Cu toate astea, ne-am împrietenit nefiresc de repede, pe el nederanjându-l faptul noi, ceilalți, că ne mai băteam cu perne, chiar atunci când el voia să doarmă. Față de celulă, camera de cămin era un rai pentru el. Odată, dându-i spre citire o povestire dactilografiată, m-a întrebat cine a făcut această operație. I-am spus că un individ de circa 40 ani, aflat și el la cenaclul de la Casa Studenților „Gr. Prioteasa” din București, eu mergând la acesta acasă, să-i dictez. Mi-a cerut adresa, s-a dus la el și mi-a spus că-mi interzice să-l mai vizitez. Mult mai târziu am realizat că individul era informator.
Așadar, v-a protejat ca un frate mai mare. Cum a evoluat prietenia și cum v-a marcat pe dumneavoastră apropierea spirituală de acest mare viitor preot al nostru și dizident anticomunist?
A evoluat firesc, mai ales din punctul meu de vedere. Fără să fie pisălog, se comporta exact ca un frate mai mare, cu multă răbdare și cu o voioșie de invidiat. Mi-a citit primele încercări literare și-mi făcea observații critice pertinente, dure, dar obiective, precum un autentic critic literar, deși el fusese arestat când era student, în anul II, la Facultatea de Medicină, iar în pușcărie nu făcuse cursuri de...literatură.
Totuși, cum își amintesc, toți marii deținuți politici (V. Militaru, Petre Țuțea, D. Stăniloae, Al. Ghica, Radu Gyr, I.D. Sîrbu, Valeriu Anania, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Theohar Mihadaș, Emil Manu, N. Mărgineanu, Mircea Vulcănescu, D. Ciurezu, N. Steindhardt, V. Voiculescu, C.C. Giurescu și mulți alții) au socotit pușcăria o școală de viață și de credință. Cu Ghiță am locuit împreună la cămin doar primi doi ani, întrucât în anul trei el s-a căsătorit cu sora unui coleg de celulă, Adriana Dumitreasa, cercetător științific. Ne-am văzut mai rar, dar am rămas prieteni în continuare, chiar și după terminarea facultății când, într-o vară, ne-am făcut concediul la mare împreună, cu copiii noștri, Andrei Calciu și Olivia Nedelcea.
Este locul să ne spuneți ce alte amintiri mai păstrați legate de această personalitate de seamă a creștinătății noastre românești?
După finalizarea Filologiei, Ghiță a profesat în învățământ, a tradus din franceză pentru colecția Povești nemuritoare, volumul 14.
Apoi,cu o dispensă de la Patriarhie, a urmat Facultatea de Teologie din București, devenind preot și cadru didactic la Seminarul teologic din Capitală, unde a predat limba franceză și Noul Testament, și a rostit celebrele Șapte cuvinte către tineri , care i-au adus a doua închisoare pentru 10 ani (la 10 mai 1979), eliberat la 20 aprilie 1984, la cererea Papei Ioan Paul al II-lea, a președintelui R. Reagan și a primului ministru britanic, Margaret Thatcher, reușind, apoi, să plece din țară și să se stabilească în SUA.După emigrarea forțată a părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, vocea sa, relatările despre condamnările sale penale, în două rânduri, s-au făcut auzite în SUA, la cel mai înalt nivel, participând inclusiv la „cina ecumenică” de la Casa Albă sau citind Buletinul Parohiei „Sf. Cruce” Alexandria, de lângă Washington, unde el era preot.Aici a întemeiat o obște ortodoxă și o organizație internațională a românilor, ROMFest.
Când ați reluat legătura cu părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa?
După 1990, când i-am trimis în SUA cărțile mele.
Apoi am purtat o corespondență împreună, uimindu-mă sinceritatea și prietenia cu care îmi scria din Statele Unite:(...)„Dacă mă gândesc la numele tău, Tudor, fără să mă refer deloc la Vladimirescu, îmi amintesc de dor și de tu. Așa că vezi că mi-a fost dor de tine, așa cum mi-a fost dor de tot ce rămăsese în urmă și care, atunci, lua valori neașteptate”. Sau, într-o altă scrisoare: „În anii de suferință, erai printre prietenii de care îmi aminteam des [...] Mă apăram împotriva acestor vrăjmași necruțători dinăuntru și din afară prin amintiri plăcute. Tu erai una din ele.” (Tudor Nedelcea, Corespondența primită, Editura Didahia, Severin, 2021, p. 72-79). Într-o scrisoare,părintele Calciu îmi mărturiseași mie că nu vrea să fie făcut sfânt, după trecerea în neființă, chiar dacă ar împlini canoanele (trup neputrezit, cu miros plăcut, fapte de sfințenie, evlavie populară etc.). Dar, consider că, după atâția ani de la trecerea la Domnul (a trecut în veșnicie la 21 noiembrie 2006, la Washington, D.C.,dar trupul său a fost adus, la voința lui, în România, și înhumat la Mănăstirea Petru-Vodă, din județul Neamț), enoriașii și comisia sinodală ar trebui să ia în dezbatere această posibilitate și să se pronunțe asupra sfințeniei sale. Eu cred că Părintele Calciu ar trebui să fie canonizat .Care ar fi argumentele pentru care o persoană decedată, un fost preot sau călugăr plecat la Domnul ar putea fi trecut în rândul sfinților? De fapt motivele canonizării le-ați enunțat mai sus, și anume: trup neputrezit, după un anume număr de ani, miros plăcut, fapte de sfințenie făcute în timpul vieții, evlavie populară ș.a.
Am avut polemică cu unii ziariști care s-au opus canonizării lui Ștefan și se opuneau canonizării lui Mihai Viteazul, pe motivul că aceștia au dus războaie și auvărsat sânge. Dar împăratul Constantin cel Mare, care a oficializat creștinismul, Sfântul Gheorghe, regele Ștefan al Ungariei n-au dus războaie? Numai unii români se opun canonizării anumitor personalități din neamul lor, atitudine reprobabilă ce-mi amintește de versul Leonidei Lari: „Nu da, române, în români!”. În opinia mea, cred că trebuie luați în discuție, pentru canonizare, Brâncoveanu, care a lăsat urme în cultură, arhitectură, credință și în politica europeană. El le-a furnizat informații austriecilor despre planul de invazie al otomanilor (cucerind Viena, otomanii ar fi coborât apoi spre Roma) în 1683, a dejucat planul lui Petru cel Mare, în alianță cu Dimitrie Cantemir, în luptele dela Stănilești din 18 iulie 1711 (dacă învingea țarul Petru poate azi vorbeam rusa, fapt sesizat și de genialul Ion Creangă, care a scris povestea Ivan Turbincă, reliefând caracterul rusului: rostind „pașol na turbinca!”, orice teritoriu cucerit intra în desaga rusului), a oprit armata austriacă să ierneze în Transilvania și nu în Țara Românească etc.
Pârât la Poartă de boierii Cantacuzini, rudele sale, domnitorul este mazilit în postul Paștelui 1714 și dus la Constantinopol, unde a fost decapitat în ziua Mare a Sfintei Marii (ziua soției sale, Maria), pe scaun urmându-i Ștefan Cantacuzino, fiul Stolnicului. Dar „povestea” e mai lungă și tragică. Judecați în Palatul Topkapî din Constantinopol de Sultan și refuzând abandonarea creștinismului și trecerea la islam, s-a hotărât pedeapsa capitală: cele patru fete ale Mariei și Constantin Brâncoveanu au fost violate în public și apoi s-a trecut la execuție; a fost tăiat capul lui Ianache Văcărescu, sfetnicullui Constantin Brâncoveanu și unchiul celor patru feciori. Tot prin decapitare au fost uciși și fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei. Ultimul fecior, Mateiaș, de 10 ani, văzând capetele fraților și sânge pe jos, s-a dus la tatăl său speriat, cerând îndurare, dar acesta i-a spus: „Du-te, mori pentru credință!” Apoi a urmat tăierea capului lui Brâncoveanu, toate trupurile fiind aruncate în Bosfor. Măriuca Doamna a reușit să-i mituiască pe pescarii turci și să recupereze capul Brâncoveanului, ținându-l ascuns în timpul exilului său la Constantinopol, timp de circa doi ani. În țară, a îngropat în secret capul voievodului în incinta Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București (unde a fost depus și trupul neînsuflețit al lui Eminescu), punându-i deasupra mormântului o candelă cu numele domnitorului, scris în dosul candelei. După două veacuri, istoricul Nicolae Iorga a descoperit / descifrat inscripția de pe candelă și a făcut-o publică. La acest masacru au asistat ambasadorii țărilor creștine europene și n-au luat nicio atitudine, iar românii nu știu toate detaliile (poate de aceea, actualul ministru propune reducerea numărului de ore de istorie...).
Nu știu dacă aici este locul vreunei ironii, deși este de neimaginat ce vrea actualul demnitar să facă cu orele de istorie din școală...
Tragedia Brâncoveanului este o mică parte din tragedia poporului român, iar ea ar trebui cunoscută tocmai din școală, din manualele de istorie...
Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, iar la fel ca noi gândesc foarte mulți contemporani. Dar cine să stea de vorbă cu ei? Să continui: o minune s-a întâmplat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din județul Vâlcea, chiar în timpul masacrării Brâncovenilor. Păuna Cantacuzino, autoarea de intrigi la adresa domnitorului, a văzut în Icoana Făcătoare de Minuni toată execuția de la Constantinopol, în Ziua Mare a Sfintei Maria (15 august 1714), și a înnebunit în timpul SfinteiLiturghii. Au luat-o și dus-o în bolnița mănăstirii. Acest fapt este consemnat de cronicile vremii: Anonimul brâncovenesc (1717) și Istoriile domnitorilor Țării Românești de Radu Popescu (1718). Iar de atunci, icoana a făcut și alte minuni.Cunoașteți în istoria creștinătății un alt supliciu mai îngrozitor? Este folosit acest simbol al unui domnitor care s-a sacrificat pentru neam și credință în mod deosebit (în pelerinaje)? Răspunsul este, desigur: nu! La slujba de canonizare a lui Constantin Brâncoveanu, din 15 august 1992, de la Mănăstirea Hurez, a participat puhoi de lume, pe o ploaie torențială. Am fost și eu acolo, cu Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ioan Alexandru și alții.
Mai cunoașteți vreun caz de canonizare?
Da. Așezată într-un spațiu mirific (ca toate mănăstirile, de altfel), Lainici are o istorie de invidiat. Conform tradiției, este ctitorită de Sf. Nicodim, întemeietorul monahismului românesc și a suferit represaliile generalului austriac Bucow, pus de dărâmări de biserici ortodoxe între 1750-1765. Renovată în 1784, a fost desființată în 1959, redevenind mânăstire în 1970. În 1999, starețul acesteia, inginer Ioan Selegean (actualul mitropolit al Banatului), a purces la construirea unei noi biserici. Actualul duhovnic, starețul Ioachim Pârvulescu a adus de la Sfântul Munte Athos o copie a Icoanei Maicii Domnului Grabnic Ascultătoare, iar în 2009, a descoperit moaștele celui mai longeviv stareț al mănăstirii, IrodionIonescu (1854-1900). Sfântul Calinic, ajuns episcop al Râmnicului, și-l alege drept duhovnic, deși Irodion era mai tânăr și-i fusese ucenic („Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă”). Căutarea osemintelor sfinte ale lui Irodion a constituit o constantă a starețului, întrucât, s-au furat nu în totalitate, ci din ele.
De aceea, au fost ascunse. Cu râvnă și pioșenie, părintele stareț Ioachim le-a descoperit, pe 11 aprilie 2009, într-o raclă mică, reîngropate de ieromonahul Iulian Drăghicioiu, în 1907.Spre a-i deruta pe potențialii hoți de oseminte, deasupra raclei lui Irodion a așezat un alt sicriu, al unui muritor de rând. Starețul Ioachim s-a rugat Sfântului Calinic să-l ajute în lucrarea sa, și după ce a continuat căutarea, în postul Paștelui 2009, și le-a găsit, întrunind toate elementele canonizării (culoarea maroniu-portocalie, ușoare, miros plăcut, la care se adaugă evlavia populară), a propus această sfântă lucrare. În ședința sa din 29 octombrie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat ca sfânt, cu titulatura „Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici”, hotărând prăznuirea în ziua de 3 mai.
Vorbiți-ne puțin și despre viața Teodorei Basarab. Cine a fost și ce motive austat la fundamentarea canonizării ei sub numele de Teofana?
Povestea vieții ei este dezvăluită de preotul cărturar Al. Stănculescu-Bârda. Teodoraa fost fiica domnitorului Basarab I, întemeietor de țară, una și aceeași persoană cu Negru Vodă. Din motive strategice și politice, tatăl său, Basarab I, o căsătorește cu nepotul țarului bulgar, M. Șisman (1323-1330), aventurierul și despotul Ivan Alexandru. Având o căsnicie nereușită, Teodora se refugiază în rugăciuni, acte de caritate, copiază manuscrise etc. Datorită comportamentului imoral al soțului și neîmplinirilor din viața de familie, ea se călugărește sub numele de Teofana. Osemintele ei au fost așezate la Mănăstirea Albota, de lângă Vidin (Bulgaria). Sinodul B.O.R. a canonizat-o la 21 mai 2022, de Ziua Sfinților Constantin și Elena.
Mi-ați vorbit cândva despre legătura spirituală pe care ați avut-o cu patriarhul Teoctist. Despre acest înalt ierarh al Bisericii ortodoxe din România s-au spus multe; cât adevăr și câtă minciună este în ceea ce ni s-a transmis prin mass-media, după 1990, și prin alte canale mai mult sau mai puțin oculte?
Da, s-au spus multe, în primul rând pe postul de radio „Europa liberă”.De aici au aflat oamenii, înainte de 1989, că patriarhul nostru a demolat biserici în București, fiindu-i atribuite și demolarea lăcașurilor dinaintea păstoririi sale ca patriarh. Pe atunci, îmi amintesc că l-am întrebat pe vrednicul de pomenire, părintele Teoctist, de ce nu spune adevărul, iar răspunsul m-a emoționat: „La judecata de apoi, noi, călugării, preoții vom da socoteală mai mult decât enoriașii; luându-mi asupra mea și păcatele înaintașilor, sper ca pedeapsa să-mi fie mai ușoară”. (Aceeași idee a exprimat-o și mitropolitul Nestor Vornicescu). Vă spun cum au stat lucrurile, fapt pe care i l-am relatat și lui Ghiță Calciu: în toamna anului 1988, Ceaușescu l-a trimis pe Ion Dincă (Teleagă) la patriarh, cu propunerea acceptării demolării Catedralei și Administrației Patriarhale și reconstruirea lor, pe banii statului, în locul Mănăstirii Văcărești. Patriarhul i-a relatat că nu se poate așa ceva, datorită marilor evenimente istorice petrecute în Dealul Mitropoliei.
Dincă i-a replicat dur că va trece la demolare cu buldozerele, la care patriarhul i-a răspuns: „Poate numai peste trupul meu!Și cum veți rămâne în istorie?”. Evident, că Dincă i-a raportat șefului său, dar propunerea a devenit caducă. Era necesară această demolare în concepția conducătorului P.C.R., pentru că din dreptul Casei Poporului „pleca” bulevardul „Victoria socialismului” și nu se putea împăca ateismul oficial (prea puțin aplicat) cu victoria socialismului. După această relatare, decisivă pentru Ghiță, la o agapă după o ședința a Consiliului Național Bisericesc, părintele Teoctist mi-a spus /arătat locul unde, în urmă cu câteva zile, a stat părintele Calciu. Am simțit o bucurie imensă pentru împăcarea celor doi. De altfel, după această relatare, părintele Calciu mergea des la Patriarhie, grav bolnav a venit din SUA și s-a internat la Spitalul Militar din București, a fost spovedit și împărtășit de mitropolitul Bartolomeu Anania, a fost vizitat de patriarh și de alți ierarhi (Arsenie Papacioc, Iosif, Varsanufie etc.), Patriarhul i-a dăruit părintelui Calciu o icoană a Maicii Domnului „sculptată în os și fixată într-un cadru de lemn”, pe care cei apropiați i-au așezat-o în sicriu, pe piept, când l-au înmormântat. Patriarhul a oficiat slujba religioasă de înmormântare, evocând „mucenicia temnițelor comuniste” (referindu-se la închisorile sale, experimentul Pitești și București) și i-a dat dezlegare să fie înmormântat la Mănăstirea Petru Vodă,din județul Neamț.
Despre acest Ion Dincă, mesagerul distrugerii de biserici din România comunistă, mai știți ceva?
După 1990, i-am relatat prietenului meu, Grigore Traian Pop (care ne-a părăsit recent) această întâmplare, și el, ca redactor șef al ziarului „Dimineața”, condus de Al. Piru, l-a „vizitat” la închisoare: l-a găsit citind Biblia, își lăsase barbă, scuzându-se că n-a reușit să meargă pe „drumul cel bun”.
Revenind la relații dumneavoastră cu patriarhul Teoctist. Știu că v-a acordat cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române, „Crucea patriarhală”, aceeași care a acordat-o și Papei. Vă rog să ne faceți cunoscute și alte aspecte din activitatea sa.
Am avut plăcerea să-l cunosc când era mitropolitul Olteniei (1973-1977); i-am solicitat, în 1975, vitrinele Mitropoliei pentru o expoziție de carte bibliofilă la Biblioteca „Aman”, pe care mi le-a împrumutat. Din politețe, cu circa o oră înainte, l-am invitat la vernisajul expoziției și, surprinzător, a venit cu o parte din colaboratorii săi. Lumea de pe stradă se întreba cine este (pe atunci ierarhii nu erau văzuți pe stradă, la TV) și au intrat cu toții în bibliotecă să vadă ce se întâmplă. Niciodată n-am avut asemenea participare publică la vreo manifestare culturală sau științifică. Corespondentul Televiziunii Române, cunoscutul reporter Sebastian Domozină, a filmat evenimentul, care a fost transmis pe TVR. Nimeni nu m-a întrebat ceva după această participare insolită. Apoi, peste ani, în 1992, la propunerea mitropolitului-cărturar Nestor Vornicescu, am făcut parte din Adunarea Națională Bisericească (ANB), organism care m-a propus în Consiliul Național Bisericesc (CNB), fiind onorat cu această delegație până când patriarhului i s-a grăbit sfârșitul (2007) și chiar până în 2008. Mărturisesc că-mi displăceau (îmi displac și acum) ședințele, dar de la toate întrunirile de la Patriarhie, fie la CNB, care durau două zile și dezbăteau toate problemele Bisericii (conform Statutului B.O.R., elaborat de marele mitropolit Andrei Șaguna din 1850) sau la ANB, ieșeam încărcat sufletește, cu un moral ridicat. Patriarhul Teoctist era de o bunătate rară (dar și când te dojenea cu vorbele nu era de bine), avea o carismă.Bunătatea sufletească i se citea pe față.Nu vedeai la el nicio urmă de ipocrizie, lașitate sau răutate.
Patriarhul Teoctist a salvat ortodoxia și a decis orientarea țării spre Occident! Să mă esplic. Prin 1985, apăruse o carte, Ciocnirea civilizațiilor, în care era configurat viitorul omenirii. Ortodoxia era „înghesuită” undeva, pe lângă Moscova. Mitropolitul Nestor era îngrozit. Se pregătea anul „revoluționar” 1989, când cei mari stabiliseră unitatea Europei numai cu țările catolice, inclusiv Croația (de aici războiul menit să dezmembreze Iugoslavia), România și Bulgaria, ca țări majoritar ortodoxe să rămână în sfera Moscovei (care-și dorea să fie a treia Romă), spre a da satisfacție lui Gorbaciov. În aceste momente critice pentru România a avut loc întâlnirea secretă la Vatican dintre Papa Ioan Paul al II-lea (viitorul Sfânt Ioan Paul cel Mare), cu origini românești (de care era mândru și patriarhul Teoctist). Mi-a povestit părintele patriarh cum a decurs întâlnirea; au vorbit în franceză, Papa l-a întrebat cum este „păpușoiul” pe la noi, de unde este, iar când Patriarhul i-a spus că-i din Tocileni-Botoșani, atunci Papa i-a spus că suntem „megieși”, cuvintele cu ghilimele rostindu-le în românește.
De multe ori eram invitatul Sfinției sale la cină, care dura de la orele 20 până aproape de miezul nopții. Mi-a povestit foarte multe date, pe unele le-am încredințat tiparului (vezi vol. Biserica și societatea, 2019), cu altele mă voi duce în mormânt.Să vă povestesc cum a fost „izgonit” din clădirea Administrației Patriarhale, unde avea o cameră (o chilie mai mare), cu două noptiere cu cărți primite și la care urma să le răspundă autorilor și, bineînțeles, cu multe icoane. Peste el în chilie au năvălit pur și simplu câțiva preoți sau pretinși intelectuali (unul numit ulterior ambasador la Paris pentru aceste „merite”), împreună cu un grup de studenți care au scandat: „Jos patriarhul roșu!”. Patriarhul s-a adresat doar studenților: „Măi, copii, n-aveți voi atâta ură în suflet câtă dragoste am eu pentru voi”. Răsturnându-i biroul, au găsit cererea patriarhului către Sf. Sinod de a i se permite renunțarea la patriarhie și să fie admis ca simplu călugăr la Mănăstirea Sinaia. Ceea ce s-a și întâmplat. „Societatea civilă” a vremii (înființată de Soros) voia ca numirile (nu alegerile) de ierarhi să le facă ea (aici merită să-l menționez pe Marian Munteanu, organizatorul manifestaților anti-bolșevice din Piața Universității, care s-a opus categoric).Îndepărtarea necanonică a patriarhului nostru a stârnit reacții peste hotare, Papa Ioan Paul cel Mare și patriarhul ecumenic al Constantinopolului sesizând organismele internaționale și, astfel, patriarhul Teoctist a fost repus pe scaunul sfânt, deși dorința sa era să-și sfârșească viața pe pământ ca simplu călugăr. „Vlădică, hai la București, că ești patriarhul nostru”, i-a zis mitropolitul Nestor, luându-l de la Sinaia.Și Patriarhul nostru i-a iertat pe toți. La aniversarea centenarului nașterii sale, în 2015, în aula Academiei Române, organizată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (președinte: Victor Crăciun) și Academia Română (președinte: Eugen Simion), monseniorul Ioan Robu a afirmat că patriarhul i-a fost model și mentor în viață, iar la o altă manifestare comună, unde erau mulți ierarhi ortodocși și profesori, monseniorul l-a întrebat dacă în sală sunt și dintre cei care l-au izgonit din Patriarhie. „Toți” a răspuns Teoctist. Unul dintre aceștia a fost părintele profesor Constantin Galeriu, cu care, la comemorarea lui Eminescu, la Predeal, organizată de o strănepoată a lui poetului nostru național, am avut o discuție „între patru ochi”.
Ne retrăsesem amândoi să ne „ospătăm” cu suc și ciocolată pentru diabetici, fiindcă amândoi sufeream de aceeași boală. L-am întrebat cum a putut dumnealui să se ridice împotriva patriarhului Teoctist. „Fiule, mi-a răspus el, să știi că există satana pe pământ, care și mie mi-a sucit mințile!... Fără cuvinte...
Ce alte amintiri mai aveți cu patriarhul Teoctist?
Vreau să mai relatez o întâmplare-minune, aș putea spune. Se punea problema reînființării unei noi mitropolii în Ardeal, la Cluj Napoca, din motive firești, pe care nu vreau să le dezvolt aici (le-am scris în volumul Biserica și societatea). S-a iscat o polemică națională pe această temă, iar patriarhul a fost marcat de evenimente bizare, obscure, care a dus la necesitatea înființării, mai bine zis, a ridicării la grad de mitropolie a Arhiepiscopiei Clujului, cu IPS Bartolomeu în frunte. Eram în plină ședință CNB și patriarhul mi s-a adresat: „Poate d-ul profesor Tudor Nedelcea, cu minunatul său condei, ne poate ajuta!”Din acel moment parcă am intrat în transă. Fac precizarea că, atunci când scriu, mă izolez în birou, și mă apuc de scris după o odihnă sănătoasă și multă cafea. Or, în biroul în care se ținea ședința, se vorbea. Auzeam ca prin vis vocea părintelui profesor Galeriu, a academicianului Bălăceanu-Stolnici, a patriarhului și vocile vicarilor patriarhali (Teofan, Vicențiu). De la orele 18-20 am așezat pe hârtie câteva gânduri, pe care le-am dat secretarului spre a fi culese și înmânate Patriarhului. A doua zi, Patriarhul m-a felicitat peste măsură și m-a îndemnat să vorbesc primul în ANB, pentru că la argumentele mele nici dânsul nu s-a gândit. Nu știu, realmente, de unde mi-au venit aceste idei; mă gândeam că și Hasdeu a scris Sic cogito prin dicteu, simțeam niște unde, niște vibrațiinemaisimțite până atunci venind de la Patriarh;aproape în transă fiind, doar îi zăream mâna cu vene albăstrui. A doua zi, chiar l-am rugat să-mi arate venele spre a le compara cu cele văzute ca într-un vis. După ce am vorbit în ANB, am lăsat textul meu la secretariat. Abia peste ani l-am văzut publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-3, 2006, p. 191-192, l-am citit și concluzia: nu este scris de mine, nu știu de unde mi-au venit acele idei.
Esențial este că Mitropolia Clujului s-a înființat, cu IPS Bartolomeu mitropolit.
Ce credea Patriarhul despre eventuala unire a celor două Biserici: catolică și ortodoxă?
După vizita Papei la București (7-9 mai 1999) și a Patriarhului la Roma (7-14 octombrie 2002), relațiile dintre cele două Biserici erau cordiale. Pentru anul 2008, monseniorul I. Robu, cu încredințarea patriarhului, întocmise un calendar creștin, comun, dar timpul n-a mai avut răbdare.
Vizita Papei la București a fost istoric. Vorbim despre prima vizită a unui pontif într-o țară ortodoxă, consemnată elogios ca atare nu numai în presa națională, ci și în cea internațională. Ce puteți să ne spuneți despre acest eveniment?
Vizita a stat sub semnul voinței divine, dar a fost o nouă demonstrație a faptului căsatana este pe pământ și lucrează.Conform Statutul B.O.R., Consiliul Național Bisericesc trebuie să aprobe vizita, care va fi validată ulterior de Sf. Sinod și Adunarea Națională Bisericească. C.N.B. fusese convocat în februarie 1999, pentru două zile, a doua zi, marți, fiind pe ordinea de zi aprobarea vizitei Papei. Toți credeam că-i o simplă formalitate, numai că, luni seara pe un program TV, a fost atacat cu o duritate groaznică mitropolitul Bartolomeu Anania. Motivul? În interiorul unei biserici din ierarhia sa, nou înființată, era pictat și chipul său. Moderatoarea a focalizat chipul mitropolitului lângă cel al lui Nicolae Ceaușescu, comentând că ambii au cultul personalității; nu s-a amintit nimic despre acțiunea curajoasă a studentului Anania la Mănăștur, în 1946, despre anii săi de detenție, despre cultura sa etc. A doua zi, când ne-am întâlnit pentru ședința de aprobare, m-am sfătuit cu părintele Galeriu și cu acad. C. Bălăceanu-Stolnici și ne întrebam ce facem în această situație. A fost o după amiază tristă, apăsătoare, noi fiind puși într-o situație-limită. Nu știu de ce atunci ședința C.N.B. nu s-a mai ținut în Sala Patriarhilor, ci într-una mai aproape de locuința Patriarhului, care, văzându-ne fețele, a căutat să ne aducă într-o stare mai bună.
Cu puțin timp înainte de votare, Patriarhul a fost chemat la telefon, iar la întoarcere ne-a spus: „Papa era, m-a întrebat dacă am aprobat”. Firește, ne-am întors la 180 grade, am votat din tot sufletul, iar agapa dată după ședință a avut cu totul alte conotații. Pe la orele 22, președintele Emil Constantinescu îl sună pe patriarh să întrebe de aprobare. „Încă nu, dar dezbatem în continuare”, i-a răspuns Patriarhul. Patriarhul se referea la faptul că încă nu se redactaseră documentele care reflectau votul unanim. Și, astfel, vizita a avut loc cu ecou mondial și cu un loc binemeritat în istoria creștinătății. Atunci, pe 8 mai 1999, la intervenția celebrei balerine Irinel Luciu, mitropolitul Anania l-a iertat pe turnătorul Șt. Aug. Doinaș pentru un atac mârșav, stalinist (vezi art. „O falsă cruciadă”, în „România liberă”, 26 martie, 1998). Dumnezeu a învins Satana încă o dată! S-a încercat împiedicare vizitei, pentru că Papa a refuzat să meargă la Blaj, capitala greco-catolicilor, solicitându-i pe aceștia să vină la București. Sfânta Liturghie de la Podul Izvor a fost oficiată de acești bravi români greco-catolici (Papa i-a numit „româno-catolici”) spre a demonstra că serviciul divin este același.
Acolo, la Podul Izvor, populația a scandat „Unitate! Unitate!”, cuvinte pe care Papa le-a amintit enoriașilor strânși în Piața Vaticanului, în Anno Domini 2000, reflectând dorința românilor de unitate creștină.
Ce ne mai puteți spune despre această vizită?
Multe. N-am participat la aceste întruniri (aveam invitație la Patriarhie), am preferat să urmăresc întreaga vizită la televizor, conștient că nu mă puteam deplasa cu ușurință prin Bucureștiul acelor zile. Când a coborât din avion, Papa Paul al II-lea a sărutat pământul țării îndrăgite. „Cu mare bucurie sosesc în România, națiune mult dragă mie și pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoție i-am sărutat pământul”. (A doua mare personalitate mondială care a sărutat pământul României în semn de respect a fost rabinul șef Alexandru Șafran, înlocuit de Stalin, cu ajutorul cozilor de topor din România, cu Moses Rosen). A fost prima vizită a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă, după necanonica schismă din 1054. Papa a rostit atunci cuvinte profetice: „România, țară-punte între Orient și Occident, punct de răscruce între Europa Occidentală și Orientală pe care tradiția o numește cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și a Prea Sfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos, vei fi protagonista unei perioade de entuziasm și curaj. Vei fi națiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar și făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească și să te binecuvânteze mereu!”.
Mai este ceva de spus?
Bineînțeles că da. Papa a oferit 150.000 dolari pentru Catedrala Mântuirii Neamului, a participat la slujba religioasă în Catedrala Patriarhală, unde a dat, dimpreună cu Patriarhul Teoctist, o „Declarație comună” pentru încetarea războiului din Iugoslavia.
Între cei doi mari ierarhi s-a legat o prietenie sinceră, pe principii creștine. Nu întâmplător patriarhul român este singurul patriarh din toate țările ortodoxe care poartă veșminte albe (cu excepția săptămânii negre, dinaintea Învierii), spre a demonstra că suntem ortodocși prin credință, dar latini prin origine. Această idee a fost materializată de primul patriarh român, Miron Cristea (care și-a trecut doctoratul cu o teză despre Eminescu), în 1925.
Despre vizita Patriarhului Teoctist la Roma ce văamintiți?
Când Patriarhul Teoctist i-a întors vizita, între 7-14 octombrie 2002, Papa s-a ridicat de pe scaunul cu rotile (un adevărat miracol, cum a remarcat presa lumii), spre a-și îmbrățișa prietenul, Teoctist, și a oferit B.O.R. mai multe lăcașuri de cult din Italia. De asemenea, a dăruit moaștele Sfinților Silvestru și Ambrosie pentru două biserici din București.
Nu mai este un secret, că aveți de la vestitul Papă o scrisoare, pentru că ați publicat-o...
Mă mândresc cu această scrisoare, pe hârtie filigranată, cu însemnele Vaticanului trimisă în numele Papei.Fiind în cărucior, Papa nu mai putea semna personal vreun act, lucru pe care îl făceau cei apropiați din cancelaria Statului Cetății Vaticanului. Dar să explic: În 11 martie 2002, prin Nunțiatura Apostolică în România, am trimis Papei ediția a II-a a cărții mele, Eminescu și cugetarea sacră, pe coperta patru figurând aprecierea patriarhului Teoctist („autorul afirmă lucruri extraordinare din punct de vedere creștinesc și canonic al bisericilor, pe care Eminescu le cunoștea atât de bine și își exprimase corect gândurile”). Pe 20 martie 2002 primesc, așadar, o scrisoare-răspuns de la „Secretario di Stato”, sub semnătura monseniorului Pedro LópezQuintana. Am crezut că-i o simplă scrisoare de mulțumire pentru primirea cărții. Dar nu era doar atât.
Nu după mult timp, Patriarhul îmi spune, la o ședință CNB, că „Papa a scris despre Eminescu al dumitale” și mi-a arătat o revistă oficială a Vaticanului,intitulată „Observatorul Vaticanului”. Acolo, într-adevăr, Papa l-a citat pe Eminescu: „disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni” (fiind o replică la afirmația lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit!”), citându-mă. O mare bucurie, dar din păcate, din neglijență, n-am făcut un xerox după revistă (care se află la Biblioteca Patriarhiei), unul din marile mele regrete.
V-au uimit originile și legăturile Papei cu România. Vă rog să detaliați.
Da, m-a obsedat acest subiect și, iată, prezintmai multe dovezi. Mergând cu Liga Culturală în Italia, în 2006, spre a dezveli plăci memoriale la Bellona, Roma și Ancona, unde Traian a strâns trupe pentru războiul cu Decebal, am vizitat și Capela Sixtină, după ce seara, imediat după poposirea la Roma, am mers în Piața Vaticanului și, din depărtare, m-a fermecat o fereastră: era fereastra la care Papa a citit poezia Rugăciune în limba română, în timpul evenimentelor de la Timișoara, din decembrie 1989. În Capela Sixtină n-am putut sta mult, m-au strivit mental, pur și simplu, pictura lui Michelangelo (în opinia mea, el și Beethoven sunt semizei) și am mers fără să vreau, (altcineva parcă mi-a condus pașii) într-un subsol, într-o tavernă, unde erau mormintele papilor. Pașii s-au oprit în fața mormântului Papei Ioan Paul al II-lea, am fotografiat iute, au venit gardienii care mi-au spus că-i interzis, dar nu mi-au voalat filmul.Am aflat foarte multe despre biografia Papei din cărțile lui Nicolae Mareș, ambasadorul nostru la Varșovia, traducătorul oficial al Papei, mai ales din cartea sa, Sfântul Ioan Paul cel Mare (TipoMoldova, 2015, 550 p.).Descendența sa valahă au dovedit-o și istoricii polonezi. Prin transhumanță, păstorii din Transilvania au ajuns, în evul mediu, în Polonia (nu puteau trece Carpații mai departe, fiind granița Imperiului habsburgic), au întemeiat comunități sătești în care funcționau legile valahe („iusvalachicum”). În satul Czaniec s-au stabilit străbunicii Papei, Bartolomei Wojtyla (în 1788), nume provenind din românescul Voitila.
Alfabetul polonez conține mai multe consoane.Papa era conștient și mândru de originea sa, sentiment materializat în multe fapte: a editat în limba engleză, pe banii săi, Originea ceangăilor din Moldova, scrisă DumitruMărtinaș, revizuită și îngrijită de Ion Coja și Vasile M. Ungureanu, apărută în ediția românească la Editura Științifică și Enciclopedică, în 1985; l-a trecut în starea de beatitudine în 1983 pe Ieremia Valahul, un călugăr capucin, mort în 1625, afirmând că acesta vine din „grădina Maicii Domnului” (al doilea român în calendarul catolic); în 1986, a recunoscut oficial că BOR este biserică apostolică, datând din vremea Sfântului Apostol Andrei,fratele Sf. Petru (care este așezat la Roma pe Columna lui Traian, în locul împăratului roman); a reeditat Biblia de la Blaj din 1795, care a fost lansată la Vatican (lucru rar), la 31 mai 2001, în prezența președintelui Academiei Române, Eugen Simion, și a Monseniorului Ioan Robu. Cu prilejul lansării, Papa și-a reamintit vizita sa la București: „Port mereu în inimă amintirea călătoriei în țara voastră și afecțiunea ce mi-a fost arătată atunci, atât de catolici, cât și de ortodocși. Îmi revine în minte strigătul poporului în timpul celebrării euharistice din Parcul Izvor: «Unitate, Unitate!». Este năzuința spirituală a unui popor care cere unitate și vrea să lucreze pentru unitate. Nu-mi va pieri niciodată din amintire entuziasmul chipurilor și gesturile de fraternitate de la acea întâlnire istorică. Ele fac parte de acum din istorie”. Retipărirea Bibliei de la Blaj (ediție îngrijită de cercetătorii Filialei Cluj a Academiei Române) are o însemnătate deosebită, ea „va putea constitui un pas mai departe spre deplina comuniune a ucenicilor lui Christos”.
Însă ar trebui să mai zăbovim puțin asupra unei personalități de care ați amintit mai înainte: Nicolae Mareș.
S-a născut în 1938, este un diplomat de carieră și scriitor. A fost ambasadorul nostru în Polonia și traducătorul oficial al Papei Ioan Paul al II-lea ( canonizat sub numele Sfântul Paul cel Mare) din polonă în română. A primit mai multe distincții de la Papa Ioan Paul al II-lea și de la actualul Papă Francisc. El a scris aproape exhaustiv despre Papa Ioan Paul al II-lea, demonstrând originile românești ale acestuia. A relatat întregul episod al atentatului la viața papei, a scris despre relația literară dintre Carmen Sylva (regina Elisabeta) și Lev Tolstoi, despre comportamentul execrabil al noii conduceri poloneze de după al Doilea Război Mondial față de România care a ajutat la începutul războiului: președintele Poloniei și o parte din conducere au stat, în 1939, în Craiova, în Palatul Jean Mihail, actualul Muzeu de Artă, cu toate amenințările lui Hitler. La cererea noii conduceri poloneze, am fost obligați de polonezi să reparăm capital ambasada Poloniei de la București, bombardată de americani.
Dacă tot suntem în această lume a înalților ierarhi ai Bisericii creștin-ortodoxe românești, în mijlocul cărora ați activat, împărtășiți-ne câteva amintiri și despre alți ierarhi sau teologi, de pildă despre mitropolitul Nestor!
Întotdeauna voi vorbi despre Înaltul Nestor cu mare evlavie și recunoștință. Prima întâlnire a avut loc în 1970, la Arhivele Statului Dolj, unde am lucrat doi ani. Dânsul era proaspăt numit episcop vicar la Arhiepiscopia Craiova, cu toponimul Severineanu.
Venise să studieze documente despre Craiova și Oltenia, voia să cunoască zona unde va păstori, el fiind născut în 1927 la Lozova-Voiniceni,în Basarabia. A fost pentru mine prima întâlnire cu un călugăr. Am început timid conversația, parcă ne studiam reciproc, dar repede m-a onorat cu prietenia sa. Cel mai mult, cred, a contat faptul că, în urma accidentului de mașină din 1972 (venind de la Mănăstirea Tismana, lângă Tg Jiu, frânele mașinii au cedat, el a fost „cules” de pe jos și internat la Spitalul nr. 1 din Craiova, unde i s-a pus tije la mână și la picioare, tije cu care a fost înmormântat), l-am vizitat la spital. Era epoca comunistă, când o astfel de vizită putea să-ți dăuneze, dar nu mi s-a întâmplat nimic rău. După un astfel de accident, dacă nu putea face semnul crucii cu cele trei degete nu mai putea sluji în biserică. Ar fi fost o tragedie pentru el. După 1974, când am fost numit director al Bibliotecii „Aman”, relațiile noastre au devenit cordiale: publicam în revista „Mitropolia Oltenia”, eram invitat de nenumărate ori la agape, mi-a propus să-i duc la Mitropolie, pentru prânz, uneori pentru cazare, pe toți invitații mei, diurna de masă fiind pe atunci de doar 12 lei. Și, așa, la agapele oferite, au fost conversații pertinente și utile, la care au participat, printre alții, Ilie Purcaru, Al. Piru, Marin Sorescu, Eugen Simion, Fănuș Neagu, D.R. Popescu M. Ungheanu, M. Pelin etc.LaMitropolie i-am cunoscut și m-am împrietenit cu Ioan Alexandru (aici a definitivat Imnele Țării Românești), Grigore Vieru, Ion Ungureanu, Doina și Ioan Aldea-Teodorovici, istoricii N. Stoicescu și Al. Zub, am mers în vizită la mănăstirile Arhiepiscopiei (memorabilă este vizita de trei zile cu Grigore Vieru). Oficial, eram membru în Adunarea Eparhială și în consiliul eparhial. La 23 aprilie 1978, Nestor a fost înscăunat la Catedrala mitropolitană „Sf. Dumitru”, ca mitropolit și arhiepiscop. Am participat la această ceremonie cu Paul Rezeanu, directorul Muzeului de Artă și nu ni s-a întâmplat nimic.
Din lungile dumneavoastră conversații cu mitropolitul, dacă vă mai amintiți, relatați-ne câteva subiecte abordate.
Mi-a povestit multe. Ca simplu frate la Mănăstirea Neamț, mergea cu vitele la păscut, lua cu el câte o carte, se interesa de legendele locului. Așa a scris romanul În afara legii (Junimea,1976). Văzându-l în perspectivă, un bătrân călugăr l-a tras de o parte și i-a zis: „Nicolae, te văd băiet serios. Îți încredințez un secret pe care să-l păstrezi ca pe ochii din cap” și i-a dat coordonatele unde era ascuns, în podul Mănăstirii, un maldăr de hârtii. Curios, călugărul Nicolae l-a găsit și l-a citit: printre hârtii era și pactul criminal Molotov-Ribbentrop, comentat de bătrânul călugăr, din care reieșea că Mitropolia Basarabiei aparține în continuare de Patriarhia Română. Însă, Stalin a rezolvat această „scăpare”. După Revoluție, în 1991, mitropolitul Nestor a invitat pe mitropolitul Vladimir din Basarabia la o agapă, unde participam și noi, consilierii. I-a propus mitropolitului basarabean să trimită, pe cheltuiala Mitropoliei Oltene, elevi, studenți, preoți, călugări aici, la Craiova, pentru școlarizare sau schimb de experiență. Vladimir n-a dat niciun răspuns la această ofertă mai mult decât generoasă. Atunci, mitropolitul Nestor a purces la întocmirea documentației pentru ca Mitropolia Basarabiei să reintre în componența Patriarhiei Române, așa cum era menționat și în documentele găsiteîn podul Mănăstirii Neamț. Toată documentația sa se găsește în broșura Adevărul despre Mitropolia Basarabiei. Așa a luat ființă o nouă mitropolie la Chișinău, cu Petru, ca mitropolit, Mitropolia lui Vladimir rămânând în componența Patriarhiei Ruse. La aflarea acestei noi eparhii, patriarhul Rusiei a trimis patriarhului Teoctist o scrisoare dură, în ton stalinist „cum de-și permite amestecul în treburile altui stat?!”.
Redactorii revistei erau personalități basarabene marcante și curajoase: I. Druță Gr. Vieru, M. Cimpoi, Leonida Lari, N. Dabija, D. Matcovschi, preotul V. Buburuz. O adevărată „Școală Basarabeană”, asemeni Școlii Ardelene care a dus la constituirea României reale la 1 Decembrie 1918.
L-ați menționat și pe poetul Ioan Alexandru, ca invitat la Craiova al Mitropolitului Nestor Vornicescu. Știți mai multe despre acesta?
Pentru sărbătoarea Zilei de 1 Decembrie, mitropolitul Nestor l-a invitat pe scriitorul și excelentul orator Ioan Alexandru. Într-o liniște deplină, în care se auzeau doar plânsete, Ioan a vorbit despre istoria noastră națională, dar mai ales despre martiriul Brâncovenilor, din Palatul Topkapî din Constantinopol. În timpul expunerii lui Ioan Alexandru, am stat împreună cu mitropolitul Nestor în loja oficială. A venit oficial secretara cu propaganda a județului și când ne-a văzut pe mitropolit și pe mine, care tocmai fusesem destituit, a crezut că am spurcat locul și a plecat.
Ce amintiri mai aveți despre Nestor Vornicescu, eruditul mitropolit al Olteniei?
O amintire dintr-un moment ce s-a petrecut în timpul puciului de la Moscova, din august 1991. După o petrecere plăcută la Orșova, cu prilejul punerii pietrei de temelie a Mănăstirii Vodița, împreună cu Grigore Vieru, și soția sa, Raisa, cu soții Doina și Ion Aldea-Teodorovici, a doua zi am aflat despre puci. Am fost la Herculane, unde basarabenii erau găzduiți de Ilie Cristescu și momentele ne păreau neverosimile. Îl rugam pe Grigore (la sugestia doamnei Raisa) să mănânce, mecanic lua ciorba cu o lingură, dar nu putea deschide gura. Grigore Vieru și Doina voiau să plece, conștienți fiind că vor fi primii împușcați.
Am stat cu ei toată ziua, lămurind-i să rămână în Țară, dar peste noapte s-au răzgândit. Noroc că a venit Adrian Păunescu cu cenaclul „Totuși iubirea”, i-a luat prin orașele din județ până a trecut puciul. A treia zi, conform înțelegerii cu Ion, i-am așteptat la intrarea în Craiova și i-am dus la mitropolitul Nestor. În acele minute de traversare a Craiovei, toate clopotele din oraș au bătut, din încredințarea mitropolitului, în onoarea oaspeților și pentru eșuarea puciului. A fost o firească descătușare. Atunci, Tudor Gheorghe și Ion Aldea Teodorovici au pus la cale o colaborare, dar timpul iarăși n-a mai avut răbdare cu cei doi rapsozi basarabeni.Ca mitropolit și cărturar, Înaltul Nestor mi-a poruncit să mă ocup de un manuscris (eram atunci, în 1988, redactor la Editura „Scrisul românesc”). Mi l-a încredințat fără pagina de titlu, unde era numele autorului. „Îl vei afla la timpul potrivit” mi-a răspuns. Am aflat apoi că era vorba despre volumulStudii teologice, iar autor era Dumitru Stăniloae. Secretul trebuia ținut de teama Departamentului Cultelor. După, 1990, am vrut să-l cunosc pe renumitul teolog. I-am telefonat, mi-a dat adresa, dar mi-a spus că dacă nu mă descurc să întreb de el.
Eram în București, nu într-un sat să mi să spună că omul căutat stă pe ulița aia cu nuc la poartă. Cu adresa în mână, în spatele Spitalului „Colțea”, căutam apartamentul; nimeni n-a știut care-i strada, dar mi-am adus aminte de îndrumarea părintelui și am întrebat de dânsul și imediat mi-au dat reperele necesare: e la blocul cutare, la etajul 1, sunați la ușă și intrați fără să mai așteptați să vă deschidă.
Așa am făcut și într-un modest apartament, înțesat cu prețioase cărți, am dat de doi sfinți, parcă coborâți din icoană, așezați pe o canapea acoperită cu un ștergar muscelean. Trebuia să mă ciup ca să văd dacă-i vis sau realitate.Eram în fața celui mai mare teolog al secolului 20, cum l-a numit Papa Ioan Paul al II-lea. Nu știu cum am avut cutezanța să-i cer ceva. I-am explicat că Înaltul Nestor mi-a dăruit cele trei volume ale sale, Teologia dogmatică ortodoxă, dar n-am putut să le citesc,fiindcă nu înțeleg. Ar trebui să scrieți o carte pentru noi, cei fără cultură teologică, pentru că am făcut școli ateiste.După care am plecat la Craiova. Pe la orele 22, în aceeași zi, sună telefonul: „Părintele Stăniloae sunt, aud de la celălalt capăt al firului.M-am gândit la propunerea dumitale și iată care este titlul: Reflecții despre spiritualitatea poporului român.” Iar m-am ciupit, dar părintele profesor a fost extrem de conștiincios: mi-a trimis, pe capitole, întreaga carte, unele dactilograme completate cu scrisul său, greu descifrabil. În iunie 1991 se ținea la Teatrul Național din București primul Târg Internațional de Carte. M-am înscris la târg, cu cărțile Editurii „Scrisul românesc”, urmând să lansez două titluri: Primele scrieri patristice de Nestor Vornicescu și Reflecțiile părintelui Stăniloae.
Aveam timp pentru lansare o jumătatea de oră, conform contractului, dar nu mi s-a dat microfonul. Un director de editură, în vogă atunci, a luat microfonul și a lansat, fără să fie planificat, o carte despre „Europa liberă”.
I-am oferit cartea lui Dumitru Stăniloae și mi-a aruncat-o peste umăr. Poza și pozează și acum în mare cărturar-filosof. Apoi, pe o căldură sufocantă, fără microfon, ajutat de Înaltul Nestor, am lansat cărțile. De la TVR n-a venit nimeni, dar din Londra, de la BBC, a ajuns un redactor care, parcă îi sorbea vorbele șoptite ale părintelui Stăniloae. Cartea, tipărită la Timișoara (tipografia din Craiova m-a refuzat) în 10 mii de exemplare, au fost vândute ca pâinea caldă; n-am putut s-o reeditez pentru că urmașii mi-au cerut drepturi de autor în mărci germane.Dar de Nestor Vornicescu mă leagă un moment crucial din viața mea. Am fost destituit, calomniat cu diverse lucruri inventate, mi-au deschis prin procurorul șef al municipiului, Parcu, numeroase dosare penale (într-unul fiind chiar condamnat penal prin decizia 1442/12 oct. 1984, de președintele Tribunalului și completului de judecată, Dogaru, legal, pentru că Ceaușescu dăduse un decret prezidențial de amnistie și grațiere pentru faptele penale condamnabile până la doi ani). Am ajuns la capătul puterii psihice și, în asemenea stare, voiam să apelez la un gest extrem, prin care să-mi dovedesc nevinovăția. Aflându-mă, credeam eu, pentru ultima dată în curtea Bibliotecii „Aman”, secretara mă cheamă la telefon. Era mitropolitul Nestor, care m-a invitat la dânsul. A trecut cu mașina pe strada bibliotecii, dar cum și-a dat seama în ce stare eram și ce era să fac rămâne și acum pentru mine un miracol. Practic, mi-a salvat viața.
Întâmplarea (oare întâmplare?!) face ca, peste ani, în 2000, să trec cu totul întâmplător pe la Mitropolie, am întrebat de dânsul, m-a auzit, fiind într-un birou de la etaj, și parcă mi-a dat raportul: a măsurat în timp distanța de la aeroport la Mitropolie, urmând să vină la Craiova patriarhul Teoctist cu patriarhul Greciei, a terminat documentația pentru canonizarea lui Mihai Viteazul, pentru care a solicitat opinia unor istorici academicieni (acad. Ștefan Ștefănescu mi-a confirmat) și în funcție de răspunsul acestora va propune, ca președinte al Comisiei de specialitate, Sinodului canonizarea domnitorului. „Tudore, cred că pot pleca liniștit acum!”. Am crezut că-s simple vorbe, nu-l știam bolnav, ci mai mult supărat de calomniile unora din interiorul Bisericii sau a unor așa-ziși ziariști, care se considerau câinii de pază ai democrației, când ei erau niște maidanezi răpciugoși, puși în slujba unor grupuri de interese meschine. Am luat atitudine în presă împotriva acestor calomnii, dar astfel de atacuri te rănesc sufletește, oricât de bățos te-ai da. Înaltul Nestor, mitropolitul erudit al Olteniei, a plecat la Domnul în data de 17 mai 2000 .
Știu că la propunerea lui, un înalt ierarh al bisericii ruse a fost canonizat...
Da, este vorba despre Petru Movilă(născut la 31 decembrie 1596/10 ianuarie 1597, Suceava – decedat la 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647, Kiev),fiul lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Țara Românească, și al soției acestuia, Marghita (Margareta), călugărită ulterior sub numele de Melania.
Tatăl său a avut ca frați pe Ieremia Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe Movilă, viitorul mitropolit al Moldovei. Petru Movilă a ajuns mitropolitul Kievului, Galiției și a toată Rusia, ales în 1633. Celebrul istoric al culturii ruse medievale, Dmitri Lihaciov, se întreba: cine e mai mare în istoria Rusiei, Petru cel Mare sau Petru Movilă? A fost canonizat la propunerea mitropolitului Nestor, care i-a întocmit și o monografie. Însă nici înainte, nici acum, în timpul războiului din Ucraina, vecinii noștri (sau cumnații noștri, de vreme ce țin pe sora noastră Bucovina...) nu vor să audă de cărturarul român, reformatorul ortodoxiei.
L-ați cunoscut și pe Bartolomeu Valeriu Anania, mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Ce relații ați avut cu dumnealui?
Bartolomeu Valeriu Anania a fost, alături de mitropoliții Nestor Vornicescu și Antonie Plămădeală, o personalitate marcantă a B.O.R., un savant în sensul real al cuvântului. Am asistat la o discuție științifică între cei trei și parcă se băteau munții în capete; nu se menajau, fiecare venea cu argumentele sale. Părintele Anania s-a născut într-un sat vâlcean, cu origini paternale în județul Alba, și-a făcut studii teologice la Seminarul Central din București (avându-i profesori pe Anton Holban și Petru Caraman), finalizate mai târziu la Facultatea de Teologie de la București, ulterior de la Sibiu . În 1945 a fost exmatriculat pentru că a condus celebra grevă studențească de la Mănăștur: bande de unguri extremiști i-au alungat pe muncitorii români din Cluj . Judecat și condamnat de autoritățile maghiare, a fost nevoit să treacă Carpații și să se ascundă în munții din preajma Mănăstirii vâlcene Bistrița.
După 1990, ales arhiepiscop la Cluj, Bartolomeu a continuat să aibă o ținută demnă, neipocrită, de slujitor al Domnului și al enoriașilor, până când doi frați Botilă, de la PNȚ-DC, au pătruns în catedrala clujeană în timpul Sfintei Liturghii și au cerut retrocedarea catedralei, deși, Papa Ioan Paul al II-lea transmisese greco-catolicilor să nu intre în conflict sau proces cu ortodocșii, ci să facă slujbă în aceeași biserică, unii dimineața (cei majoritari), alții după amiază. Părintele Bartolomeu a organizat la Cluj un marș al tăcerii, rugăciunii și împăcării, cu participarea tuturor cultelor din județ. Marș care a fost atacat dur, în mod stalinist, de Ștefan Augustin Doinaș (pentru care I.D. Sîrbu a făcut șapte ani de pușcărie, pentru „omisiune de denunț”), cum că „preoții ortodocși din Cluj mărșăluind pe străzile orașului ca niște vrednici sindicaliști ai «eroicei noastre clase muncitoare»”. „Nu, nu se poate mi-am zis – comentează Bartolomeu – o asemenea frază poate fi cerneala grosolană a unui oarecare pamfletar de duzină, dar nu caligrafia unui poet de rară finețe stilistică și, pe deasupra, membru al Academiei Române. Nu, nu se poate! Și, totuși, iată că se poate, atunci când un mare intelectual cade în plasa unui pachețel de lozinci”. Și, în continuare, Bartolomeu îl desființează pe Doinaș, făcând o paralelă cu evenimentele din 1946, când „generația noastră se ridica la Cluj împotriva comunismului”, de „atunci” și de „acum”. L-am întrebat dacă l-a iertat pe fostul său prieten: „L-am iertat, dar nu l-am uitat”.
La recepția oferită de Patriarhia Română, la 9 mai 1999, cu prilejul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea, celebra balerină Irinel Liciu, cu care conviețuia Doinaș, l-a adus pe acesta să-și ceară scuze.
Ca și Nestor Vornicescu, și mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania era un mare cărturar. Cunoașteți câteva din scrierile lui?
Cum să nu! A fost un mare scriitor, în primul rând. După cum se știe, s-a afirmat în literatură încă de pe băncile școlii, debutând în anul 1936, la revista „Vremea”.A scris la revista „Dacia Rediviva”, căreia i-a fost și redactor șef.Mai târziu a colaborat la revistele literare: „Luceafărul”, „Gazeta Literară”,„Magazin Istoric”, „Ateneu” și altele. A fost dramaturg, scriind și publicând multe piese de teatru. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost traducător, traducând, vreme de 11 ani, la Mănăstirea Văratic Bibliasau Sfânta Scriptură – Versiune diortosită după Septuaginta, [...] „sprijinit pe numeroase alte osteneli”. În înțelegerea cu părintele Teoctist, tălmăcitorul Anania a cerut ca drept de autor suma de un leu. Într-o agapă la Patriarhie, Bartolomeu Anania i-a reproșat (în glumă, evident) că nu i-a plătit drepturile de autor. Patriarhul i-a răspuns că s-a consultat cu serviciul său financiar și la suma de un leu, trebuie să-i oprească impozit 30% și nu are să-i dea 66 de bani,fiindcă nu are mărunt.Același mare ierarh și scriitor a sprijinit ridicarea Arhiepiscopiei Clujului la nivel de Mitropolie, intrând în polemică cu academicianul Mircea Păcuraru, de la Sibiu. A cerut Parlamentului român, cu argumente, preluarea moștenirii Gojdu de la Budapesta, moștenire pe care „a rezolvat-o” primul ministru al lui Băsescu, Răzvan Mihai Ungureanu, care a anulat cererea românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu