet sua fata libelli (lat. „Cărțile își au destinul lor”). Celebrul vers din cartea lui Terentius Marius, trăitor în sec. al III-lea î. H., a făcut carieră prin adevărul atestat în timp; cartea, principalul vehicul al ideilor umanității, este dependentă de receptarea ei de către cititori. Prin desființarea angrosistului național de carte după 1990, circulația cărții este haotică, cititorul neputând fi la curent cu producția națională de carte. Din întâmplare, am ajuns în posesia unei cărți de excepție, Din preistorie în viitor, apărută la editura bucureșteană, „Ideea europeană”, în 2023. Autorul ei, Victor Ravini, este, pe nedrept, mai puțin cunoscut publicului, un eseist și un prozator remarcabil și cu o biografie cel puțin interesantă. Victor Ravini s-a născut la Caracal, la 10 octombrie 1943, unde-și absolvă școala primară și celebrul liceu „Ioniță Asan”, în 1961. Urmează Facultatea de Filologie (Secția română-germană) a Universității din Timișoara (1961-1966), iar în 1968 urmează și Școala de zbor fără motor „Mircea Zorileanu” din Ghimbav, obținând certificatul de pilot C. În anul 1977, studiază la Institutul de Fizică Atomică Măgurele, devenind operator cu radiații penetrante.

România dincolo de București - Gheorghe Glodeanu

Este un adevăr incontestabil: capitalele lumii adună majoritatea intelectualilor din propria țară sau din străinătate, aceștia fiind prezentate atenției publicului divers, pentru că tot în capitale funcționează principalele mijloace mass-media, ziare, reviste, edituri, rețele radiotv, cluburi, biblioteci naționale etc. Bucureștiul nu face excepție și acesta constituie o normalitate până la un anumit punct: neglijarea, voluntară sau nu, a potențialului intelectual din țară. Este motivul pentru care am încercat și vom continua acest demers de a promova, de a aduce în actualitate creatori din provincie, a căror personalitate depășește multele mediocrități din Capitală, remarcabile mai mult prin agresivitate. România dincolo de București reunește, așadar, valori incontestabile, dar puțin valorificate sau valorizate, de pildă, Mircea Popa, C. Cubleșan la Cluj, G. Vulturescu, Gh. Glodeanu la Satu Mare, Fl. Roatiș la Baia Mare, Adrian Dinu Rachieru, Pompiliu Crăciunescu la Timișoara, Zenovie Cârlugea la Tg. Jiu, Viorel Dinescu la Galați, Th. Codreanu la Huși, Ion Dur la Sibiu, Stan V. Cristea la Alexandria, I. Buzași la Blaj, I. Filipciuc la Câmpulung Moldovenesc, I. St. Lazăr la Rm. Vâlcea etc., etc. Eseistul de la Balș, Petre Pandrea, numea Bucureștiul „orașul-vampir al energiei intelectualității române”, în care creatorii provinciali transferați în „smârcurile mazuriene ale orașului-vampir, ajung stipendiații creație proprii de ieri, scriu fade articole laborioase de gazete, confecționează penibile discursuri electorale, ajung maiștri de intrigi ilfovene”.

Suprema întâlnire a geniilor: Eminescu și Theodor Aman

Am împrumutat această sintagmă din studiul muzicologului de talie europeană, Viorel Cosma, despre relația Eminescu-Enescu, studiu publicat în excelentul „Corpus Eminescu”, elaborat, în zece volume, de eminescologi din România și R. Moldova (M. Cimpoi, Victor Crăciun, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu, Eugen Simion, D. Vatamaniuc, Anatol Vidrașcu), coeditate în editurile Litera (Chișinău) și David (București), în anul omagial 2000. Acest studiu al eminentului Viorel Cosma a apărut în vol. VII, Imaginea Poetului în arte, p. 453-461. Aromân de seamă, Theodor („cel dăruit de Dumnezeu”) Aman (1831-1891) s-a născut la 20 martie 1821, la Câmpulung Muscel, unde familia sa se refugiase, dar a copilărit la Craiova în casa tatălui său, serdarul Dimitrie Aman; în Bănie a urmat Școala Centrală (avându-l profesor pe C. Lecca), studii continuate la Colegiul bucureștean „Sf. Sava”.

Pe nedrept uitate - Lucrări fundamentale

Există un fenomen, cel puțin ciudat, în peisajul cultural postdecembrist românesc: lucrări fundamentale bazate pe cercetări științifice aprofundate au intrat într-un nemeritat con de umbră, iar autorii lor nefiind invitați în mass-media scrisă, audio sau vizuală spre a-și expune opiniile. În schimb, mediocritățiile sunt omniprezente, mai ales cele care au promovat „Declarația de la Budapesta” din iunie 1989 cele care l-au denigrat grosolan pe Eminescu („cadavrul din debara”, „nul”, „protolegionar”, „Doina” fiind o poezie deranjantă pentru Uniunea Sovietică etc.), au blasfemiat limba, cultura sau istoria națională („Radiografia plaiului mioritic este ca o făclie: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, iar „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături” etc., etc., etc.) Și acești ipochimeni au fost recompensați cu funcții oficiale, plimbați cu avionul prezidențial, inundă toate ecranele televizoarelor. Nu le mai amintesc numele din repulsie, spre a nu-i populariza ca pe „vedetele” care au comis crime, violuri, trădări sau alte ciudățenii sexuale. Unul dintre personalitățile românești contemporane marcante este sociologul de talie europeană, Ilie Bădescu, academician, directorul îndreptățit al Institutului de Sociologie al Academiei Române. În primii ani postdecembriști (mai) era invitat la posturile radiotv, acum apar toți bulăii din casta ciocoilor noi.

Gabriel Bratu, nonagenar

Nouă decenii de viață însumează trei generații. Atât împlinește caricaturistul, graficianul, publicistul, profesorul și editorul craiovean Gabriel Bratu. S-a născut la 5 noiembrie 1934 în Cetatea Banilor urmând Școala Primară „I. Heliade Rădulescu” (1941-1944), Liceul „Carol I” / „N. Bălcescu” (1945-1953), la București finalizând studiile la Institutul de Arte Plastice. De menționat că a fost exmatriculat de la „Carol I”, fiind nevoit să muncească la Șantierul Bumbești-Livezeni spre a fi reprimit. Am mai scris despre Gabriel Bratu, care m-a onorat cu prietenia sa încă din anii studenției (vezi, Gabriel Bratu, în vol. Printre cărți și oameni, II, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 85-89) și voi scrie oricând, oriunde cu aceeași plăcere pentru că merită cu prisosință, fiind nu numai un mare artist, ci și un Om adevărat, un prieten de nădejde pe umerii căruia îți poți rezema oricând capul, cu o familie model (soția activând într-un domeniu aferent, iar fiica, Ada, fiind cadru didactic universitar la Craiova). În orice adunare te-ai afla împreună cu Gabi, el este totdeauna în centrul atenției, umorul și spontaneitatea însoțindu-l pretutindeni.

Ar fi împlinit nouă decenii - Victor Crăciun

Nu știu alții cum sunt, dar mie-mi este greu să vorbesc la trecut de anumite personalități marcante care m-au onorat cu prietenia lor. Este cazul omului-instituție, Victor Crăciun plecat prea timpuriu dintre noi. Și mai avea/aveam foarte multe lucruri de făcut pentru „unitatea sufletească și de credința a celor 13 milioane de români din lume cu Țara și creștinismul ortodox”, cum bine evidenția vrednicul de pomenire, patriarh Teoctist Arăpașu. Ar fi împlinit, la 16 iulie 2024, nouă decenii de viață, o cifră rotundă, prilej pentru unul din colaboratorii săi, acad. Mihai Cimpoi, să organizeze, dimpreună cu autoritățile din Durlești-Chișinău, acțiuni de evocare și comemorare. Victor Crăciun s-a născut la 16 iulie 1934 la Chișinău (România, pe atunci), din părinții Paraschiva și Iordache, și a copilărit la Durlești din preajma mărețului oraș; aici începe școala primară (1941-1945), continuată la Arad. După raptul stalinist al Basarabiei din 1940, familia începe peregrinajul în Țară (com. Cuza-Vodă, Galați), iar după ocuparea provinciei de către bolșevici, se refugiază la Ruginoasa, Iași, Ișalnița-Craiova, Arad, București (domiciliul stabil din 1965).

Vrednic de veșnică pomenire - Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Exclus din aproape toate cărțile despre diaspora română sau exilul românesc (termeni necunoscuți în sensul semantic autentic), Gheorghe Calciu-Dumitreasa este, și după trecerea sa la cele veșnice, un nume care trebuie rostit cu evlavie. Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, din țară sau din străinătate, este considerat un sfânt; a fost propus pentru canonizare, dar dintr-o excesivă modestie, părintele Gh. Calciu a refuzat. Într-o scrisoare din 28 octombrie 2006 scrisă din Spitalul Militar din București (unde era internat), către părintele stareț Jutin Pârvu, amintea de „acel duh de pietate populară care poate greși, care se poate folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu și atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi”, solicitând, ca atare, dacă „trupul meu va fi dezgropat și, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoții să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înșelarea celui rău” (Viața Părintului Calciu, după mărturisirile sale și ale altora, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, cu predoslovie a I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Christiana, 2007, p. 319). Și, într-adevăr, dezgropat fiind, trupul i-a fost găsit neputrezit (unul din criteriile canonizării), s-a dorit canonizarea sa, numai că fiul său, Andrei, avocat de profesie, a dispus respectarea dorinței Părintelui.