Ionel Mihail Cetăţeanu - De la Breasta la Bagdad

Perioada ante şi postdecembristă nu este încă cercetată pe deplin şi cu obiectivitatea necesară judecării unei epoci istorice. Pe de o parte, evenimentele sunt prea aproape de noi spre a ne putea obiectiva, de a privi epoca dintr-o perspectivă istorică; pe de altă parte, n-au apărut (încă) lucruri suficiente ale actanţilor principali ai epocii, cu excepţia unor cărţi de memorialistică în care informaţiile se cuvin a fi verificate şi din alte surse.

Dintre demnitarii români care au dat seama, cum ar zice cronicarii,, despre activitatea lor, Ionel Mihail Cetăţeanu se distinge printr-o lucrare nu atât memorialistică, cât mai ales ştiinţifică, intitulată sugestiv Între războiul din Irak şi pacea de acasă. O experienţă de neuitat (Craiova, Editura Revers, 2014, 344 p.)

Ionel Mihail Cetăţeanu este fiu al Olteniei, precum Ştefan Andrei şi Petre Gigea, alţi doi demnitari români care şi-a scris memoriile pentru contemporani şi posteritate deopotrivă. Este născut în comuna Breasta din apropierea Craiovei, comună cunoscută prin politicianul C. Argetoianu, care-şi avea aici conacul şi moşia „un mare memorialistic politic. Consăteanul meu a fost o mare figură, dar, din nefericire, cu un sfârşit tragic”, cum îi creionează portretul Ionel Mihail Cetăţeanu. Breasta îi este spaţiul motrice, spaţiul copilăriei edenice. Şi-a făcut studiile în Craiova, apoi la ASE Bucureşti, Facultatea de Finanţe-Bănci, şi-a susţinut doctoratul în 1972 şi a devenit cadru universitar la Craiova, fiind un finanţist de vocaţie. A fost şef al Secţiunii financiare a Sfatului Regional Oltenia, administrând 15 raioane şi trei oraşe; muncă grea, dificilă şi riscantă, dar s-a bucurat de sprijinul şi aprecierea unor finanţişti remarcabili: Aurel Vijoli, I. Croicu şi Iulian Văcărel.

Apoi, a fost vicepreşedinte al Consiliului Popular Judeţean Dolj, coordonând cultura şi învăţământul timp de 10 ani, cu realizări notabile: construirea Teatrului Naţional, înfiinţarea Teatrului liric, a Editurii „Scrisul Românesc”, a Facultăţii de Medicină (cu sprijinul lui Gh. Gaston Marin, a miniştrilor Aurel Moga şi Ion Bălan, şi a lui Tiberiu Nicola şi prof. Burghelea: „Tot ce s-a scris despre Facultatea de Medicină de la Craiova este incomplet”) şi a Festivalului Naţional de Folclor „Maria Tănase”. Mai important este faptul că l-a adus „acasă” pe genialul Marin Sorescu, căruia i-a încredinţat conducerea revistei „Ramuri” şi a filialei Craiovei a Uniunii Scriitorilor, nou înfiinţată. Cu bunul său simţ recunoscut, Marin Sorescu îi scrie pe vol. Descântoteca: „Tovarăşului Ion Cetăţeanu, prieten apropiat al poeţilor, pasionat de artă şi frumos, ctitor de frumoase iniţiative culturale, cu aleasă prietenie din partea autorului”. Tot în mandatul său de vicepreşedinte, a fost în Craiova şi Marin Preda sau alţi mari scriitori, invitaţi să participe la diverse manifestări culturale şi ştiinţifice. I-a cultivat, în interesul comunităţii craiovene, pe Adrian Păunescu şi Ilie Purcaru.

L-am cunoscut în această perioadă şi pot spune că era un om exigent, dar drept, om al faptelor şi nu al vorbelor (deşi conducea „propaganda”), extrem de inteligent şi cu simţul umorului. Două întâmplări fericite mă leagă de domnia sa: în urma cutremurului din 1977, Biblioteca judeţeană, pe care o conduceam, urma să fie demolată. Cu aprobarea sa tacită, toţi bibliotecarii au curăţat rosturile dintre cărămizi spre a uşura munca constructorilor, cărora nu le ajungea timpul. Şeful şantierului, ing. Petru Ancuţa, a trimis, în afara orelor de program (dar cu îngăduinţa vicepreşedintelui I.M. Cetăţeanu) muncitori spre a repara capital clădirea – monument istoric. A doua întâmplare: dintr-o simplă „neglijenţă”, şeful meu de la Cultură a uitat să solicite Secretariatului Judeţean de Partid aprobare pentru a participa la colocviul de înscriere la doctorat. Reparând această scăpare, I.M. Cetăţeanu m-a strecurat (oarecum ilegal) printre ceilalţi candidaţi.

După 1990, a sprijinit substanţial oraşul şi judeţul său, sponsorizând Festivalul Naţional „Maria Tănase”, aniversarea Editurii Scrisul Românesc (la 75 de ani), dezvelirea a peste 70 de plăci memoriale de către Fundaţia Scrisul Românesc etc.

În octombrie 1979, i se propune mai multe variante pentru o funcţie la nivel central: vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prorector al Academiei „Ştefan Gherghiu”, funcţii pentru care n-avea vocaţie. A fost numit adjunct al Ministerului Aprovizionării (sprijinind efectiv Fondul Plastic cu materiale specifice:rame, pânze, împrietenindu-se cu renumiţi pictori Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Sorin Ilfoveanu, Mirel Zamfirescu, Viorel Mărginean etc.).

După o vizită în China şi Coreea de Nord, în aprilie 1982 împreună cu şeful statului, este numit consilier al Preşedintelui, coordonând toate instituţiile financiare-bancare şi cele social-culturale, ministeriale, comerciale, intrând în conflict cu temutul Gogu Rădulescu, preşedintele Consiliului de Conducere a Curţii Superioare de Control Financiar. Din 19 octombrie 1986 şi până la 26 mai 1990 a fost numit ambasador extraordinar şi plenipotenţial al României în Irak, lucrând apoi în centrala MAE până la 1 februarie 1991, dată la care-şi „intră în meserie” ca inspector general al Direcţiunii de Control al BCR şi apoi directorul Direcţiei de Strategie şi Studii de la BCR, timp de şapte ani, perioada care a dus la privatizarea celei mai importante bănci româneşti. La cerere, este pensionat în aprilie 2007.

Activitatea sa diplomatică la Bagdad a fost destul de dificilă, datorită situaţiei geopolitice din zonă. România derula în Irak un program mare de export de mărfuri, aici specialiştii români construiau obiective industriale, agricole, militare sau asigurau asistenţă tehnică. Apoi, deloc de neglijat, Irakul era condus de Saddam Hussein „un conducător de ţară ferm, dur, intrasigent, nemilos, care utilizează toate metodele pentru a-şi impune voinţa şi pentru a conduce ţara după bunul plac”. Cu acest lider a avut trei întrevederi.

Interesantă este observaţia lui Hussein cu prilejul vizitei gen. Victor Atanase Stănculescu în ianuarie 1990: „Dumneavoastră aveţi greutăţi – concluziona liderul irakian – că nu aveţi sector particular. Trebuie luate măsuri ca acest sector să se ridice. CAP-urile sunt o organizare eronată”.

Lucrarea Între războiul din Irak şi pacea de acasă fiind concepută ca lucrare ştiinţifică, Ionel Mihail Cetăţeanu consemnează discuţiile privind reglementarea datoriei Irakului în 1990, când autorităţile române au acceptat reeşalonarea datoriei, care se ridica la 1447,9 milioane dolari şi 285 milioane dolari dobânzi.

Deosebit de relevante pentru istoria noastră recentă sunt informaţiile pe care autorul cărţii ni le furnizează cu privire la ecoul evenimentelor din decembrie 1989 în Irak şi, în general, în lumea arabă. Documentul aficial primit de ambasadorul Cetăţeanu privitor la procesul soţilor Ceauşescu l-a prezentat MAE irakian. Ministrul Tariq Aziz l-a comentat ironic: „Cred că există o traducere greşită, am în vedere cuvântul «genocid». Nu cred că în România se potriveşte acest cuvânt”.

Misiunea ambasadorului Cetăţeanu era de a calma spiritele în zonă, autorităţile de la Bagdad, dar şi Jasser Arafat protestând împotriva ştirilor lansate prin Televiziunea română „liberă” ( prin Brucan şi Brateş) cum că teroriştii din România sunt arabi.

Un capitol important se referă la istoria multimilionară a Irakului, începând cu Mesopotamia cu cele patru mari civilizaţii: sumeriană, akkadiană, babiloniană şi asiriană. Formarea statului irakian este consemnată prin cucerirea arabă şi perioada otomană (635-1920), mandatul britanic din Irak (1920-1958), Irakul postrevoluţionar (1958-1968), sub regim Baasist şi sub conducerea lui Saddam Hussein (1979-2003). Nu este, evident, ocolit, „războiul civilizaţiei mondiale” din 2003, care au distrus, printre multe altele, Biblioteca Naţională (Palatul Înţelepciunii), Sediul Naţional Central al Arhivelor Irakului şi Muzeul Arheologic. Fin observator al realităţii din zonă, I.M. Cetăţeanu remarcă că „arabii din Orientul Mijlociu nu urăsc America în ansamblul său şi nici poprul american, ei sunt foarte supăraţi pe guvernul american”, făcând, aşadar, distincţie clară între administraţia SUA şi poporul american, infirmând comentariul preşedintelui George W. Bush, conform căruia „ei [arabii] urăsc valorile noastre şi ceea ce reprezintă America”. SUA şi alte ţări capitaliste, afirmă autorul cărţii, l-au sprijinit pe Hussein în militarizarea ţării, apoi „sub o motivaţie inventată, cu care au păcălit întreaga lume, aceleaşi mari puteri în frunte cu SUA l-au lichidat pe Saddam Hussein şi au adus în stare de haos o ţară care merita o altă soartă”, Irakul fiind „un cumul de civilizaţii”.

Fiindu-i consilier, cunoscându-l îndeaproape, posedând şi arta portretizării, Ionel Mihail Cetăţeanu face observaţii pertinente şi asupra personalităţii familiei prezidenţiale româneşti: „Ceauşescu a făcut mari greşeli şi cea mai mare a fost aceea a cocoţării soţiei sale în vârful conducerii României, o femeie incultă şi rea, prezentată ca om de ştiinţă de renume mondial. A făcut şi alte multe greşeli, cea mai mare fiind înfometarea poporului”. Dar, pe baza experienţei trăite lângă el, I.M. Cetăţeanu consideră, în ton cu alţi demnitari obiectivi, că „Nicolae Ceauşescu avea o inteligenţă deosebită, care nu-i venea de la studiile făcute, ci de la natură, avea o memorie de invidiat”, „avea o inteligenţă nativă, avea o mare experienţă, o viziune planetară, (cometariu asemănător l-a făcut şi Ştefan Andrei).

Cât privesc banii lui Ceauşescu depuşi în băncile străine, I.M. Cetăţeanu demontează această aberaţie, această diversiune lansată din interese meschine de anumite cercuri obscure, precizând: „După unele surse, România a acumulat şi o anumită rezervă de circa trei miliarde dolari, pe care Ceauşescu le-a lăsat noilor guvernanţi după ce aceştia l-au împuşcat, nădăjduind în reabilitarea României, ţară „vitregită de soartă” şi care „pare a nu-şi fi realizat încă un destin pe care îl merită”.

„Istoria omenirii este făcută, trăită şi scrisă de oameni” spune autorul. După cele două volume consacrate Băncii Comerciale Române. File de istorie, din 2000, respectiv 2007, Ionel Mihail Cetăţeanu şi-a îndeplinit o sarcină grea, dar nobilă: să lase contemporanilor, dar mai ales posterităţii, mărturii scrise despre faptele sale şi ale epocii în care a trăit. Despre omul Cetăţeanu, mărturie depune Silviu Curticeanu: „pur şi simplu a fost prea serios, prea conştiincios şi mai ales [a plecat din funcţia de consilier prezidenţial, n.n.] pentru că într-o împrejurare concretă nu a vrut să sufle ceea ce era mai bine să nu se afle”.

Tudor Nedelcea