Eminescu în viziunea lui Vasile Băncilă

Complexitatea, profunzimea scrierilor eminesciene (literare, economice, filosofice, sociologice, istorice etc.) au atras atenția specialiștilor din varii domenii de activitate, așa cum albinele se înfruntă cu polenul florilor alese. „Funcția lui Eminescu în cultura noastră are sensul universului”, considera C. Noica, el fiind „în realitate omul care ar fi putut avea o întâietate în cel puțin patru specialități. Ne este limpede pentru una din ele care e filosofia, sau mai restrâns, cercetarea filosofică, dar suntem siguri că istoricii, lingviștii și economiștii ar putea spune la fel pentru specialitățile lor și au spus-o de altfel” . Despre Eminescu, economistul, s-au pronunțat și alți specialiști (Florian Sion, I. Hașeganu, Al. Oprea, V. Nichita, D. Murărașu, Ilie Bădescu, M. Manolescu, M.L. Ciutea, I. Bulburea, Șt. Staicu, M. Ciurdariu, G. Marinescu etc.) . Între marile personalități românești, Vasile Băncilă ocupă un loc important. Născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila (aici își au sorgintea Nae Ionescu, Petre Andrei, Ernest Bernea, Sorin Pavel, Anton Dumitriu) , unde absolva Liceul „N. Bălcescu”, frate cu academicianul geolog Ion N. Băncilă (1901-2001).

Vasile Băncilă își susține licența în filosofie , în 1922, cu magna cum laude la Facultatea de Filosofie a Universității din București. În Primul Război Mondial participă ca voluntar, capătă boli grave și invidalitate. După un stagiu de profesorat liceal la București și Brăila, de specializare la Paris ca membru al Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses, de revizorat școlar pentru județele Brăila, Covurliu, Tecuci și Bacău, de directorat în învățământul secundar din Ministerul Educației Naționale, de profesor de filosofie la Liceul „Mihai Viteazul” la clasa regelui Mihai, Vasile Băncilă este scos din învățământ, scapă de închisoare ca invalid de război. Refuză propunerea lui Lucian Blaga de a-și susține doctoratul spre a obține o catedră universitară la Cluj. Publică în numeroase reviste de prestigiu din țară: „Viața studențească”, „Gândirea” (mai ales), „Revista de filosofie”, „Fântâna darurilor”, „Luceafărul literar și artistic”, „Dreptatea”, „Gând românesc”, „Graiul satelor”, „Ethnos”, „Universul literar”, „Tribuna”, „Steaua”, „Secolul 20”. Se stinge din viață la 10 iunie 1979, fiind înhumat la Cimitirul Mănăstirii Cernica.

Opera sa, aflată sub influența filosofilor C. Rădulescu-Motru și Nae Ionescu, a fost valorificată plenar după 1989, grație în special editorilor Ileana Băncilă și Dora Mezdrea. Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, condusă de acad. Ionel Cândea, a editat, în 18 volume până în prezent, Opere, de Vasile Băncilă, sub îngrijirea profesionistă a Dorei Mezdrea, cercetătoare științifică la Muzeul Literaturii Române. „Vasile Băncilă a fost o personalitate complexă ce poate fi revendicată de mai multe direcții disciplinare: filosofia, pedagogia și literatura. În unele lucrări de prezentare sunt invocate și contribuțiile sale în domeniul sociologiei. Se poate accepta, dar cu precizarea că este vorba mai degrabă de o sociologie filosofică, adică de o teorie filosofică despre societate. O cercetare globală a tuturor contribuțiilor sale științifico-filosofice este o sarcină dificilă ce depășește ambițiile acestei cărți. Rămâne o promisiune pentru viitor”.

Îndemnul monografului Valentin Popa, care și-a susținut doctoratul cu tema Vasile Băncilă în metafizica românescă a culturii (prima teză de doctorat din țară despre V. Băncilă) ne-a stimulat voința/dorința de a informa despre opiniile acestuia despre „românul absolut” (Petre Țuțea). Ne-a ușurat cercetarea, editoarea Dora Mezdrea și acad. Ionel Cândea care mi-au dăruit un volum prețios: Vasile Băncilă, Opere. vol. XVIII. Eseistica ultimilor ani (2) (Brăila, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2024). Nu se putea altfel ca această uriașă și complexă personalitate a culturii române să nu-l fi abordat și pe Eminescu, schițându-i un portret concis și obiectiv, alături de portretele (asemenea lui N. Iorga) despre Gh. Anghel, N. Bagdasar, L. Blaga, Panait Cerna, I. Chinezu, Dante, Nae Ionescu, N. Iorga, Panait Istrati, Titu Maiorescu, Simion Mehedinți, P.P. Panaitescu, V. Pârvan, I. Petrovici, C. Rădulescu-Motru. Studiul despre Poetul nepereche inclus în acest volum se intitulează Eminescu, în ansamblu și sunt, cum ne încredințează editoarea Dora Mezdrea, însemnări din 22 mai 1974 („manuscris de 6 file, scrise cu cerneală albastră pe o singură față”) și a fost publicat în revista „Manuscriptum” (19, nr. 3-4, 1998, p. 180-183). „Ca orice mare om de cultură român, Băncilă știe că trebuie să se confrunte cu Eminescu în plan cultural, așa cum orice ins trebuie să se confrunte cu Dumnezeu în plan religios. Și în cazul acesta, daimonul său filosofic nu-i dă pace, astfel încât teoretizările sale în marginea lui Eminescu trec întotdeauna dincolo de limitele criticii literare” . Din comentariile competente ale Dorei Mezdrea aflăm și alte informații utile.

Sunt și alte „însemnări” despre Eminescu (datate 8 martie 1924, pentru o conferință), Pesimismul lui Eminescu și Pragmatismul lui Eminescu (18 martie 1925), „două lecții” ținute de V. Băncilă la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte „N. Iorga” (la 3 și 4 august 1925). În ultimii săi ani de viață, Vasile Băncilă proiecta o lucrare specială dedicată lui Eminescu, care ar fi reunit studiile: Apogeu românesc (Gh. Anghel, 1974), Pesimismul lui Eminescu (1967, 1974), Eminescu și poeziile din adolescență (1971), Dualitățile lui M. Eminescu (1973), Pesimism și melancolie, Fenomenul din fața Ateneului (1974), Ontologie eminesciană (1976), Sensul martiriului lui Eminescu (1978). Revenind la studiul Eminescu, în ansamblu, Vasile Băncilă analizează creația eminesciană sub trei aspecte: „ca poet, ca doctrinar, ca luptător” . Ca poet Eminescu „a avut o afectivitate profundă, dar calmă, nu aberantă, nu intempestivă, a avut sentimente de ape line și adânci, a vut o afectivitate ritmată adânc și complexă, variată: coarde puternice de afectivitate”.

Categoriile de sentimente sunt analizate sub lupa specialistului, opt la număr, și anume:

I. Ca poet

1. Erosul („senzual și idealist totodată, pământesc și transcendental, lumesc și platonic”). Eminescu prefera ființele feminine blonde, „care e prototipul iubirii platonice pe pământ” asemenea Veronicăi Micle, dar condamnă „trădarea feminină, mediocritatea psihologică, cum a fost Cătălina” .

2. Iubirea de națiune la Eminescu era „ceva devorant – ca la Bălcescu, deși Eminescu a fost și un erotic puternic (ceea ce n-a fost Bălcescu)” . El citea cronicile românești „cu o pasiune halucinantă”, considerând, conform dezvăluirilor lui Stefanelli și Slavici, „că n-a fost popor m[ai] martir pe lume ca poporul român”. 

3. Sentimente sociale și morale. Eminescu pleda pentru „dreptatea socială, p[entru] deșteptarea țăranului folcloric”, fără a fi un „revoltat de tip comunist, nu a avut venin”, iar manifestul din Împărat și proletar este doar unul moral. Neavând la dispoziție întreaga publicistică eminesciană, Vasile Băncilă greșește afirmația că Eminescu „a contribuit puternic la stimularea comunismului la noi, m[ai] mult decât toate poeziile firave – Neculuță, Pincio etc.”. Eminescu condamna ideile din Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels, apărut în 1848, sau din Internaționala I, fondată la Londra, la 24 septembrie 1864. „O serioasă turburare socialistă amenința Europa”, vizând răsturnarea unor „formațiuni pozitive de stat” nu democratic, ci pe „calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turburărilor etc” . Ideile lansate de marxiști „sunt pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii” . „Nu cu utopii comunarde [...] se va putea ridica acest popor”, afirmă îndreptățit Eminescu recomandând „o singură buruiană de leac pentru acest scop: munca (sublinierea lui Eminescu). Muncă, nu comunalism [...], iată mijlocul care va ridica poporul nostru”.

4. Câteodată, sentimente – elanuri religioase, citând „splendida Avea Maria”, de fapt poezia Rugăciune. Și aici Vasile Băncilă are unele lacune datorată nepublicrii integrale a operei eminesciene. Asimilând cunoștințe de istoria religiilor, vizând „religia ca teologie” este impresionantă. „Acumulând și preluând critic întreaga problematică religioasă, el și-a format o dogmatică personală – chiar dacă nu și-a expus-o într-un sistem bine conturat – despre creația divină (cosmologia), Dumnezeu (teologia), Iisus Hristos (hristologia), Fecioara Maria (mariologia), îngeri (angelologia), demoni (demonologia), moarte. Era atât de informat și inițiat asupra creștinismului sau altor religii, încât a surprins chiar pe unii clerici” .

5. Sentimentul naturii și al bucuriei de a trăi, al bucuriei vieții, cele mai frumoase și adânci descrieri de natură în versuri românești fiind făcute de Eminescu, V. Băncilă făcând trimitere la „poezia lunii, a mărilor, a singurătății din natură, a podgoriei, a cornului din vii, a dealurilor și iazurilor”, o „idilă profundă a naturii, bucolic, subtil, savant și adânc, bucolic cosmic”.

6. Melancolia eminesciană atât de adâncă și de contagioasă, studiu psihologic pe care-l va dezvolta în Pesimismul lui Eminescu.

7. Iubirea și cunoașterea limbii române prin călătoriile sale „în cruciș și-n curmeziș”, cum se exprima Eminescu, prin vastele sale cunoștințe lingvistice. Eminescu „a renovat și îmbogățit limba română, dând pe deasupra o limbă proprie p[entru] felul poeziei lui”, ducând la „muzicalitate și adâncimea poeziei eminesciene, la vraja acestei poezii”, adică un „romantism de mare clasă”.

8. Filosofie implicată la Eminescu în poezia lui, „prin topire în poezie”, exemplificând cu Dintre sute de catarge („adevărata poezie filosofică”). La conceperea unei poezii, Eminescu pleacă de la un concept psihologic sau filosofic, cu o caracteristică pregnantă: „Dar gândul filosofic la E[minescu] e întotd[eauna]topit în poezie sau la o infuzie, ori o rază ce străbate poezia, ca un curcubeu; filozofia e absorbită în corpul poeziei ca sarea într-o apă – sarea vieții” .

II. Eminescu ca doctrinar

Puțini exegeți ai operei sale îl tratează pe Eminescu ca doctrinar. Vasile Băncilă o face cu un profesionalism temeinic. Eminescu, în cncepția sa, a făcut studii filosofice serioase, „mai adâncite decât Maiorescu” , la Viena și Berlin „se închidea în casă cu săptămânile și citea posedat”. A fost influențat de Schopenhauer, „intelectual”, „afectiv”. Era „entiziasmat” de Kant, din care a tradus competent (apreciere preluată de la C. Noica), „l-a adâncit” pe Kant mai mult decât Maiorescu, l-a înțeles, „în sine, adecă transcendental, iar nu biologic – schopenhauerian” . Eminescu „n-a făcut deci filosofie de catedră”, a fost un „poet savant, erudit, dar în genul lui Blaga, nu în genul istoric-literar al unui Pillat”; „a trăit puternic Universul și metafizica, dar nu s-a gândit să dea o nouă metafizică, o nouă filosofie generală (știa multă filosofie)”, dar „a aplicat cunoștințele și erudiția filosofică la fenomenul românesc ori în legătură cu românii”, creând „doctrina existenței noastre social-politice («clasa superpusă» etc.), cea mai sistematică ca idei sau noutate și adâncime, și expresivitate” , „a fost primul diagnostician al societății românești, primul ideolog social, în stil modern”.

Spre a-și întări teza despre Eminescu – doctrinarul, Vasile Băncilă apelează la lucrările lui C. Rădulescu-Motru („Etnicul românesc. Naționalismul”, la Cultura română și politicianismul), la similitudini sau diferențieri față de alți exegeți români (D. Cantemir, I.H. Rădulescu, Gh. Lazăr, N. Bălcescu, V. Conta, L. Blaga. (Este cazul să reamintim descoperirea esențială privind studiile lui Eminescu făcute de savantul de la Chișinău, eminescologul Mihai Cimpoi. Acesta a descoperit cererea olografă a lui Eminescu adresată rectorului Universității din Berlin spre a i se elibera diploma de licență, cerere pe care rectorul berlinez a pus semnătura de aprobare. În lumea de azi – chiar cea intelectuală – unii eminescolatri își arogă această descoperire).

III. Ca luptător este analizat Eminescu de Vasile Băncilă, calitate de luptător fiind atribuită și lui N. Bălcescu, dar „în alt stil”. În plan literar, Eminescu „a luptat cu ideile, cu poezia (dar nu «angajare» tendițioasă ori la poruncă”, în practică s-a remarcat prin organizarea ireproșabilă a Serbărilor de la Putna din 1871, prin activitatea de revizor școlar, la biblioteca universitară din Iași („unde s-a purtat admirabil”) și mai ales „marea luptă social-culturală a lui la «Timpul» (ca Nae Ionescu la «Cuvântul»” .

IV. [Destinul]. Vasile Băncilă face referiri biografice la „viața dramatică, nedreptățită”, la sfârșitul său tragic, făcând trimitere la zicerile lui Tudor Vianu despre moartea Eminescului, lumea fiind „cuprinsă de uimire, admirație, remușcări”, ca și cum atunci „descopereau adevărata dimensiune a lui E[minescu]”, mărind dramatismul morții sale „care a fost lovit și de societate, și de destin” . Exprimându-și dorința de a expune ideile lui Eminescu despre „societatea comunitară și idealul său: doctrina lui E[minescu]” în studii profunde, Vasile Băncilă aduce o contribuție esențială și necesară asupra vieții și operei eminesciene (în special), iar Eminescu și-a găsit exegetul pe măsură.

Tudor Nedelcea