Pe nedrept uitate - Lucrări fundamentale

Există un fenomen, cel puțin ciudat, în peisajul cultural postdecembrist românesc: lucrări fundamentale bazate pe cercetări științifice aprofundate au intrat într-un nemeritat con de umbră, iar autorii lor nefiind invitați în mass-media scrisă, audio sau vizuală spre a-și expune opiniile. În schimb, mediocritățiile sunt omniprezente, mai ales cele care au promovat „Declarația de la Budapesta” din iunie 1989 cele care l-au denigrat grosolan pe Eminescu („cadavrul din debara”, „nul”, „protolegionar”, „Doina” fiind o poezie deranjantă pentru Uniunea Sovietică etc.), au blasfemiat limba, cultura sau istoria națională („Radiografia plaiului mioritic este ca o făclie: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, iar „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături” etc., etc., etc.) Și acești ipochimeni au fost recompensați cu funcții oficiale, plimbați cu avionul prezidențial, inundă toate ecranele televizoarelor. Nu le mai amintesc numele din repulsie, spre a nu-i populariza ca pe „vedetele” care au comis crime, violuri, trădări sau alte ciudățenii sexuale. Unul dintre personalitățile românești contemporane marcante este sociologul de talie europeană, Ilie Bădescu, academician, directorul îndreptățit al Institutului de Sociologie al Academiei Române. În primii ani postdecembriști (mai) era invitat la posturile radiotv, acum apar toți bulăii din casta ciocoilor noi.

Gabriel Bratu, nonagenar

Nouă decenii de viață însumează trei generații. Atât împlinește caricaturistul, graficianul, publicistul, profesorul și editorul craiovean Gabriel Bratu. S-a născut la 5 noiembrie 1934 în Cetatea Banilor urmând Școala Primară „I. Heliade Rădulescu” (1941-1944), Liceul „Carol I” / „N. Bălcescu” (1945-1953), la București finalizând studiile la Institutul de Arte Plastice. De menționat că a fost exmatriculat de la „Carol I”, fiind nevoit să muncească la Șantierul Bumbești-Livezeni spre a fi reprimit. Am mai scris despre Gabriel Bratu, care m-a onorat cu prietenia sa încă din anii studenției (vezi, Gabriel Bratu, în vol. Printre cărți și oameni, II, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 85-89) și voi scrie oricând, oriunde cu aceeași plăcere pentru că merită cu prisosință, fiind nu numai un mare artist, ci și un Om adevărat, un prieten de nădejde pe umerii căruia îți poți rezema oricând capul, cu o familie model (soția activând într-un domeniu aferent, iar fiica, Ada, fiind cadru didactic universitar la Craiova). În orice adunare te-ai afla împreună cu Gabi, el este totdeauna în centrul atenției, umorul și spontaneitatea însoțindu-l pretutindeni.

Ar fi împlinit nouă decenii - Victor Crăciun

Nu știu alții cum sunt, dar mie-mi este greu să vorbesc la trecut de anumite personalități marcante care m-au onorat cu prietenia lor. Este cazul omului-instituție, Victor Crăciun plecat prea timpuriu dintre noi. Și mai avea/aveam foarte multe lucruri de făcut pentru „unitatea sufletească și de credința a celor 13 milioane de români din lume cu Țara și creștinismul ortodox”, cum bine evidenția vrednicul de pomenire, patriarh Teoctist Arăpașu. Ar fi împlinit, la 16 iulie 2024, nouă decenii de viață, o cifră rotundă, prilej pentru unul din colaboratorii săi, acad. Mihai Cimpoi, să organizeze, dimpreună cu autoritățile din Durlești-Chișinău, acțiuni de evocare și comemorare. Victor Crăciun s-a născut la 16 iulie 1934 la Chișinău (România, pe atunci), din părinții Paraschiva și Iordache, și a copilărit la Durlești din preajma mărețului oraș; aici începe școala primară (1941-1945), continuată la Arad. După raptul stalinist al Basarabiei din 1940, familia începe peregrinajul în Țară (com. Cuza-Vodă, Galați), iar după ocuparea provinciei de către bolșevici, se refugiază la Ruginoasa, Iași, Ișalnița-Craiova, Arad, București (domiciliul stabil din 1965).

Vrednic de veșnică pomenire - Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Exclus din aproape toate cărțile despre diaspora română sau exilul românesc (termeni necunoscuți în sensul semantic autentic), Gheorghe Calciu-Dumitreasa este, și după trecerea sa la cele veșnice, un nume care trebuie rostit cu evlavie. Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, din țară sau din străinătate, este considerat un sfânt; a fost propus pentru canonizare, dar dintr-o excesivă modestie, părintele Gh. Calciu a refuzat. Într-o scrisoare din 28 octombrie 2006 scrisă din Spitalul Militar din București (unde era internat), către părintele stareț Jutin Pârvu, amintea de „acel duh de pietate populară care poate greși, care se poate folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu și atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi”, solicitând, ca atare, dacă „trupul meu va fi dezgropat și, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoții să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înșelarea celui rău” (Viața Părintului Calciu, după mărturisirile sale și ale altora, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, cu predoslovie a I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Christiana, 2007, p. 319). Și, într-adevăr, dezgropat fiind, trupul i-a fost găsit neputrezit (unul din criteriile canonizării), s-a dorit canonizarea sa, numai că fiul său, Andrei, avocat de profesie, a dispus respectarea dorinței Părintelui.

Colonelul Ion Pantazi și „Declarația de la Budapesta”

Suspect de surprinzător (sau nu?!), „Declarația de la Budapesta”, din 16 iunie 1989, a devenit un subiect tabu, iar inițiatorii și semnatarii ei „vedete” ale românismului, cărora li se organizează expoziții, festivaluri sau chiar li se ridică statui, cum este cazul Monicăi Lovinescu, cu un festival ce-i poartă numele și un bust la București, în condițiile în care Ștefan cel Mare și Sfânt („atletul ortodoxiei”, cum l-a numit Papa) sau Regina Maria, cu rol hotărâtor în formarea României Mari, nu beneficiază de astfel de „atenții”. La Craiova i se organizează un festival, deși fosta de la „Europa liberă” n-are nicio legătură cu Bănia, în detrimentul lui I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, I.L. Caragiale, personalități de marcă. Așa cum a demonstrat universitarul Alexandru Amititeloaie („Lumea”, 20, nr. 6, 2014, p. 84-91), Declarația este un act de trădare națională. A fost semnată la 16 iunie 1989, nu întâmplător, ci cu prilejul ceremoniei de reînhumare a fostului lider maghiar, Imre Nagy (românilor nu li se permite nici să rostească numele mareșalului Antonescu; basarabenii l-au pus însă în cântec: „Nistrule, apleacă-ți malul / Ca să treacă mareșalul”). La 4 iulie 1989, trei dintre semnatari (Ariadna Combes, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu) merg la fostul rege Mihai pentru semnătură.

O nouă mlădiță

Printre mlădițele literare apărute în ultima vreme – altădată lansate de Adrian Păunescu – se numără și Victorina Elena Cristina Catrinoiu, de numai 13 ani, care a debutat editorial cu vol. Mlădița (Craiova, Editura MJM, 2024). Elevă a Liceului „Matei Basarab” din Strehaia, a fost descoperită de prof. dr. Cornel Boteanu (cu o teză de doctorat despre Emil Manu), care i-a scris postfața cărții menționate, din care spicuim: „Cert este că Ina Victorina are o sensibilitate aparte și un incontestabil talent de a da viață unei lumi. Poemele ei sunt mici scenete decupate din viața reală și, cu toate că se află abia la început de drum, le stăpânește bine versificația și are har poetic”.

La Festivalul transfrontalier „M. Eminescu” de la Drobeta Turnu Severin, ediția 2024, a primit premiul de debut literar.

Așezată lâng-o floare

Sub bolta plină de stele

Așez versurile mele.

Este o lună de vară,

E noapte și scriu afară.

Pe filă o rază-mi vine

De la lună, să scriu bine.

Așezată lâng-o floare

Să aștern poezioare.

Cum scriam așa, deodată,

Vine-o boare și mă-nbată,

Un parfum de flori de crin

Amestecat cu pelin.

Privesc o stea căzătoare

Ce la orizont dispare.

O să-mi fie cam răcoare,

Am opreg țesut cu-arnici,

Zăvelca-i cusută-n cruci,

Peste tot sunt licurici,

Ce bine-i să scrii aici!

De mă prinde somnul tare

Voi visa poezioare.

Să-i urmărim evoluția ei literara, în care ne punem mari speranțe!

Tudor Nedelcea

Un înțelept pe corabia erudiției - Nicolae Georgescu

Oricât de „controversat” pare unora, Nicolae Georgescu este, fără tăgadă, un excelent cercetător (vocație descoperită fiind bibliotecar la Academia Română), cu reale contribuții de istorie literară, bazate pe o riguroasă și competentă documentare. O constantă preocupare o constituie viața și opera lui Eminescu, principiile de editare a operei acestuia. Nicolae Georgescu (născut la 6 septembrie 1950, Jupânești-Argeș) debutează editorial cu A doua viață a lui Eminescu (1994), continuând cu alte studii despre aceeași personalitate marcantă a culturii românești: Cercul strâmt: Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995), Eminescu și editorii săi (vol. 1-2, teză de doctorat, 2000), Moartea antumă a lui Eminescu (2001), Cu Veronica prin infern (vol. 1-2, 2004), Scenarii de istorie literară. Ediția princeps Eminescu (2004), Cartea regăsirilor (2004), Cartea despărțirilor (2004), Un an din viața lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882) (2006), Cartea trecerii: boala și moartea lui Eminescu (2009, 2012), Eminescu. Ultima zi la „Timpul” (Dosar de presă), Cartea argumentelor (2011), Eminescu după marea scanare (2016),Boala și moartea lui Eminescu. Documente, mărturii, ipoteze (2014), Din misterele literaturii române. Ediția princeps Eminescu (2015), Eminescu.