Însă întâlnim referiri și la alte sate din apropiere, fie de pe ruta Craiova-Goiești, traversate de copil deseori, în trăsură, însoțit de bunicul său, Dimitrie Pârâianu, de tatăl său, generalul Alexandru Macedonski și de ceilalți membri ai familiei, fie la localități dinspre Parâng, în județul Gorj, unde familia făcea scurte excursii duminicale, „cu ceremonie câmpenească”, la moșiile rudelor sau ale cunoscuților din împrejurimi. Alături de satele Pometești și Adâncata, de pe valea Amaradiei unde, la conacul boieresc al familiei, în special vara, Macedonski își va fi trăit fericita copilărie, orașul Craiova ocupă un loc central în amintirile lui de mai târziu, regăsindu-se și în câteva dintre creațiile literare de maturitate. Aici, Macedonski va locui în casa din „Mahalaoa Sf. Ioan Sebastian” (sau „mahalaoa Sf. Ioan Sevastos”, după numele bisericii, sau „a Cernăteștilor”), la marginea orașului vechi, vaurma cursurile școlare în fostul local al Liceului Carol I („Lyceul/ Gimnasiul Mare din Craiova”), până în clasa a V-a („pare-se că era internat întrʼun pension”, cum ne spune George Călinescu), studii încheiate cu certificat de absolvire, și va trăi primele experiențe adolescentine. La Craiova scrie și primele lui poezii, începând cu anii de școală, continuând cu cei de dinaintea primei plecări în străinătate, orașul fiind, în acea perioadă, cel de-al doilea cămin al viitorului poet. Familia poetului stăpânea vechea casă a bunicilor dinspre mamă, obținută ca dar de nuntă, după căsătoria tânărului locotenent Alexandru D. Macedonski cu soția sa, Maria. În prezent, casa nu mai există, familia pierzând-o la puțin timp după decesul generalului Macedonski, tatăl poetului, la 24 septembrie 1869, imobilul părăginindu-se și prăbușindu-se din lipsa de grijă a noilor stăpâni.
Nu mai există nici curtea „mare, de te pierdeai în ea”, cu „stufurile” de trandafiri ale copilăriei poetului, nici grădina cu „pomi roditori”, pe locul cărora astăzi se întinde frumoasa Grădină Botanică a orașului unde, pe 28 mai 2021, cu ocazia desfășurării celei de-a III-a ediții a Festivalului ce-i poartă numele, a fost reamplasat bustul din bronz al lui Alexandru Macedonski. Ca un eminescolog care v-ați apropiat în anii din urmă de studierea profundă a operelor macedonskiene, ca invitat și participant la toate cele șase ediții ale evenimentului amintit, de la Craiova, ce ne puteți spune despre actualitatea lui Macedonski?
În primul rând, aș dori să spun că ce se întâmplă din 2019 încoace, la Craiova, pentru posteritatea lui Macedonski este absolut extraordinar. Și aceasta pentru că Macedonski este primul clasic al modernității noastre literare, opera lui, cu adevărat inovatoare, modernă, făcând posibilă racordarea întregii literaturi române din timpul și după Macedonski cu literatura europeană. Majoritatea noilor exegeți ai operei macedonskiene, reuniți în simpozioanele Festivalului, au redescoperit o literatură profundă și actuală. Ca să fiu mai explicit, în 2019, la împlinirea a 165 de ani de la nașterea lui Al. Macedonski, un grup de scriitori craioveni a inițiat un proiect privind revitalizarea receptării și revalorificarea creației europene a autorului Rondelurilor, organizând prima ediție a Festivalului Internațional „Al. Macedonski” (12-13 iunie 2019), desfășurată la Craiova și Goiești, comuna doljeană unde poetul a copilărit (primar Atanase Adam).
La acest îndrăzneț proiect, derulat pe parcursul a două zile, au participat scriitori, critici și istorici literari, cercetători, printre care: Aureliu Goci, Ștefan Mitroi, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, ZenovieCârlugea, Ilona Duță, Ioan Lascu, IonelBușe, Dinică Ciobotea, Ion Munteanu ș.a. precum și stră-strănepoatele scriitorului omagiat, Irina și Monica Macedonski. Cu contribuțiile critice ale tuturor s-a redactat primul volum al Caietelor macedonskiene, acesta văzând lumina tiparului la Editura Eikon și fiind lansat pe 24 noiembrie 2019, ziua morții lui Macedonski, la Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova.
Un singur amănunt, dați-mi voie să adaug: dintre principalii organizatori ai evenimentului, dumneavoastră ați fost cel care a răspuns imediat și necondiționat, fiind prezent de fiecare dată când a fost nevoie, ba la Primăria Goiești, ba la conducerea Casei de cultură „Traian Demetrescu” și oriunde trebuia să explicăm, să convingem de ce era nevoie de un asemenea festival la Craiova.
În 2020, în plină pandemie, la un veac de la trecerea la veșnicie a ilustrului scriitor, s-a desfășurat ediția a II-a (Craiova, 17-18 mai 2020), care a reunit alți scriitori, critici și istorici literari, universitari și jurnaliști: Cătălin Ghiță, Mihai Ene, Toma Grigorie, Maria Tronea, Paul Aretzu ș.a. Volumul II al Caietelor macedonskiene, publicat tot de Editura Eikon în toamna aceluiași an, a cuprins, alături de comunicările invitaților, și alte materiale interesante, precum interviul acordat de Tudor Gheorghe jurnalistului Ion Jianu, un interviu luat Alejandrei de Sagarra Macedonski, stră-strănepoată a poetului, care trăiește în Spania, luat de Irina Macedonski, tot stră-strănepoată a poetului, care trăiește la București, eseuri și contribuții exegetice semnate de Mihai Gabriel Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Oprea, George Popescu, Paul Aretzu etc.Cea de-a treia ediție s-a desfășurat între 28-29 mai 2021, în satul Pometești, comuna Goiești și la Craiova, la Biblioteca județeană „Alexandru și Aristia Aman” și la bustul autorului din frumoasa Grădină Botanică, unde odată era casa părinților săi.
Participarea a fost mai numeroasă: Daniel Corbu, pr. Ioan Ioanicescu, Ana Ocoleanu, IonelBușe, Maria Tronea, Maria Dinu, pr. PicuOcoleanu, Denisa Crăciun, Nicolae Marinescu, Toma Grigore, Mihai Barbu, IonHirghiduș, Iulian Ionașcu, FlorinLogreșteanu, Gela Enea ș.a.Volumul III al Caietelor macedonskiene (Editura Eikon, 2021), pe lângă comunicările participanților la festival, a mai cuprins materiale semnate de Sânziana Pop, Nicolae Oprea, Livia Ciupercă, Dumitru Velea, Dumitru Chioaru, Victor Teișanu, Jean Dumitrașcu.
Capitolul volumului intitulat: Poeți în dialog cu Macedonski a antologat poezii dedicate marelui scriitor omagiat la Craiova și semnate de Nichita Stănescu, Donar Munteanu, Ștefan Mitroi, Daniel Corbu, George Vulturescu, Adrian Lesenciuc, Angela Nache Mamier, Petruț Pârvescu, Niculina Oprea, Vasile Iftime, Anca Șerban, FlorentinPalaghia, Florea Miu, Mihaela Albu, Alexandru Ovidiu Vintilă, NicolaeFiruleasa, TeodorSinezis, Miron Kiropol ș.a.A patra ediție s-a desfășurat tot în Cetatea Băniei (27-28 mai 2022) și a reunit alte personalități: George Vulturescu, Adrian Lesenciuc, Ștefan Mitroi, Florentin Palaghia, Nicolae Jinga, Ileana Roman, Giovanni Magliocco, Ada Stuparu, Emilia Stajila, FlorianCopcea, Clelia Ifrim, Lazăr Popescu etc. Volumul IV al Caietelor macedonskiene (Editura Eikon, 2022) a maiinclustexte semnate de Dumitru Vlăduț, V.G. Paleolog, Viorica Iovița, Petre Gigea-Gorun, Ana Paraschivescu, Viorel Mirea.
Trebuie să precizăm că o noutate a acestei ediții constă în înființarea unui club de traducători care au tălmăcit poezii de Al. Macedonski în limbile: arabă (George Grigore, Alexandru Munteanu), kurdă (CanBapir), persană (AzimTahmasebi, FatemehHosseiniMighan), italiană (Giovanni Magliocco), franceză (Denisa Crăciun), corsicană (GhjacumuThiers), slovacă (Anna Franova), suedeză (Teodora Millegard), portugheză (Cristina Moraru), spaniolă (Alexandru Munteanu), norvegiană (Victor Popescu), japoneză (Mihaela Popescu), greacă (NikosLybéris), turcă (ErkutTokman), maghiară (Claudia Circa).
Așa este, demonstrând că poezia lui Macedonski este atractivă și astăzi, actuală și incitantă pentru traducătorii români și străini. Ediția a V-a s-a desfășurat la Craiova (1-3 iunie 2023) și a reunit cei mai numeroși exigenți macedonskieni, printre care: acad. Mihai Cimpoi, Pompiliu Crăciunescu, Daniel Corbu, Giovanni Magliocco, George Vulturescu, Mihai Barbu, Emilia Stajila, Constantin Stoenescu, Dumitru Augustin Doman, Lucia Țurcanu, Isabel Vintilă, Dan Sebastian Buciuceanu, Geo Constantinescu, Ștefan Mitroi, pr. Ioan Ioanicescu,Nicolae Marinescu, Tudor Nedelcea, Izabel Vintilă, Tania Jilavu, George Grigore, Ala Sainenco, Gheorghe Glodeanu, TeodorSinezis, Gabriela Păsărin, PicuOcoleanu, Paul Aretzu, Ana Ocoleanu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea ș.a. Volumul V al Caietelor macedonskiene (Eikon, 2023) mai cuprinde „restituiri” din cronicile lui Vladimir Streinu și Marin Sorescu despre opera poetică a lui Macedonski și valoroase contribuții exegetice contemporane semnate de: Nichita Danilov, Nicolae Tzone, Andrei Paleolog, Adrian Tătăran, ZenovieCârlugea, Emil Păunescu etc.Demn de menționat este faptul că volumele de exegeză macedonskiană publicate la Editura Eikon (director Valentin Ajder) sunt însoțite de albume-foto ce surprind aspecte din timpul desfășurării edițiilor anuale ale festivalului.
Aceste albume fotografice, alături de comunicările publicate, sunt adevărate documente pentru prezent și viitor, care vorbesc despre interesul pe care îl trezește încă opera scriitorului Macedonski.
Cea de-a VI-a ediție a Festivalului, desfășurată în perioada 23-25 mai 2024, a avut, de asemenea, o participare valoroasă, comunicările invitaților făcând din volumul VI al Caietelor macedonskiene, publicat tot de prestigioasa Editură Eikon, în toamna aceluiași an, unul dintre cele mai bune: Acad. Mihai Cimpoi: Macedonski, poetul paradei paradigmelor; Nicolae Oprea:Despre poetica macedonskiană; GheorgheGlodeanu:Al. Macedonskiși poezia viitorului; AnaDobre: Macedonskianismul, un mod de a fi, o „nouă și posibilă formulă de viață, de semnificație universală”; Mihai Ene: Instinctualitate violentă versus rafinament estetist în opera macedonskiană; Nicu Ciobanu: Modernitate și structuri existențiale în creația lui Alexandru Macedonski; Iulian Bitoleanu: Conceptul de poezie la Macedonski; Marilena Apostu: Proiecții ficționale în poezia lui Alexandru A. Macedonski; Florian Copcea: Alexandru Macedonski, o abordare fenomenologică; Maria Tronea: „Cromatica macedonskiană”; Emilia Stajila: Interpretarea simbolurilor din perspectivă islamică în lirica macedonskiană; George Vulturescu: Al. Macedonski – maladiile eului poetic(Fragment dintr-un jurnal cu teme macedonskiene); Ilona Duță: Macro și micro-vizionarism la Alexandru Macedonski (Nopți și Rondeluri); Ada Stuparu: Motivul nopții în lirica macedonskiană, de la romantism spre modernitate;Gela Enea: Motivul labirintului în lirica macedonskiană; Ana Ocoleanu: Anthrōposhellēnikos. Omul grec, ca personaj principal în Thalassa (Macedonski) și în Hyperion (Hölderlin);PicuOcoleanu: «Transmutațiunea valorilor morale». Relația dintre Thalassa. Marea epopee a lui Alexandru Macedonski și opera postumă nietzscheană DerWille zur Macht. Die UmwerthungallerWerthe; Lucia Țurcanu: Topografii basarabene în proza Cârjaliul; Geo Constantinescu: Alexandru Macedonski. Teatru; Mihai Barbu: Avatarurile unui Nebun?, o piesă de Alexandru Macedonski, la Paris și la București; Ion Dur: Publicistul Alexandru Macedonski, între talent, infatuare și resentiment; Constantin Stoenescu: Alexandru Macedonski și începuturile de critică literară ale lui Tudor Vianu; Adrian Dinu Rachieru: Adrian Marino, un macedonskian; Mircea Popa: Un episod transilvan din viața lui Macedonski; Nicolae Georgescu: Relația Eminescu – Macedonski. Contextul 1882; Tudor Nedelcea: Caragiale și Macedonski sau „Cănuță, om sucit”; Ala Sainenco: Polemica Missir – Macedonski; Lucian Chișu: Alexandru Macedonski și Iuliu Cezar Săvescu. Mentor și discipol (I); Nicolae Tzone: Geo Bogza și Macedonski. Semnificativa cuprindere în Inventar-ul cu arsenic; Victoria Fonari: Influențe macedonskiene în creația Stelianei Grama; Florentin Popescu: Alexandru Macedonski – O viață trăită înImaginaria; Ion Munteanu: De ce nu a fost, de ce nu este Macedonski altceva decât român?; Maria-Alexandra Mortu: Alexandru Macedonski, poetul proscris din cauza unei epigrame despre Eminescu; Aurel Pantea: Reveria resentimentară şi reveria integratoare; Nicolae Marinescu: Festivalul Internaţional „Alexandru Macedonski” de la Craiova, 23-25 mai 2024,un reper cultural exemplar;OulayaDrissi el Bouzaidi: Serile fără de frați; Teodor Sinezis: Festivalul Internațional „Alexandru Macedonski”, ediția a VI-a, un program de succes garantat.
Fie și numai din citirea titlurilor îți dai seama de diversitatea și bogăția atâtor abordări exegetice...
Sigur că da, toate aceste contribuții de receptare și (re)interpretare a operei poetului Nopților, publicate în cele șase volume ale Caietelor macedonskiene, au adus (și vor aduce, nu ne îndoim) o contribuție esențială și necesară la o cunoaștere mai bună a creației lui Al. Macedonski, un scriitor clasic de talie europeană, pe nedrept ținut într-un con de umbră de mai marii diriguitori ai literaturii române, precum și a unor aspecte mai puțin cunoscute din viața sa, sau lămurirea altora controversate (cum e cazul celebrei Epigrame).O altă realizare notabilă a celor șase ediții: organizatorii Festivalului, printre care mă număr și eu, prin demersurile întreprinse, au influențat autoritățile județene în luarea unor hotărâri fericite pentru reconstituirea Casei Memoriale „Al. Macedonski” de la Pometești-Goiești, desființată de avântul „revoluționar” din decembrie 1989. Un domn onorabil, de viță boierească, inginerul Vlad Berlescu, moștenitorul moșiei Macedonski, la 90 de ani, reintră în posesia casei unde a copilărit poetul și a terenurilor aferente, pe care le donează ulterior instituțiilor statului pentru refacerea conaculuifamiliei Macedonski, din care au dispărut multe obiecte patrimoniale, chiar și…scândura pardoselii.
Este meritul actualei conduceri a Consiliului Județean Dolj, prin președintele Cosmin Vasile și vicepreședintele Antonie Solomon, că au găsit modalitatea de restaurare a Casei memoriale Macedonski, lucrare ce va începe anul acesta.
Trebuie să spunem că la organizarea acestor evenimente s-au implicat financiar, logistic și nu numai instituții de bază ale județului, respectiv Consiliul Județean Dolj, Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman”, Casa de Cultură „Traian Demetrescu”, Muzeul Cărții și Exilului Românesc, Muzeul de Artă, Primăria Goiești (doar prin primarul Atanasie Adam, la primele ediții), Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor (tot la primele ediții).
Sunt dator să mai spun un lucru, deși știu că poate nu ați dori s-o fac. Pe lângă organizarea Festivalului și editarea Caietelor macedonskiene, la care este coordonator, scriitorul Ion Munteanu a mai editat două lucrări importante pentru biobibliografiamacedonskiană: Oltenia lui Alexandru Macedonski (Craiova, Editura Aius, 2022), cu un studiu introductiv pertinent (Poetul și paradisul pierdut) și o antologie care reunește poezii, proze și articole mai puțin cunoscute, din publicistica macedonskiană, referitoare la locurile copilăriei și nu numai (de exemplu, despre mănăstirile Horezu, Tismana și Polovragi, Catedrala mitropolitană Sf. Dumitru – Craiova),iar cel de-al doilea volum: Lumina «Nopților» lui Macedonski (București, Editura Eikon, 2023), unde semnează prefața(Aspirația spre lumină) și alcătuiește o antologie ce cuprinde nu doar poemele nocturne macedonskiene cunoscute (celebrele „12 nopți”), ci și alte poeme nocturne publicate de poet prin periodice ori rămase în manuscrise (Noaptea, Noaptea albă, Noaptea venețiană, O noapte venețiană, Nopțile îngrozitoare, O noapte pe Dunăre, Astă noapte, În noapte, Ecourile nopții, După miezul nopții, Năluca unei nopți, Rondelul nopții argintate), precum și două „nocturne macedonskiene” în proză (O noapte la Sulina, Noaptea de argint).
Cum vă explicați faptul că, deși are o operă importantă, modernă și provocatoare, Macedonski este lăsat, intenționat sau nu, într-un con de umbră?
Răspunsul ni-l dă studiul intitulat Alexandru Macedonski și manualele alternative de limba și literatura română, al emeritei profesoare Viorica Ioviță de la Liceul „N. Bălcescu”/Colegiul „Carol I” din Craiova, care a studiat toate manualele apărute după 1990.Este un lucru îndeobște cunoscut că după „aglomerația din decembrie” (Mircea Dinescu) mulți „intelectuali” și-au luat libertatea nu de „a trage cu pușca” (vezi Geo Dumitrescu, Libertatea de a trage cu pușca, 1946, volum premiat de Editura Fundațiilor Regale), ci de a rescrie istoria, după cum îi lăsa conștiința sau după comenzile primite. Astfel, în opinia acestora, multe personaje istorice și culturale, printre care și scriitori, au fost caracterizate „incorecte politic”, motiv pentru care trebuie trecute în planul doi al axiologiei românești. Între aceștia l-au plasat și pe Al. Macedonski, deși numai o vină politică nu i se mai adusese până acum. Ideea manualelor alternative,în principiu, nu este nocivă, pentru că stimulează competitivitatea și profesionalismul; s-a practicat și în perioada interbelică, dar era o reală concurență valorică, ca să vorbim numai despre acestea, între manualele de istorie ale lui Iorga sau P.P. Panaitescu, de pildă.Să cităm comentariile despre Macedonski din manualele școlare postdecembriste, consemnate de profesoara Viorica Ioviță. În manualul de „Limba și literatura română”, pentru clasa a XI-a (editura Sigma, 2001), coordonat de Nicolae Manolescu, după sumare prezentări se recomandă: „Citiți pe Al. Macedonski doar la lecturi suplimentare”. Fără comentarii!În schimb, manualul tipărit la editura Corint, în 2006, avându-l coordonator pe Eugen Simion (autori: Florina Rogalski, Daniel Cristea Enache și Dan Horia Mazilu – nume sonore), îl prezintă altfel pe Macedonski: „dincolo de firea lui narcisiacă, de temperamentul eruptiv și inegal, de umorile lui variabile (care l-au împins să-i atace pe Eminescu și Caragiale într-un mod brutal și nedrept), Al. Macedonski rămâne unul dintre făuritorii conștiinței estetice a literaturii române moderne.
Asociind romantismul târziu cu parnasianismul și simbolismul, Al. Macedonski scrie o literatură originală, iar prin articolele teoretice, conferințe și aprigi polemici literare, joacă rolul de catalizator, de ferment activ al epocii sale, a cărei conștiință estetică o împinge spre înnoire”.Sunt două opinii complet diferite, care au marcat cele două direcții majore din literatura română postdecembristă, una venind de la președintele în exercițiu al Uniunii Scriitorilor din România, alta de la președintele Academiei Române.Eram în Aula Academiei Române, de Ziua Culturii Naționale (15 iunie), când academicianul Eugen Simion, în calitate de președinte al Academiei, a solicitat și s-a angajat în acest sens, ca manualele de limba și literatura română și de istorie să fie văzute și avizate de înaltul for științific. Cei doi miniștri, ai Învățământului și ai Cercetării Științifice, au acceptat generoasa propunere, dar… lucrurile au rămas ca mai înainte!Edificator este faptul că în programa de bacalaureat, Al. Macedonski nu se află între cei 17 scriitori români canonici!?Concluziei profesoarei Viorica Ioviță ne asociem cu deplină convingere și sinceră satisfacție: „A-l citi pe Al. Macedonski, o Datorie. A-l înțelege pe Al. Macedonski, un Atribut esențial. A-l iubi pe Al. Macedonski, un Semn al celor aleși. A nu-l uita pe Al. Macedonski este Meritul Școlii (sau nu)”.
Să mai spunem despre Alexandru Macedonski că a scris multe poezii și proze despre Craiova, despre Pometești și Adâncata, locurile unde a copilărit, despre întreaga Oltenie.
A scris reportaje jurnalistice, cu certe valențe artistice, despre locuri istorice ale Olteniei, pe care le-a dat luminii tiparului în revista „Literatorul”. Multe din aceste creații nu sunt cunoscute de cititori, ele fiind publicate în periodice sau au rămas în manuscrise. Un singur exemplu: poezia CRAIOVEI, publicată prima dată în „Oltul”, din 20 decembrie 1873, reluată în „Telegraful” din 1 septembrie 1874: „De trei ani și jumătate prin țări străine,/ Și prieteni cum și rude poate eu că i-am uitat,/ În ast timp când avui zile și noroase și senine,/ Dar etern, către Craiova al meu ochi am îndreptat!// Căci într-însa petrecut-am dulcea mea copilărie,/ Scumpe zile dispărute în Craiova le-am trecut,/ În orașul cel mai mare din viteaza Oltenie,/ Unde frica niciodată să ajungă n-a putut!// O! Craiovă! Dulce leagăn, tu ce-n Țara Românească/ Strălucești precum străluce astrul zilei luminos,/Tu ce vrei c-această țară tirania să zdrobească/ Și să rupă al sclaviei lanțul greu și rușinos!//Ție-nchin a mea cântare; numai ție se cuvine;/ Căci în tine se mai află d-acel sânge românesc/ Ce de nimeni n-are teamă și ce luptă cu oricine,/ Fie oricine cât de mare, cât de neam împărătesc!// Dulce urbe așezată între Jiul ce mugește / Și-ntre Oltul care urlă, sfărâmându-se de stânci;/Tu în care și virtutea cum și geniu-nflorește,/ Tu ce vrei ca să scapi țara de abisuri prea adânci.// Din abisurile-n care trădătorii făr’ de lege/ Prăvăliră România cu-a lor fapte mișelești;/ Tu ce stai la-ndoială când e vorba a-ți alege/Între moarte și sclavie, căci română încă ești.//Tu, Craiovă, mult iubită, ce-nalți fruntea cu mândrie,/ Ce de loc încingi o spadă ca să-ți aperi dreptul tău,/ Rog, primește de la mine astă mică poezie,/ Eu am scris-o pentru tine și în contra celui rău!// Ție dar a mea cântare, numai ție se cuvine,/ Căci în tine se mai află d-acel sânge românesc,/ Ce de nimeni n-are teamă și se luptă cu oricine,/ Fie-oricine cât de mare, cât de neam împărătesc!”
Da, este meritul Festivalului „Alexandru Macedonski” că aceste creații legate de locurile copilăriei poetului au fost redescoperite. Foarte interesante sunt și reportajele despre mănăstirile Horezu, Tismana și Polovragi, ca și despre fosta biserică domnească Sfântul Dumitru din Craiova, în prezent clădirea mitropolitană.
Despre Marin Sorescu, cu care ați fost bun prieten, am mai vorbit în paginile anterioare, dar nu se poate să nu-l evidențiem și la acest capitol.
Știm că el a văzut mai întâi Craiova din car, dar aș vrea să vă întreb altceva: în ce cheie ar vedea personajele poeziei lui din La lilieci vremurile pe care le trăim?
Prin poezia,teatrul, proza, memorialistica, istoria și critica sa literară Sorescu a fost genial. Înainte de 1989, fiind la editura „Scrisul românesc”, voiam să reiau colecția „Clasicii români comentați” susținută cu mare succes de Nicolae Cartojan în perioada interbelică. L-am consultat pe Mihai Ungheanu și văzând că n-am introdus niciun clasic în viață, m-a apostrofat și rugat să-l includ și pe Sorescu, fiindcă e genial. Cele șase cărți (+ addenda) din La lilieci sunt unicate în literatura noastră; ele par la prima vedere că-s comice, stârnesc râsul, dar dacă îndepărtezi cu degetul pojghița comică dai de tragicul vieții postbelice, al țăranului român nevoit să-și dea produsele agricole drept „cotă” la sovietici, să fie omorâți caii spre a face loc tractoarelor pe șenile (un asemenea tractor a încercat să demoleze „Coloana Infinitului” a lui Brâncuși de la Tg. Jiu).Există multă subtilitate în versurile sale. De pildă, un țăran întors din război, fără picioare, era nevoit să trăiască doar cu laptele caprei sale.
Dar pentru asta, trăgea animalul în pat (el fiind infirm) să-l mulgă, în timp ce capra mânca paiele din salteaua sau căpătâiul omului. Ce poate fi mai tragic decât atât! Volumele sunt o oglindă a satului românesc postbelic și contemporan cu stalinismul. Numai fenomenalul Tudor Gheorghe a reușit să interpreteze cum trebuie, sesizând sensurile ascunse ale poeziei (și teatrului, a jucat și în piesa A treia țeapă) soresciene.
Puțină lume știe că Marin Sorescu a fost primul secretar al Asociației Scriitorilor din Craiova. Ne relatați împrejurările?
Așa este. La 7 decembrie 1978, pe lângă revista „Ramuri”, s-a constituit Asociația Scriitorilor din Craiova, cu participarea lui G. Macovescu, președinte al Uniunii Scriitorilor, membrii filialei de atunci fiind: V. Armeanu, D. Bălăeț, V. Băran, Șt. Bossun, V. Carianopol, R. Cojocaru, Sina Dănciulescu, M. Duțescu, Fl. Firan, Ov. Ghidirmic, H. Grămescu, Fl. Grecea, I. Grecea, I. Hinoveanu, C. Mateescu, Al. Mitru, E. Negrici, Darie Novăceanu, C.D. Papastate, Ilie Purcaru, Dan Rotaru, I.D. Sîrbu, G. Sorescu, M. Sorescu, Gh. D. Vasile, G. Țărnea, Violeta Zamfirescu. Secretar al Asociației a fost ales Marin Sorescu. Inițiatorul și coordonatorul a fost IonCetățeanu, vicepreședintele Consiliului Județean Dolj, de la care am primit, înainte de a muri, întregul dosar al construirii Asociației.
Unul dintre marii prieteni ai lui Marin Sorescu a fost academicianul Eugen Simion. Și în viață și după moarte, cum o dovedesc faptele.
Da. Imediat după anul 1989, împreună cu Marin Sorescu, Augustin Buzura, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea ș.a., Eugen Simion constituie Gruparea „Societatea de mâine”, cu alte obiective decât Grupul de Dialog Social, pentru care Monica Lovinescu i-a scris că-i pare rău că l-a cunoscut. Tot cu Marin Sorescu, dar și cuFănuș Neagu, Valeriu Cristea, Lucian Chișu, Nicolae Iliescu,conduce revistele „Caiete critice” și „Literatorul” (reapărut în 6 septembrie 1991). La 9 martie 1991 este ales membru corespondent (odată cu Marin Sorescu), titular (12 martie 1992), vicepreședinte (1994-1998), președinte interimar (1997-1998), apoi președinte al Academiei (1998-2000). După moartea lui Sorescu, a moderat, ca președinte al Academiei Române, Festivalul Internațional ”Marin Sorescu”, la care a adus personalități din țară și din străinătate, a prezidat, la început și același gen de festival dedicat lui Adrian Păunescu, a susținut conferințe la Naționalul craiovean, a avut o colaborare benefică cu mitropolitul Nestor Vornicescu. La sugestia mea, celebrul actor Ilie Gheorghe a susținut în aula Academiei Române un recital eminescian, în care a introdus poezia, teatru, publicistică, uimind asistența academică.
I-am editat la Fundația „Scrisul românesc”, Moartea lui Mercutio (reeditare), primele trei volume din Fragmente critice, despre care a spus: „Încep prin a mulțumi lui Tudor Nedelcea, care are această nebunie în dânsul, frumoasă, de a porni la drum fără să aibă un ban și de a-mi propune cărți pe care nu știe dacă o să le scoată! Iară eu și mai nebun decât dânsul, accept. Până la urmă, nu știu cum se întâmplă, dar cartea iese. Iată, în doi ani la rând, am reușit împreună această serie la sugestia lui, o serie lovinesciană a Fragmentelor critice”.
Eugen Simion avea vocația prieteniei și tenacitatea pentru a realiza proiecte mari și anevoioase, cum este cel eminescian. Poate ne dați câteva detalii.
Pe 5 februarie 1974, Constantin Noicaîi trimitea o scrisoare lui Eugen Simion, în care menționa:„Vă scriu spre a vă cere alianța în chestiunea Eminescu, mai mult, spre a vă cere să luați în locul meu inițiativa [...] În fond, îl cunoașteți pe Eminescu mai bine decât mine”. Așadar, scrisoarea filosofului de la Păltiniș îi era adresată lui Eugen Simion și nu așa-zișilor adepți cu gura mai mare decât opera ai filosofului. Constantin Noica a inițiat un demers de facsimilare a manuscriselor eminesciene, colindând țara în „cruciș și-n curmeziș” (vorba Eminescului), a trimis memorii și șefului statului, dar n-a reușit. A reușit Eugen Simion, după 1989, însă, care a facsimilat în doar cinci ani (2004-2009) cele peste 14.000 pagini de manuscrise eminesciene „care alcătuiesc laboratorul de creație («haosul germinativ» cum îl numea Noica) al unui mare poet și filosof politic”, în 38 de volume facsimilate,la Fundația Națională pentru Știință și Literatură, în 2009, donate, la propunerea lui Eugen Simion, marilor biblioteci din țară și din străinătate. Dar aici intervine proverbul românesc: „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” și ca atare este reclamat la DNA (pentru că a adus „uriașe pagube economiei românești”), de un liberal de la Timișoara, de prodecanul Filologiei clujene, numita Ioana Bot.
Eugen Simion a fost nevoit să dea declarații peste declarații, să consume timp și nervi pentru a justifica această importantă lucrare. Facsimilarea acestor manuscrise a fost contestată și de Nicolae Manolescu, care le considera „maculatură”. Toate aceste eforturi au fost consemnate în volumulAvatarii ale manuscriselor Eminescu (FNSA, 2009), cu contribuții esențiale în clarificarea unor aspecte legate inclusiv de moartea poetului. Astfel, toți specialiștii într-ale medicinii care au analizat dovezile medicale au afirmat că „nu luesul i-a scurtat zilele lui Eminescu, ci o supra solicitare de ordin psihic (psihoza-maniaco-depresivă), o boală ce poate fi tratată în zilele noastre”, decepțiile din ultimii ani din viața sa fiind „semne ale unui spirit care a înțeles că suferința face parte din destinul său”. Alte proiecte monumentale inițiate de Eugen Simion: Fundația Națională pentru Știință și Artă a fost înființată la 18 martie 1999, sub auspiciile Academie Române, cu George Emil Palade (președinte de onoare), Eugen Simion (președinte) și Maya Simionescu (președinte executiv, care a lucrat în laboratorul laureatului Nobel pentru Medicină, G.E. Palade). Scopul Fundației: „de a încuraja și promova valorile producătoare de cultură din țara noastră; de a descoperi și incita talentele tinere și de a proteja talentele existente”. La Fundație, Eugen Simion a creat colecția „Opere fundamentale” (de tip „Pléiade”) pentru toți scriitorii clasici români, pe unii chiar i-a clasificat prin această colecție. Un alt proiect grandios, unicat în cultura romană, este Dicționarul General al Literaturii Române (ediția I, 7 volume, 2004-2009; ediția a II-a, 10 volume, 2016-2021), despre care am mai vorbit.
Împreună cu Mihai Cimpoi și Victor Crăciun, a inițiat la Chișinău, Corpus Eminescu, în 10 volume) și a statuat Ziua Culturii Române la 15 ianuarie, sărbătorită simultan la București și Chișinău. Alte isprăvi ale omului de cultură și știință Eugen Simion: împreună cu eminentul medic prof. Irinel Popescu, a publicat volumulMaladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor (Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2015).Ca președinte al Academiei Române s-a luptat pentru recuperarea averii instituției, a donațiilor confiscate în 1948, a stimulat elaborarea de tratate, enciclopedii, atlase, a organizat sesiuni științifice la Academia Română spre a se demonstra că nu există „limbă moldovenească”, doar limba română, care se vorbește inclusiv în republica Moldova, iar aromânii fac parte din poporul român; printr-o sesiune comună cu Academia Franței, s-a demonstrat că dr. Paulescu este inventatorul real al insulinei.
Dar dumneavoastră l-ați cunoscut bine...
Pe mine m-a onorat cu prieteniasa și asta se datorează, în primul rând, lui Marin Sorescu. Autorul Ionei, având probleme deosebite cu foștii săi subalterni de la „Ramuri”, a recunoscut că eu am fost singurul care l-am apărat și am demonstrat că tipografia, adusă de Sorescu din Franța, i-a fost furată. De cine? Nu cred că mai are importanță acum... Înainte de a-și da sfârșitul, în decembrie 1996, Marin Sorescu i-a mărturisit că am fost singurul care l-am apărat și îi părea rău că pentru mine n-a făcut nimic. Eugen Simion a spus public această mărturisire a lui Sorescu aflat în fața morții; ultima dată a făcut această afirmație la Dumbrăveni, la evenimentele dedicate lui Eminescu din iunie 2022, în Palatul Culturii „Eugen Simion”.În 1990, i-am dăruit primul volum cenzurat din Jurnalul unui jurnalist fără jurnalal lui I.D. Sîrbu. Peste câteva luni, întâlnindu-ne în București, m-a tras la o cafea să-i spun mai multe despre acest scriitor, pe care-l considera singurul disident român autentic, comparabil cu Havel al Cehoslovaciei. Urmare a acestei aprecieri, l-a inclus pe I.D. Sîrbu în „Opere fundamentale”, cu Jurnalist fără jurnal și Corespondență (2013).
Cum a murit academicianul Eugen Simion?
Sfârșitul lui a fost nefiresc! După ce a stat în casă aproape doi ani din cauza covidului, participă la Dumbrăveni, la 18 iunie 2022, la simpozionul dedicat lui Eminescu. Atunci l-am văzut pentru ultima dată. Era slăbit, i se atrofiaseră picioarele. După un tratament la Covasna, se internează la Elias (Fundația Elias pe care el a reușit s-o readucă la Academie) și... la 18 octombrie 2022, orele 15.35, timpul n-a mai avut răbdare nici cu el.Eugen Simion a fost coloana vertebrală a românismului românesc. Datoria noastră este să-i urmăm pilda și dăruirea ce a demonstrat-opentru cultură.
Ați cunoscut și un alt fost președinte al Academiei Române, craiovean, cu care chiar ați colaborat.
Despre cine este vorba?
Vă referiți la Radu P. Voinea (1923-2010),absolvent al Colegiului „Frații Buzești” din Craiova, unitate școlară despre care a afirmat în repetate rânduri că „aici se învață carte”.A fost academician din 1963, secretar general (1967-1974) și președinte al Academiei Române (1984-1990). Politehnist, dar cu o vastă cultură umanistă. Putea ține un discurs în limba latină, doar cu lecțiile învățate în colegiul craiovean. A fost o personalitate importantă, fiind și președintele de onoare al Fundației „Scrisul românesc”, în care activam ca președinte executiv. Printre altele, a scris și despre primirea cuplului Ceaușescu în Academia Română. Ca președinte al Academiei, a tărăgănat, dar a primit replica dură a celor care au venit cu această propunere: „Dacă nu vreți, noi nu vom mai finanța Academia, vă trecem pe autofinanțare, ca și instituțiile de spectacol!, și vom păstra doar Academia de Științe Sociale și Politice”. Ce era de făcut? În fond, și regii României au fost „aleși” membri și protectori, inclusiv prințul Nicolae.Era un om de viață, hâtru, cu zâmbetul pe buze, dotat cu un cult al prieteniei, de o modestie dezarmantă, datorită tocmai marii sale culturi umaniste și științifice.
Citeam undeva, prin cărțile dumneavoastră, că dramaturgul Eugen Ionescu a absolvit Liceul „Carol I” din Craiova, așa este? Și că informația o aveați de la Sorescu.
Într-adevăr. Într-o discuție, Marin Sorescu mi-a relatat că Eugen Ionescu se interesa de actele de absolvire a liceului. La filiala Dolj a Arhivelor Naționale, am găsit dovada absolvirii bacalaureatului la Craiova: cererea olografă a elevului Eugen Ionescu, din 6 noiembrie 1928, prin care solicită eliberarea diplomei sale de bacalaureat, iar prin semnătura sa pe cerere confirmă primirea Diplomei cu nr. 15.516/1064-302. Tot acolo am mai descoperit chitanța de achitare a taxei de 100 lei pentru eliberarea diplomei; o copie după matricola școlară a Liceului „Sf. Sava” din București, din anul școlar 1926/1927, a școlarului „Ionescu E. Eugen – Dumitru, născut la 13 nov. 1909, la Slatina, fiul avocatului român, de religie ortodoxă, Eugen Ionescu și a mamei sale” (al cărui nume nu este menționat), de aceeași religie, ca și fiul lor, înscris în clasa a VI-a. Notele școlarului: istorie (media 5), matematică (5), desen (5), gimnastică (5), religie (5,33), muzică vocală (5,67), franceză (9), limba română (8, 17), germană (7), fiind corigent la limbile elenă și latină, promovat în toamnă (septembrie). În foaia matricolă a clasei a VII-a clasică, din anul școlar 1927/1928, se face mențiunea că a fost „eliminat pentru absențe nemotivate” la 27 martie 1928. Este motivul pentru care elevul Eugen Ionescu se înscrie și absolvă Liceul „Carol I” din Craiova. Din păcate, în multe studii se menționează că faimosul dramaturg, creator al teatrului absurd, a absolvit Colegiul „Sf. Sava” din București. Doar Eugen Simion a menționat aceste precizări; de altfel, articolul meu a fost publicat în revista „Caiete critice” a Academiei Române.
Maestrul Tudor Gheorghe, societar de onoare, din 2004, al Teatrului Național „Marin Sorescu”, a fost și primul trubadur care a cântat poeziile lui Alexandru Macedonski. Și a recitat, ca nimeni altul, Noapte de noiembrie,Noapte de decemvrie, ca și poezii de Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Grigore Vieru ș.a.
Tudor Gheorghe s-a afirmat într-un domeniu greu de clasificat: actor, menestrel, rapsod, trubadur; este un artist inconfundabil, care și-a croit propriul său drum în teatru și muzică, printr-o muncă asiduă, adăugată talentului său uriaș. A avut de înfruntat și vremurile politice: tatăl său, Ilie Tudor a fost „beneficiarul” pușcăriilor comuniste, fiul având de tras. După arestarea tatălui său, Tudor Gheorghe a fost dat afarădin corul liceului, pe motiv căar fi... cântat fals.La facultate era „recunoscut ca un împătimit al versului”, fiind nevoit,din motive financiare, să se angajeze,inclusiv la Teatrul Giulești. Ca actor profesionist la Naționalul craiovean, Tudor Gheorghe a avut câteva opinii îndrăznețe, teatrul craiovean având succese internaționale cu el pe scenă. Spre a se perfecționa și a aprofunda folclorul, cântecul popular românesc care „o iau la vale”, Dumitru Popescu-Dumnezeu l-a trimis, în 1974, să studieze la Institutul Național de Folclor din București, cu Emilia Comișel, M. Pop, I. Amzulescu, Tiberiu Alexandru, iar mitropolitul Olteniei, Teoctist, i-a oferit o bursă „pe cale bisericească”. În 1987, a fost interzis pe scenă, pentru că a cântat versurile lui Adrian Păunescu despre Basarabia.
A cântat sau a recitat și poezii ale lui Marin Sorescu și Mircea Dinescu, în perioada aceea comunistă. Gestul actriței Rodica Radu, din 1988, este admirabil: ea declara că va face grevă dacă nu mai apare în spectacole Tudor Gheorghe. După 1990 a făcut parte din CNA, alături de Al. Piru, C. Vaeni, Ecaterina Oproiu, Titus Raveica, Răzvan Theodorescu, Romulus Vulpescu.E dezamăgit de fenomenul teatral și muzical după 1990, crezând că se vor interzice spectacolele ieftine, dar „m-am interzis eu pe mine însumi”. Așa-zișii regizori moderniști ar trebui să pună în valoare textul piesei, așa cum a scris-o dramaturgul. „Primatul ăsta al regizorului care vrea să-și pună în valoare toate ideile, unele mai poznașe”, speră că este o modă trecătoare.
În ce relații ați fost cu el, de-a lungul timpului?
Relațiile noastre au fost de prietenie sinceră, purtându-i constant o apreciere justă pentru ce a făcut nu numai pe scenă, ci și pentru oraș: din banii de la un concert a plantat pomi. În decembrie 2019, Tudor Gheorghe a susținut la Sala Palatului un concert extraordinar Degeaba ʼ30, care va rămâne în conștiința românilor, precum Doina lui Eminescu sau Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe a lui Radu Gyr. Acest spectacol este, probabil, cel mai complex, cel mai complet şi cel mai dramatic mesaj social exprimat pe o scenă de la revoluție încoace. El are la bază un concert mai vechi al lui Tudor Gheorghe, intitulat Mie-mi pasă, realizat în memoria martirilor de la Timișoara şi a tuturor victimelor revoluţiei din decembrie 1989.Din păcate, spectacolul a fost dur și nedrept criticat și prea puțini i-au luat apărarea. Eu mi-am făcut datoria, scriind articolul „Nu-i totul «degeaba», Tudor Gheorghe!” Mare dreptate a avut Eminescu când a scris: „Ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea!”
Și fiindcă am vorbit despre acest mare actor, nu putem să-l omitem pe Ilie Gheorghe, o altă figură emblematică a scenei craiovene care a jucat roluri memorabile nu numai la Teatrul Național „Marin Sorescu”, ci pe alte scene din țară și străinătate.
Modest, ca toți marii actori, Ilie Gheorghe a slujit scena craioveană toată viața, fiind remarcat și pe marile scene ale lumii. A jucat, printre multe alte roluri, personajele din dramaturgia lui Marin Sorescu. Cu rolul din Iona, de exemplu, a fost remarcat la modul superlativ de Eugen Simion. Și ca om a fost extraordinar. Un singur exemplu: în perioada comunistă,fostul activist agricol, GheorgheDindere (personajul principal din romanul lui Ion Lăncrăjan, Fiul secetei) a trimis o scrisoare „Europei libere”.
Aflându-se cine era autorul scrisorii, urma să i se facă o percheziție acasă, dar celebrul actor a aflat din nu se știe ce surse despre planul securiștilor și l-a atenționat pe Dindere, care a distrus toate documentele compromițătoare din casă, inclusiv copia scrisorii cu pricina.Așa că la percheziție n-au găsit nimic în casa celui urmărit, Dindere scăpând de ani grei de pușcărie.După revoluție, i-am sugestionat lui Ilie să facăun recital Eminescu, apelând la poezia, teatrul și publicistica Poetului Național, oferindu-i în acest scop antologia mea:Texte esențiale, de Mihai Eminescu, spectacol pe care l-a susținut de Ziua Culturii Naționale la Academia Română. Spectatorii – academicieni și alți oameni de cultură, au fost entuziasmați, aplaudând în picioare. Iată și un alt aspect al personalității sale. Păcat că, decedând, trupul său n-a fost depus măcar o oră la Teatrul Național craiovean, pe care l-a slujit și onorat toată viața.
Ce prieteni ați mai avut la Craiova, în acei ani grei, de teroare ideologică comunistă?
Grigore Traian Pop (1939-2023) a fost cel mai integru și sincer prieten. În timpul perioadei 1982-1984, cea mai tristă din viața mea, el făcea naveta de la București (lucra la „Animafilm”), spre a petrece împreună sfârșitul de săptămână și de a mă scoate din starea psihică pe care mi-au provocat-o unele instituții ale statului (securitatea lui Neagoe, procuratura lui Parcu). Venea cu buzunarele pline de microfilme cu povești pentru fetele mele. Deși toți îl cunoșteau de un tip învățat, dar dur, el mi-a oferit o sinceră prietenie în momente cheie: „E mare mângâiere la vreme de restriște să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine”, scria Cervantes.
În Craiova, în acele momente critice, doar câteva familii le-am simțit apropiate (Severica și Ady Cerchez, Nicoleta și Marcel Otovescu, Ileana și Marian Barbu). Pe Grigore l-am cunoscut în 1972, când lucram la Direcția Presei, iar el era secretarul revistei „Ramuri” și venea să-i dau „B.T”-ul (bunul de tipar). Fusesem avertizat că-i inteligent, dar cinic. De cum a intrat pe ușa biroului, m-a măsurat cu privirea din cap până-n picioare. Iute ne-am împrietenit. Îi dădeam viza, de multe ori, în grădina hotelului „Jiu”. El venea cu șpaltul revistei, în care erau hașurate câteva pasaje spre a fi cenzurate, eliminate. L-am apostrofat că-mi face el munca mea, dar el mi-a răspuns: „Dă-te vigilent, să te țină ăștia pentru revistă, că textele eliminate n-au nicio importanță, sunt puse tocmai spre a fi eliminate”. Așa a apărut în „Ramuri” rubrica „Dicționarul de filosofie” cu autori interziși până atunci (D. Drăghicescu, Rădulescu-Motru, Fănuș Duțulescu, etc.) Prin el i-am cunoscut și am legat prietenii cu Alexandru Piru, Nicolae Gheran, G. Pienescu, Nicolae Velea, M. Ispirescu, Fănuș Neagu, I.D. Sîrbu, Mircea Cornișteanu. Cu Gary Sîrbu și Grigore petreceam multe seri la cârciumă, apoi acasă la el. Dialogurile Pop-Sîrbu erau electrizante. Gary, luat de aburii băuturii, ne-a făcut o lecție de morală: „Ca să fiți voi, tinerii, liberi, a trebuit să fac eu închisoare”, la care Grigore i-a răspuns: „Gary, eu nu prea mă simt liber, nu vrei să faci un supliment?”. Altă dată, întâlnindu-ne la liftul TVR cu un renumit realizator care i-a reproșat că a scris despre legionari cu anumită empatie, dar îl înțelege, că toți monografii se îndrăgostesc de personajele sale, Grigore i-a dat replica: „Dacă dumneata te ocupi de fluturi, eu ți-aș spune că ești un vierme?”.
Era ieșit din comun, în primul rând, prin talentul uriaș; prin patriotismul său curat, autentic și nu doar declarativ; prin apărarea confraților și a ideii de luptă și libertate. Andrei Păunescu a scos o selecție semnificativă din poezia tatălui: Țara în poezia lui Adrian Păunescu, Părinți și copii în poezia lui Adrian Păunescu, Dragostea în poezia lui Adrian Păunescu (Editura Sitech, Craiova, 2019). A reușit să-l convingă pe Ceaușescu să reintroducă în emisiunea sa de la TVR cântecul Treceți, batalioane, române, Carpații!De asemenea, împreună cu Marin Preda l-a convins pe Nicolae Ceaușescu să nu reintroducă realismul-socialist obligatoriu, ca sursă de inspirație a scriitorilor („dacă-l reintroduceți, eu mă sinucid”, a spus autorul Delirului); l-a scăpat de Sorescu de acuzația de participant la „Meditația transcendentală”; a reintrodus în circuitul public, în 1983, la Reghin, poezia eminesciană Doina; a lansat și apărat, prin Cenaclul „Flacăra”, poeți precum Nichita, Sorescu, Doinaș (care l-a turnat la securitate), Grigore Vieru, pe cântăreții Doina și Ion Aldea-Teodorovici etc. El l-a determinat pe Gică Hagi de a nu se retrage ca fotbalist, a susținut și promovat proiectul lui Radu Rey și toate inițiativele valoroase ale copiiilor, tinerilor sau vârstnicilor.După 1990, ca politician, a luptat pentru drepturile scriitorilor din România, el fiind autorul Legii îndemnizației de merit și a altor reglementări oficiale.De semnalat că familia sa organizează anual, la Craiova și Bârca, un festival care-i poartă numele, spre dezamăgirea unora care voiau doar Festivalul „Shakespeare”.
Despre Alexandru Piru ce vă amintiți?
Alexandru Piru (1917-1993) nu mi-a fost profesor și nici nu l-am întâlnit la Craiova, în perioada în care era redactor șef la „Ramuri” și profesor universitar. Lingușitorii săi n-au permis altor persoane să se apropie de Profesor, așa cum alții l-au înconjurat pe Marin Sorescu precum bodyguarzii,iar apoi l-au nenorocit.După plecarea lui din Craiova, și după ce le-a dat doctoratele, Alexandru Piru a fost uitat. În 1957, cu Piru și-a dat licența și Eugen Simion, cu o temă despre Ioan Brătescu-Voinești.Ca și în cazul altor personalități din „obsedantul deceniu”, Alexandru Piru a avut parte de unele delațiuni: „reacționar” (M.R. Paraschivescu), „element dușmănos” (Nina Cassian), „un critic sub orice critică”, deviză sub care semnau: I. Vinter, Roller, Novicov, Al. Jar, N. Moraru, A. Baranga. La Craiova, întreținând o prietenie cu o fostă studentă, a fost chemat la Partid să i se reproșeze această relație neconformă cu Codul eticii: „Asta să-mi reproșeze soția, nu dumneavoastră”, a replicat el. A scris și un roman, Cearta, care a șocat și deranjat protipendada Craiovei. La pensie, la București, l-am vizitat mereu cu Grigore Traian Pop, prietenul amândurora. Așa l-am cunoscut.
I-am oferit cartea mea, Eminescu–Veronica Micle. Corespondență, spunându-i din capul locului că nu sunt de acord cu afirmația lui G. Călinescu cum că Veronica a fost o femeie ușoară. „Te distrug”, m-a amenințat Profesorul. După aproape o lună ne-am dat întâlnire la Casa Scriitorilor („Madam Candrea”) și l-am întrebat de ce nu m-a distrus încă. „Dragă, ai argumente și pentru asta vinul îl plătesc eu”. Am publicat romanul Aur, mărire și amor de Eminescu, reconstituit de Al. Piru, pentru care mi-a adus cuvinte de laudă. Un conviv de care îți pare rău să te desparți. A murit stupid: infectarea la un deget în urma spălării vaselor cu o periuță de sârmă. Grație lui Eugen Simion, devine membru postmortem al Academiei Române, la 24 martie 2006, odată cu Alexandru Macedonski, Edgar Papu, Liviu Rusu, Vladimir Streinu, N.I. Ciorănescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu.
Pavel Țugui a fost profesor la Universitatea din Craiova, coleg cu Alexandru Piru. Despre el ce amintiri aveți?
Pavel Țugui (1921-2021)a trăit cu stoicism și deminate epoca stalinistă, îndeplinind mai întâi unele funcții politice: instructor la Secția de propagandă și agitație a PMR (1948-1951), șef al sectorului de literatură și artă (1951-1953), locțiitor la Ministerul Culturii (1953-1955), șef al Secției de Știință și Cultură al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (1955-1963), după care urmează destituirea și chiar excluderea din partid pentru „idei naționaliste”. A revenit în viața publică grație lui Alexandru Piru (pe care însuși Pavel Țugui l-a ajutat să lase strungăria și să redevină cadru universitare), amândoi fiind colegi la Filologia craioveană. În vremuri tulburi, a reușit să țină dreapta cumpănă și să sprijine până la reabilitare scriitori și alți creatori scoși până atunci indezirabili sau interziși: Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, Nicolae Manolescu, Eugen Simion ș.a., fapte povestite cu sinceritate și documentate în cărțile sale: Cazul Blaga (1948), Arghezi necunoscut (1998), Dosarul „Brâncuși”, Tinerețea lui Petru Dumitriu (2000), Amurgul demiurgilor: Arghezi, Blaga, Călinescu (Dosare literare, 1998) etc. Dezvăluie lucruri deosebite trăite, mare parte inițiate și coordonate de el. De pildă, convingându-l pe Dej să-l reabiliteze oficial pe Arghezi, chemându-l în sediul Comitetului Central, Dej l-a invitat pe ilustrul scriitor la o țigară Kent, la care Arghezi i-a replicat: „Care, vasăzică, Ghiță, una vorbim și alta fumăm?”.
De unde acest diminutiv al prenumelui, Ghiță? Arghezi a stat în Lagărul de deținuți politici de la Târgu-Jiu pentru pamfletul Baroane (lagăr condus de colonelul Leoveanu, un om blând) cu Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Ultimul a avut o simpatie deosebită pentru autorul Testamentului, ducându-i chiar sicriul, așa cum este documentat și într-o fotografie. (Ceaușescu fiind al doilea din stânga).
Mi-ați spus cândva o povestioară despre olteanul autentic Brâncuși și olteanul prin adopție Ion Dezideriu Sîrbu. N-o mai rețin foarte bine, așa că vreți să o relatați din nou?
Prin 1943, pe Gary, după terminarea clasei a patra, îl angajasetatăl său, din motive financiare, la Atelierele Centrale din Petroșani, pentru un an, ca „ucenic salarizat”. În aceste ateliere, conduse de inginerul șef Ștefan Georgescu-Gorjan, se materializa „Coloana Infinitului”, iar elevul Sîrbu șlefuia „niște forme trapezoidale (nu se mai terminau, mereu mai mari, mai grele”, sub privirile unui „popă mic și al dracului”, adică ale sculptorului Brâncuși. Într-o scrisoare către Virgil Nemoianu din 21 august 1983, Gary completează descrierea: „Degetele îmi erau zdrelite, aș fi plecat, nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea și ne înjura mărunt și într-o oltenească repezită, de neînțeles; eu, și noaptea (mulți ani după aceea, mai ales când făceam febră), nu visam decât acele suprafețe aspre pe care trebuia să le curățăm, să le facem lună”. Sîrbu și-a amintit mereu de „popa ăla de ne înjura gorjenește [care] era Brâncuși, băga-l-aș oltenește în infinitul muică-si!”
Pentru tinerii care nu prea au auzit de Ion Dezideriu Sîrbu, ce credeți că ar trebui să știe, înainte de a-i citi cărțile?
I.D. Sîrbu (1919-1989a fost un cărturar de talie europeană, surghiunit la Isarlâk, cum numea elCraiova. S-a născut în „colonia minerească politrucă și mozaicată”, Petrila, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, a fost prieten și admirator al lui Blaga, membru al Cercului de la Sibiu.
După o scurtă perioadă de profesorat, se transferă, inoportun, la București la „Revista de pedagogie” și apoi la „Teatru”, unde destinul îi este marcat de o mare lovitură. La 16 septembrie 1957 este arestat pentru „omisiune de denunț”, adică refuzase să-l denunțe pe Șt. Aug. Doinaș, care spusese niște bancuri politice. Gary face șapte ani de pușcărie, iar Doinaș este doar cercetat și stă câteva luni de pușcărie (aspecte din viața sa sunt redate de Marin Preda, prietenul său, în romanul Cel mai iubit dintre pământeni). Ordinul de arestare era semnat de oribilul Nicolski, iar printre torționari figura și Tudor Vornicu, celebrul realizator TV de mai târziu („pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit pe holul televiziunii, prin 1983. El m-a recunoscut. „Ești Sîrbu?”, mi-a zis. Am făcut semn că da. „Cum, s-a mirat el, trăiești?”, notează Gary în jurnalul său.) Eliberat la 6 februarie 1963, nu i se permite să rămână în București, unde avea ultimul domiciliu, ci e trimis vagonetar la Petrila.
Directorul adjunct al Naționalului craiovean, Alexandru Dincă, îl ia pe propria-i răspundere și-l aduce la Teatrul Național din Craiova, la 1 august 1964, ca secretar literar, de unde se pensionează la 10 octombrie 1973.
Toată viața a așteptat cu bagajele la ușă spre a fi ajutat să ajungă la București, dar Doinaș, pe cai mari, n-a făcut niciun gest. După o grea suferință (cancer în cerul gurii), moare la 17 septembrie 1989, în ziua premierei piesei sale. În Craiova a avut un singur prieten: Grigore Traian Pop, absolvent de Filosofie, la Cluj, cu care avea ce să discute. Evident, avea conversații cu mulți intelectuali craioveni. Ca secretar literar și excelent orator, nu i s-a dat voie să susțină conferințe la Universitate. L-am cunoscut prin Grigore Traian Pop. I-am organizat întâlniri, (de care era încântat), cu elevii Liceului de fete, cu muncitorii de la Electroputere. Mi-a dat să-i citesc manuscrisul romanului Dansul ursului, pentru care mi-a mulțumit în autograf. A fost acuzat, prin anii 1980, că a fost legionar. A venit la mine (eram directorul Bibliotecii Județene Dolj) să-l ajut să găsească articolele sale pro-muncitorești în două ziare. I-am găsit cele două ziare abia la Biblioteca Academiei. Nu a fost favorizat de editura locală. Pe soția sa, Lizica, o diviniza. Jurnalul unui jurnalist fără jurnal a apărut după 1990 cenzurat; ultima ediție a fost integrală. Eugen Simion a fost entuziasmat de scrierile lui I.D. Sîrbu, considerându-l autentic dizident, și l-a introdus în colecția „Opere fundamentale”, adică l-a clasicizat.
Anul acesta se renovează Casa memorială „Elena Farago”, din curtea Bibliotecii „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova. Despre prietenia culturală dintre poetă și savantul Nicolae Iorga ce știți?
Venită din Bârlad, Elena Farago s-a stabilit în Craiova la sfârșitul anului 1906.
A locuit mai întâi la Hotelul „Minerva”, de unde, în primăvara următoare, a văzut focul răscoalei din satele dimprejurul Craiovei. Impresionată a scris poezia Doina pe care a trimis-o lui N. Iorga, pentru revista „Neamul românesc”.Apoi, a scris ciclul poetic Martie – decembrie 1907. La îndemnul marelui istoric, ea cutreiera satele afectate, împărțind bani țăranilor răniți sau văduvelor, bani strânși de Iorga prin „Neamul românesc” și din donațiile muncitorilor Șantierului Naval din Turnu-Severin. Pentru acest gest, poeta a fost arestată la Gvardenița (Mehedinți), și eliberată la intervenția energică a savantului Iorga („n-am cuvinte săvă mulțumesc pentru ce-ați făcut. Sunteți printre acei puțini scriitori care au sufletul talentului lor”, îi scrie Iorga). Elena Farago a făcut cinste Craiovei, fiind înnobilată cu titlul de cetățean de onoare. De la 1 septembrie 1921, a fost numită directoarea Fundației „Alexandru și Aristia Aman” (biblioteca, muzeu, pinoteca), rămânând în această funcție și în imobilul din curtea Fundației construit special pentru director (azi Casa memorială „Elena Farago”) și după pensionarea sa, în 15 martie 1940, până la sfârșitul vieții, în 1954. La Craiova, s-a impus în viața culturală a Craiovei, transformându-și locuința într-un cenaclu literar. După cum cunoaștem, niciun scriitor român nu a avut o activitate îndelungată în bibliotecă, cu atât mai mult în fruntea ei, precum Elena Farago.
La Craiova și-au găsit a doua casă și alți scriitori din țară. Vorbiți-ne despre câțiva dintre ei!
Unul dintre aceștia este Emil Gârleanu, scriitorinclus de manuale școlare, fost președinte al Societății Scriitorilor Români.S-a născut la Iași, dar activitatea sa managerială a desfășurat-o la Craiova, la conducerea Teatrului Național, numit în 1911, și redactor la „Ramuri”.
Într-o listă întocmită de romancier, privind Daune în răscoale, sunt consemnate toate satele doljene care au suferit în 1907. Personajul Victor Predeleanu din roman apare în varianta din 1927 cu numele real Victor Pop, cu moșie la Dâlga, în județul Dolj: „mare iubitor de literatură, poate cea mai selectă din București: nu numai artiști români, dar și străini valoroși figurau în catalogul lui”. Despre Victor N. Pop (1885-1955) se știe că deținea „cei șase Brâncuși” în colecția sa formată între 1906-1914, opere aflate azi în colecția Muzeului de Artă din Craiova. C.S. Nicolaescu-Plopșor spune că două sculpturi, Orgoliul și Cap de băiat, le-a găsit în podul conacului lui Pop de la Ostroveni, iar Sărutul și Coapsa pe putina lui de varză. De asemenea, acțiunea piesei Gaițele lui Kirițescu se petrece în casele lui N.T. Pop (poreclit „Nae, taie paie”) din Craiova, de lângă Grădina Mihai Bravul, unde o vreme a funcționat Baroul avocaților.
Și totuși, Caragiale a ajuns și la Craiova. În ce conjunctură?
Ilustrul dramaturg a cochetat și cu presa politică, nu din convingere pentru un partid sau altul, ci din motive pecuniare. În primăvara lui 1908, participă la întrunirile electorale de la Craiova din partea Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, care l-a numit „cel mai mare artist pe care l-a produs neamul nostru”. În același scop, participă și la instruirea de la Turnu Severin (3 iunie 1908). Colaborează la revistele locale: „Democrația”, „Doljul”, „Olteanul”, „Timpul”, „Adevărul liber”, „Calendarul Drobetei”. Cum am mai spus, i se joacă piesele, timp de o săptămână, la Teatrul Național condus de E. Gârleanu (fără participarea sa).
A scris despre Traian Demetrescu, a păstrat relații de prietenie cu Constantin Rădulescu-Motru, Aristizza Romanescu, Alexandru Macedonski (relație sinuoasă), a primit o scrisoare hazlie de la Eminescu pe când acesta se afla la conacul lui Nicolae Mandrea de la Florești (Țânțăreni-Dolj, astăzi în Gorj). Dar, ceea ce-i interesant este corespondența sa cu juristul ieșean Petre Th. Missir, în care numește Craiova „Nazaretul României” (scrisoare din 4/16 aprilie 1883, scrisă din Gara Craiova), unde descrie atmosfera din Bănie: „Aici lucrurile stau ca în toată România, mai bine nu pot să stea, mai rău s-ar putea, însă de ce să se distingă Craiova? Ea este modestă, ea niciodată nu a pretins să se numească altfel decât a treia capitală a noastră”.
În repetate rânduri, în paginile acestei cărți ați amintit despre Ilie Purcaru. Vreți să aduceți mai multe lămuriri?
Ilie Purcaru (1933-2008) a fost primul redactor șef al revistei „Ramuri”, reapărută la 15 august 1964 și, curios pentru acele vremuri, și redactor șef al ziarului regional „Înainte”. Intrase în legendă chiar în timpul vieții sale. Într-un „Almanah Ramuri” a scris despre A doua moarte a brazilor, făcând aluzie la cărțile de propagandă. Ca să nu intre în partid (fiind obligatoriu pentru un șef de ziar politic), a fost adus din cârciumă, iar la prezentarea autobiografiei, elși-a amintit brusc de unchiul său de la Gura Motrului, unde venea generalul Ion Antonescu și-l ținea pe genunchi. În numărul 6988/18 aug. 1967 al ziarului „Înainte”, l-a debutat pe Adrian Păunescu. A fost un reporter deosebit, dar și un poet, apreciat de Marin Sorescu.
A fost singurul ziarist din țările socialiste, trimis corespondent în Vietnam, unde a fost medaliat... Prin anii 2010, la doi ani după moartea sa, de la Ambasada Vietnamului din București am fost sunat să le dau aprobare spre a publica în vietnameză volumul său despre Vietnam. După 1990, văzând la TVR mârșăviile lui Silviu Brucan, Ilie a apărut pe post, denunțându-l pe „tovarășul Tache” pentru abuzurile sale din perioada stalinistă. Apoi, a scos două reviste, „Fapta” și „Regăsirea” (subvenționate doar până la numărul 6), în care demasca, cu argumente, noua intelectualitate soroșistă, în articole precum „Disidența și scadența”, „Controversa Carol a II-lea: escroc sau rege al culturii?” ș.a.). Rezultatul: Ilie a fost internat la Spitalul de psihiatrie de la Plătărești-Prahova, secția pentru nebuni incurabili. I s-a pus în băutură ceva. Realizând în ce situație e pus, la spital a ascuns sub limbă pastilele ce i se administrau și a reușit să fugă în pijama, până în gara Brașov, iar de acolo la ziaristul Ioan Barbu din Râmnicu-Vâlcea, care i-a cumpărat niște haine și l-a ajutat să ajungă acasă. De atunci, n-a mai pus băutură pe limbă. Îl aduceam la Festivalul „Marin Sorescu”; de cum ajungea, îi dădea telefon fiicei, Ada, care-l luase sub supraveghere, să-i spună că este cu mine. Într-un saloncare urma să-i poarte numele, de la Hotelul Jiul, Fănuș Neagu, văzându-l pe prietenul său (și de pahar) că nu bea deloc, a început un dialog spumos: „Cum poți, Ilie, să te desparți de această licoare?” „Fănuș, a răspuns Ilie Purcaru, eu când beam aveam o mutră exact ca a ta?”.Ilie Purcaru a lăsat în urmă un nume și o operă.
Așadar, Fănuș Neagu a venit de multe ori la Craiova.
În ce relații ați fost cu el?
Brăileanul Fănuș Neagu a avut strânse legături cu olteniiDumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Tudor Gheorghe, Gr. Tr. Pop, Ilie Purcaru, Antonie Solomon, și s-a îndrăgostit de meleagurile oltene. A fost cetățean de onoare al Craiovei, a participat la toate edițiile Festivalului „Marin Sorescu”. La etajul I al Hotelului „Jiu” (azi „Ramada”), iubitorul de poezie Pompiliu Șelea, directorul hotelului, pe 29 iunie 2001, a înființat „Salonul Fănuș Neagu”, întocmindu-se și un proces verbal în acest sens, hotărând „pe deasupra Justiției și legilor Statului, că vinul ne-a adunat și inspirat să luăm următoarea atitudine, amețită de vin alb”, să fie excluși definitiv: „cei ce nu iubesc vinul; cei ce nu și-au înșelat nevestele; lipsiții de talent; cei ce nu știu un vers din marii poeți ai lumii și n-au citit Biblia”. De benefica influență a vinului întotdeauna „alb, mult, rece și degeaba”, cum și-l dorea autorul Frumoșilor nebuni ai marilor orașe, au beneficiat personalități marcante, prezente la Craiova la Festivalul „Marin Sorescu”, la „Zilele Basarabiei și Bucovinei”, precum: Eugen Simion, Grigore Vieru, D.R. Popescu, Nicolae Manolescu, Mihai Cimpoi, Adam Puslojici, Ilie Purcaru, Grigore Traian Pop, Lucian Chișu, Andrei Grigor, Mihai Ispirescu, VasileTărățeanu, Victor Crăciun, Răzvan Voncu, Mircea Micu, Mihai Ungheanu, Ion Miloș, Ștefan Andrei, I.P.S. Teofan, actorii Mircea Albulescu, Adrian Pintea, Dorel Vișan, Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Virgil Ogășanu etc.
În salonul său, Fănuș Neagu era la el acasă, iar în lipsă, pe scaunul din capul mesei era așezată fotografia sa, în mărime naturală. Fănuș Neagu era o instituție de spectacol.
Se pare că hotelul Jiuldevenise ceea ce era înainte Complexul Minerva din Craiova...
Da. Restaurantul Minerva, atestat la jumătatea veacului al nouăsprezecelea, ca emblemă a orașului în plină succesiune, a intrat deja în istorie, fiind legat de anumite evenimente majore cum ar fi sărbătorirea Unirii de la 24 ianuarie 1859. Cazinoul Minerva apare în nuvela lui Nicolae Filimon, Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala (1861), în care arivistul Mitică Râmătorian „gustă plăcerile amorului în brațele unei slujnice”.Decorațiunile interioare aparțin lui Anghel Chiciu, sculptor craiovean renumit, cu numeroase opere de arta expuse în cadrul Muzeului de Artă Craiova, în „galeria Anghel Chiciu”. Aici s-a desfășurat prima ediție a Festivalului „Ioana Radu”, și tot în acest local de lux venea întreaga protipendadă a orașului (actori, scriitori, cercetători, studenți, străini). Restaurantul mai este renumit prin faptul că în el au servit masa Charlesde Gaulle, Ciu En Lai (însoțit de premierul Ion Gheorghe Maurer, oltenii redenumind „sala maură”, în glumă,în sala „Maurer”).
Ați amintit mai sus de Ștefan Andrei. Cum l-ați cunoscut?
Pe diplomatul de talie mondialăȘtefan Andrei, l-am cunoscut inițial datorită activității sale diplomatice de excepție, urmându-l pe N. Titulescu și Corneliu Mănescu, și, mai ales prin fratele său, Nicolae Andrei („nenea”). Apoi, o întâmplare nefericită pentru mine m-a adus în apropierea excelenței sale. Am publicat în „Flacăra” un interviu lui Tudor Gheorghe, prin 1975, după un turneu al acestuia în Franța, în care o acuzam pe directoarea Casei de discuri Electrecord, Daniela Caraman Fota, de întârzierea apariției unui nou disc al menestrelului.Așa l-am supărat pe redactorul șefcare, de atunci nu mi-a dat voie să public la revistă nici măcar o știre, cu pseudonim. Cei care au introdus în tipar interviul, Ilie Purcaru în speță, s-a simțit vinovat și căuta pretextul reparării greșelii. Și acest context a venit. Fiind într-o zi de marți în vizită la ministrul de Externe, Ștefan Andrei l-a atenționat pe Adrian Păunescu că a apărut o carte despre Nicolae Titulescu, cu prefața sa.
Apare, joi, i-a spus bardul de la Bârca. Miercuri intra revista în tipar și joi apărea pe piață: cine să-i facă iute o recenzie? Ilie Purcaru m-a sunat marți seara ca a doua zi, miercuri dimineața, să-i transmit prin telefon recenzia. Inițial, am refuzat, dar m-am răzgândit. Și recenzia mea a apărut. După 1990 și după ieșirea lui Ștefan Andrei din închisoare, la o întâlnire în Craiova, la Clubul „Atlantis”, Ștefan Andrei, auzind numele meu, a rămas surprins: „Dumneata ai scris despre mine?” Cu modestia-i caracteristică, mi-a spus că l-a ajutat acea recenzie, întrucât căzuse în dizgrație. De atunci, mă suna deseori seara, pe telefonul fix, pentru a mă consulta în multe privințe: „Copile (așa-mi spunea), unde-a stat Tito în Craiova? Unde au fost casele aromânului Dumba?”I-am trimis o carte și m-a rugat să-i culeg și urzici de la el din Podari, la rându-mi îi ceream multe informații. Era un om de excepție.Se știe că a fost arestat fără a fi judecat. La închisoare, la el, se ducea Adrian Păunescu, cunoscut pentru verticalitate și curaj. Ministrul Justiției, Mircea Ionescu Quintus, i-a cerut să facă o cerere în acest sens. Și a scris Adrian Păunescu: „D-le ministru, vă rog să-mi permiteți să intru în pușcărie și, totodată să ies din pușcărie”.Niciun ministru de Externe postdecembrist nu l-a consultat, deși avea multe sfaturi de dat, multe relații în Europa. Doar Adrian Cioroianu, care l-a primit „într-un birou care fusese și al lui”.Ștefan Andrei a relatat starea de spirit a românilor din diaspora, de până în 1990, iar ambasadorul nostru la Paris, Petre Gigea-Gorun, a confirmat în scrierile sale memorialistice.
Emil Cioran ar fi dorit să se întâlnească cu Ștefan Andrei (care obținuse, ca elev, un premiu literar, alături de Nicolae Labiș), dar nu s-a putut, explicația o dă românul ConstantinTacou (redactorul revistei „Cahiers de LʼHerne”): „Tacou m-a anunțat că Emil Cioran regretă, dar nu mă poate întâlni, deoarece îi este teamă că află Monica Lovinescu și o să-l blameze la „Europa liberă” pentru că stă de vorbă cu un ministru al României comuniste [...] Și din alte surse am înțeles că ea era considerată femeia-comisar a emigrației românești din Franța”. Și noi o introducem pe Monica Lovinescu în muzee, îi facem festivaluri, inclusiv la Craiova...
Despre ambasadorul Petre Gigea-Gorun, pe care îl aminteați mai devreme, se pot spune multe lucruri. Este prezent într-unul din Caietele macedonskiene cu un studiu foarte bun despre relația lui V. G. Paleolog cu Macedonski. Ce mai știți despre dumnealui?
La 95 de ani, scriitorul și diplomatul Petre Gigea-Goruneste încă activ, publicând cărți de poezie, teatru, memorialistică. A îndeplinit funcții administrative (primar al Craiovei, primvicepreședinte la Consiliul Județean Dolj, ministru de Finanțe, ambasador la Paris și la UNESCO etc.), dar cel mai bine și-a împlinit calitatea de Om și „Om de bine”, așa cum l-au învățat părinții, culegând multe laude, aprecieri de la semenii săi.
Am lucrat excelent cu dânsul în cadrul Fundației „Scrisul românesc”, fiind de-o inițiativă și o putere de muncă de invidiat. Cărțile sale de memorialistică se constituie în documente literare și istorice pentru epoca pe care a trăit-o.
Mi-ați vorbit în mai multe rânduri despre Ilie Purcaru, fost redactor șef al revistei „Ramuri” în perioada 1964–1969. Nu mi-ați spus însă nimic despre Mihai Pelin, redactorul șef adjunct al aceleiași reviste, din acel interval de timp.
Mihai Pelin s-a născut în 1940, la Cernăuți, de unde familia lui a fugit de Armata Roșie, după cedarea acestui teritoriu către URSS.A absolvit Facultatea de Filosofie din București, a fost jurnalist la mai multe publicații: „Scânteia Tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” și „Flacăra”.
A debutat editorial cu volumul Redactori și pianiști (1967) și a fost membru al Uniunii Scriitorilor.După 1990, a lucrat activ la „Baricada” și „Expres Magazin”, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor „Jurnalul Național” și „Cronica Română”. În această perioadă și-a consacrat întreg efortul investigației și studiilor arhivelor comunismului.A fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securități în scopul publicării documentelor studiate. Rezultat al acestor documentări, a coordonat editarea primelor patru volume ale Cărții Albe a Securității (1996-1997). A murit de ciroză, în 2007. Ne-am împrietenit la Craiova, însă am păstrat legătura cu el și după ce s-a întors la București. Datorită lui l-am cunoscut, prin anii 1974, pe Petre Țuțea, Mihai Pelin, invitându-l într-o zi la restaurantul „Athené Palace”. „Dar de ce nu-l invităm la un alt restaurant mai accesibil bănește?”, l-am întrebat pe Mihai. „Pentru că un asemenea om merită ce e mai bun”, mi-a răspuns el. Și, într-adevăr, întâlnirea a fost fascinantă;Țuțea spunea lucruri profunde, cu înțelepciune și tâlc, exact cum a consemnat Radu Preda, înJurnal cu Petre Țuțea (1992, p. 81): „Noi n-am făcut neamul românesc de râs. Asta a fost grija mea, te rog să mă crezi. Îmi era teamă să nu ofensez neamul românesc”.Experiența carcerală i-a fost, paradoxal, de mare ajutor, pentru că s-a găsit pe sine și românismul din ființa sa. A fost un orator de excepție, dar scriitura îl cam chinuia. Marin Sorescu a adus în editura „Scrisul românesc”, unde era director, manuscrisul lui Țuțea, Teatrul seminar, o replică subtilă la teatrul absurd al lui Eugen Ionescu. Ca redactor șef i-am propus lui Sorescu să nu-l publicăm, fiindcă este mult sub nivelul oratoriei sale. Și așa s-a întâmplat. De fapt, aceeași opinie o exprimase și Constantin Noica: „Păcat! Scriind, Țuțea și-a stricat legenda”. Marin Sorescu avea acest manuscris, exemplarul 3 dactilogramă chiar de la marele Țuțea, pentru că autorul Liliecilor i-a făcut recomandare (a doua recomandare aparținând, se pare, lui Ioan Alexandru) spre a putea intra în Uniunea Scriitorilor și de a beneficia de completarea pensiei sale mizerabile. În garsoniera de lângă Cișmigiu, studentul Marian Munteanu (revoluționarul de mai târziu) îi ținea companie; Țuțea avea cui să-și exprime ideile, gândurile. Marian Munteanu a avut, în ultimii ani ai regimului comunist și mai ales imediat după Revoluție, o activitate demnă de amintit.
Scrisoare primită de la Constantin Noica
Idolului său, Petre Țuțea, i-a scris un „cuvânt înainte” la volumul acestuia, Între Dumnezeu și neamul meu (Fundația Anastasia, 1992), conștient că „prin oamenii pe care i-a întâlnit și îndrumat, lucrarea de construcție spirituală și culturală a lui Petre Țuțea – parte a marii construcții spirituale românești – este dusă mai departe, peste vremi”, lucrare bazată pe românism, naționalism, patriotism absolut, eminescianism.
S-a început cu mareșalul Ion Antonescu, de care s-a lepădat iute și regele Mihai, predându-l Moscovei, care l-a trimis înapoi, la București, spre a fi executat de români. Temnițele comuniste au fost „ocupate” de elita intelectuală românească, oameni politici, capii armatei române, preoți, țărani care s-au opus întovărășirii și colectivizării, elevi, studenți sau bătrâni venerabili. Cine citește „Scânteia” din acei ani pot constata că tonul îl dădea conducătorul ziarului, Silviu Brucan, trimițându-i direct la pușcărie pe acești „dușmani ai poporului”, judecați imediat de Tribunalul Poporului, în care soția sa era asesor popular. Astfel, au înfundat groaznicele temnițe oameni de cultură precum C.C. Giurescu, D. Ciurezu, Mircea Vulcănescu, V. Voiculesu, Nichifor Cronic, D. Stăniloae, N. Steinhardt, I.D. Sîrbu, Radu Gyr, monseniorul Ghica, Andrei Ciurenga, V. Militaru, politicieni de marcă, industriași etc. Pe toți i-a unit suferința, „calea regală a mântuirii”, cum magistral a numit-o Petre Țuțea. Credința în Dumnezeu a fost speranța în supraviețuire pentru românii din Țară, dar și pentru românii bucovineni și basarabeni duși în „Siberii de gheață”. Grigore Vieru scrie vibranta poezie Reaprindeți candela („Doamne, intră și-n a mea chilie / Și amândoi, răniți și înghețați / Să ne încălzim cu bucurie / Unul lângă altul ca doi frați...”). Radu Gyr scrie Az'noapte, Iisus („Az'noapte Iisus mi-a intrat în celulă, / O, ce trist, ce înalt era Christ! / Luna a intrat după El în celulă, / și-l făcea mai înalt și mai trist...”). Suferința i-a unit pe toți românii, nu numai cultura. L-am întrebat pe Grigore Vieru dacă cunoștea poeziile deținuților din Țară, reunite în antologia Poezia în cătușe, întocmită și prefațată de A.I. Popescu (în 1995), și răspunsul a fost negativ. Fără s-o cunoască, poezia lui era la fel. Pentru acești deținuți, martiri ai neamului, „revelația este intervenția directă a Divinității, iar inspirația este intervenția ei indirectă”, spune același Țuțea, „singurul geniu pe care l-am cunoscut în viață”, după cum declara Emil Cioran. I.D. Sîrbu consemna: „Domnul D. este râma care m-a condus spre Dumnezeu”. Preoți, indiferent de confesiune și de rang, prin suferință au găsit calea dreaptă și scurtă spre Dumnezeu, și de aceea, după eliberare (în 1963 și 1964) aceștia au împărtășit enoriașilor din profunda lor experiență: JustinianPîrvu, Papacioc, Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Bartolomeu Valeriu Anania, Iuliu Hosu, Richard Wurmbrandși mulți alții.
Ați vorbit atât de profund și sincer despre Petre Țuțea. Putem vorbi și astăzi despre intelectuali pătrunși de aceleași sentimente?
Și da și nu. Avem mari intelectuali care și-au menținut coloana vertebrală și după 1989 (Marin Sorescu spune că Revoluția n-a dat caracter și acelora care nu-l aveau), chiar dacă au avut de suferit mai mult sau mai puțin: Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Dan Zamfirescu, M. Ungheanu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Al. Piruetc. Ilie Bădescu a scris un extraordinar tratat,Noologia. Cunoașterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică (Editura Valahia, 2002), prea puțin cunoscut și studiat. Mai nou, Mihai Neamțu are ceva de spus. Dar, din păcate, mai sunt și alții care ridiculizează noblețea neamului românesc, ca și pe cea a altor neamuri.
De pildă, „filosoful” (fără operă) H.R. Patapievici, după ce l-a numit pe Eminescu „cadavrul din debara”, scria în cartea sa,Politice (1996): „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, „Românii nu pot alcătui un popor fiindcă valorează cât o turmă”; „Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături”. Pentru aceste calde „aprecieri”, pentru aceste „merite”, individul a fost numit de Băsescu director al Institutului Cultural Român; un eseist maghiar i-a pus un text pe două coloane, dovedindu-l ca plagiator, dar despre acestea nu se scrie în presa mare. Vulgaritatea, pornografia de cea mai joasă speță este cultivată (de Mircea Cărtărescu, de pildă), și chiar premiată, cum a fost și cazul poetesei care a primit Premiul Național „Eminescu” la Botoșani (premiu pe care nu l-a primit Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Vasile Tărâțeanu etc.) pentru o poezie în care se laudă că are „sexul războinic”. Pornografia, eliminarea chiar eradicarea oricărei forme de moralitate în artă este apanajul „corectitudinii politice”, al noii orientări globaliste. La recentul forum de la Davos, fiul miliardarului Soroș și-a prezentat teza de doctorat în care reia mai dur afirmația lui Nietzsche („Dumnezeu a murit”), „demonstrând” că Dumnezeu este mort și lumea trebuie să trăiască fără El. Au fost făcute publice aceste idei aberante și extrem de periculoase de Mihai Neamțu (care i-a citit cartea) la postul TV „Metropola”.
Pentru acești impostori, denigratori ai valorilor identității naționale, nu s-au găsit mijloace de oprire, de sancționare?
Au fost și sunt intelectuali de curaj, dornici să combată cu argumente, cu dovezi aceste idei, dar unde să le expună? Sunt ei primiți în mass-media? Au loc de personaje ca „Vulpița” sau de politicieni de mahala? Relatez cazul scriitorului și gazetarului Ilie Purcaru, tocmai fiindcă am pornit discuția de la el și de la adjunctul său de la conducerea revistei „Ramuri”, Purcaru fiind și fost subaltern al lui Silviu Brucan, la „Scânteia”.
După ce Brucan făcea legea la TV „liberă” (luptătorului în munți, Ion Gavrilă Ogoranu, nu i-a permis să intre în Studioul 4, pe motiv„că-i un derbedeu”, cum a mărturisit Octavian Paler într-un episod din „Memorialul durerii”), Ilie Purcaru a ieșit pe post, spunând cine și ce a făcut „tovarășul Tache”, și a deconspirat ONG-ul din „societatea deschisă” a lui Soros. Rezultatul, așa cum v-am mai povestit: i s-a pus „ceva” în cafea sau băutură, spre a-l interna la Spitalul de nebuni incurabili de la Plătărești (Prahova)... Iar urmarea o cunoașteți...
Ce alte modalități de împotrivire la adresa comunismului a mai găsit intelectualul român, decât cea fățișă, și întotdeauna riscantă?Cunoașteți și alte exemple?
Da, au existat. Nichita Stănescu a fost oaspetele lui Grigore Vieru, la Chișinău, și la masa festivă trebuia fiecare să spună câte un toast. Venindu-i rândul, Nichita a toastat: „Trăiască tovarășul Lenin cu revoluția lui din octombrie, care a avut loc în noiembrie!”Consternare. În altă seară, i-a venit din nou rândul la un toast și a făcut aceeași urare. Grigore Vieru i-a șoptit că poate să toasteze și altfel, cu alte cuvinte. Atunci Nichita a reformulat: „Trăiască tovarășul Lenin și revoluția sa din octombrie, care a avut loc în noiembrie, că dacă nu era el, familia mamei mele nu fugea din Rusia, ca mama să-l întâlnească pe tata și să mă nasc eu, ca să pot bea votcă cu dumneavoastră! Așa că trăiască!....”În această luptă pentru adevăr și libertate, românii s-au poziționat meritoriu. Câteva exemple: În Basarabia, un urmaș al fabulosului Donici, Leon Donici-Dobronravov,a scris, prin 1925, articole împotriva leninismului. Clasic este și cazul Panait Istrati, bine analizat de Mihai Ungheanu în Panait Istrati și Kominternul (Edit. Porto-Franco, 1944). Panait Istrati era, se știe, un om de stânga, un socialist, un adept al internaționalismului proletar, criticându-l pe Eminescu care sesizase pericolul marxist („Sărmane M. Eminescu! Minte străfulgerată de geniale gânduri, cât ți-a fost de greu să pricepi pe uriașii descoperitori și propovăduitorii ei, deci de dezrobire internațională din apusul Europei, cu care ai fost doar contemporan.”).
Pentru aniversarea primului deceniu comunist, Stalin a invitat socialiștii din Europa, membri ai partidelor comuniste pe care-i stipendia cu bani și cu femei, scriitori de stânga.Între acești invitați a fost și Panai Istrati, „intelectualul vagabond” care, însă n-a stat la tribuna oficială din Piața Roșie, ci a cutreierat, cu bicicleta, prin sate și orașe, pe ogoare și fabrici, unde a constatat adevărata față a stalinismului și a purces la scrisoarea adevărului, și așa a apărut Spovedanie pentru învinși. Aflând, Stalin a încercat din răsputeri să interzică apariția unei astfel de lucruri, prin acoliții săi francezi: H. Barbusse, Romain Rolland, Lours Aragon, Andre Gide etc., foștii săi prieteni. Romain Rolland publică într-o revistă pariziană: „Nimic din ceea ce a fost scris de 10 ani contra Rusiei de cei mai răi dușmani nu i-au făcut atâta rău cât îi fac paginile dumitale”. Cu demnitate, Panait Istrati refuză orice pact cu diavolul, își publică cartea, dar primește verdictul european de „moarte civilă”, fiind gonit din Franța, umilit și calomniat peste măsură (numit „troțkist”, agent al serviciilor secrete române, incult etc.).Se reîntoarce în România, unde moare într-o sărăcie lucie.
A fost „un asasinat moral, o crimă kominternistă”, cum scria Mihai Ungheanu.Din păcate, cartea lui Panait Istrati, Spovedanie pentru cei învinși, scriitor cunoscut în Franța fiindcă scria și în limba franceză, n-a avut ecoul scontat în Europa. Intelectualii europeni, membri sau simpatizanți ai bolșevismului, au ascuns adevărul dezvăluit de scriitorul român. Abia peste ani, în 1968, pastorul Richard Wurmbrand, născut în România, deținut în temnițele comuniste, a publicatCu Dumnezeu în subterană,), scrisă în engleză și tradusă în germană, franceză, spaniolă, italiană (inclusiv în limba română, în 1993) și a avut succesul scontat în revelarea Gulagului românesc. „Principalul motiv pentru care public cartea în românește – a scris pastorul în prefața la ediția română – este că am întâlnit în închisoare suflete care, în timpul celor mai grele pătimiri, au atins culmi de dragoste și frumusețe spirituală. Pe aceștia vreau să-i fac cunoscuți”.Aceleași idei le-a transpus și Ilie Gheorghe (tatăl celebrului menestrel Tudor Gheorghe) în volumul De sub tăvălug, publicat de Fundația „Scrisul românesc”, în 2004, cu prefața subsemnatului.
Prin multitudinea informațiilor pe care mi le-ați împărtășit, acest capitol despre personalitățile oltene (și nu numai!) pe care le-ați cunoscut și cu care ați colaborat îmi amintește despre cărțile lui Mircea Micu, și în special despre volumul Întâmplări cu scriitori și alte năluciri.Sunt convins că mai aveți și alte date inedite, dar din motive de ordin... tipografic, propun să ne oprim aici, mai ales că urmează să vorbim despre un subiect drag sufletului dumneavoastră, și anume despre Eminescu.
Tudor Nedelcea
P.S. Grație eforturilor logistice și financiare ale Consiliului Județean Dolj (președinte: Cosmin Vasile, vicepreședinte: Antonie Solomon), a demersurilor macedonskianului Ion Munteanu, s-a semnat contractul de refacere a Casei Memoriale „Alexandru Macedonski” de la Pometești-Dolj. Se mai întâmplă și fapte bune în țara noastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu