Pe urmele românilor sud-dunăreni

Subiect tabu în România comunistă, cunoașterea românilor de lângă noi a devenit o preocupare benefică a unor instituții științifice sau a unor cărturari notorii dornici să împrăștie ceața necunoașterii acestor „români uitați”. Ca președinte al Fundației „Scrisul românesc” din Craiova, ca cercetător științific, dar, mai cu seamă, simplu român cu dor de frați, am alcătuit colecția editorială „Români uitați”, în care am reeditat unele cărți datorate unor savanți: Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora (2001), Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic (2001), Idem, Fârseroții (2003), Idem, Megleno-românii (2007), Ioan Maiorescu, Itinerar în Istria și vocabularul istriano-român (2001), G. Murnu, Istoria românilor din Vlahia Mare (2004), Ioan Nenițescu, De la românii din Turcia Europeană (2003), Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbii și culturii române (2004), Gh. Zbuchea, Românii și Balcanii în epoca modernă. 1804-1918 (2003), Tache Papahagi, Antologie aromânească (2008), Sextil Pușcariu, Studii istro-române (2005), Diana Nedelcea Cotescu, Românii din Serbia (2005), Idem, Românii din Bulgaria (2005), Idem, Mărturii despre românii din Timocul sârbesc (2005), Idem, Biserica românească din Serbia (2006), Tudor Nedelcea, Românii de lângă noi (2011). Dar, ceea ce m-a impresionat și mi-a oferit informații deosebite despre acești „români uitați” a fost Eminescu, implicat în toate domeniile cunoașterii umane, care a străbătut arealul românesc „în cruciș și-n curmeziș”, drept pentru care am scris Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni (Craiova, Editura Aius, 1995).

Cu deosebită plăcere constat materializarea unui proiect („Memoria locurilor 2.0”), implementat de o echipă multidisciplinară în perioada iunie-decembrie 2024, coordonatorii proiectului fiind personalități recunoscute în domeniu: Adina Berciu-Drăghicescu, Marian Crăciun, Florentina Nițu, având doi colaboratori de marcă: Iulia Wisosenschi și Radu Ștefan Vergatti. Pe lângă aceștia, mai apar la „cercetare și documentare arhivistică”: Emil Țîrcomnicu, Elena Roxana Pădure, Dana Raluca Mușat, G. Papadopol, Sterjo Naciku, Diana Petrescu, iar la „cercetare de teren, fotografie”: D. Cristinel, Gabriela Cunțan, Vanina Szoke. Un lucru trebuie remarcat din capul locului: cartea, Memoria locurilor 2.0. Pe urmele românilor sud-dunăreni a apărut la Editura bucureșteană Etnologică chiar în anul finalizării cercetărilor, în 2024 și, explicit, cartea este dedicată împlinirii: a 160 de ani de existență a Universității din București (4/16 iulie 1864), a 145 de ani de la constituirea „Societății de cultură macedo-română” (23 septembrie/5 octombrie 1879), a 160 de ani de la înființarea primei școli românești de la sudul Dunării (Târnovo, 16/28 aprilie 1864), a 190 de ani de la nașterea lui V.A. Urechia (15/27 februarie 1834) care și-a dedicat viața cauzei naționale și a macedo-românilor.

O mică observație: Se precizează că acest volum a fost tipărit cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni cu mențiunea: „conținutul acestei publicații nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni”. Adică acești funcționari publici n-au încredere în cercetările unor specialiști din cadrul Academiei Române?! O asemenea autentică cercetare științifică era absolut necesară în condițiile de azi când se fac confuzii, din neștiință sau din scopuri politice (unii politicieni au încercat să acrediteze ideea că macedo-românii sunt o minoritate națională și-și au locul în Parlamentul României ca minoritate), deși Academia Română s-a pronunțat, în două sesiuni științifice, la 31 octombrie 1994 și la 28 ianuarie 2005: Limba română și varietățile ei locale, respectiv Aromânii și aromâna astăzi, astfel: „toți aromânii nord și sud-dunăreni sunt români (aromâni), cu specificul lor dialectal, folcloric și etnografic, în cadrul generosului popor român, unul din cele mai numeroase și mai puternice din Sud-Estul Europei.

Cei care vor azi să se constituie într-o minoritate națională aromână în interiorul României încalcă în mod flagrant datele reale ale istoriei și, totodată, valorile noastre morale și spirituale comune” (Comunicatul Academiei Române). Limba moldovenească este o invenție a lui Stalin; recent, a apărut și „limba vlahă”, care se predă la Facultatea de Filosofie din Belgrad, dar nerecunoscută de Academia Sârbă. 2024, an de sărbătoare pentru macedo-români, cum se intitulează inedita prefață a cărții, consemnează activitatea unor personalități sud-dunărene sau instituții create în acest sens. Istoricul și scriitorul V.A. Urechia, implicat în susținerea românilor sud-dunăreni, este considerat „unul din apostolii binecuvântați ai Cerului trimis spre a-i învia din negura morții”. Alături de gen. Tell, Cezar Boliac, D. Bolintineanu, sprijină înființarea primelor școli românești din Macedonia, trimite cărți românești, sprijină înființarea Institutului Macedo-Român de la Biserica „Sfinții Apostoli” etc. Comitetul Macedo-Român a fost înființat în 1860 la București, în scopul de „a dirija introducerea limbii naționale în toate orașele și târgurile românești”. Din 1863, din comitet fac parte: D. Bolintineanu, D. Brătianu, C.A. Rosetti, Cezar Boliac, Ch. Tell, I. Ghica, M. Kogălniceanu, V.A. Urechia, elaborând un manifest adresat „fraților noștri gemeni din Macedonia, Epir, Tesalia și Albania”, care „sunt și voiesc să fie români”. Concret, îi sprijină financiar mai ales.

Misiunea nobilă a Comitetului Macedo-Român din Buvurești îl înflăcărează pe D. Atanasescu, aromân din Constantinopol; simțind „chemarea sângelui”, vine în Țară spre a finaliza studiile, se reîntoarce în Macedonia spre a deschide în casa părintească din Târnovo, prima școală românească din sudul Dunării, prin decretul lui Cuza Vodă din 16/28 aprilie 1864. La 23 septembrie/5 ocotmbrie 1879 se înființează Societatea de Cultură Macedo-Română, grație profesorului Apostol Mărgărit, prea mărit și de Eminescu, având drept scop lupta pentru recunoașterea drepturilor românilor sud-dunăreni. În realizarea acestui scop, editează publicații, precum Albumul macedo-român (1880), crează biblioteci pe lângă școli și biserici, oferă burse tinerilor macedo-români, luptă pentru recunoașterea cetățeniei, pentru colonizarea acestora în județele Durostor și Caliacra, ulterior, după cedarea Cadrilaterului, în județele Tulcea și Constanța. Sunt prezentați în volum, cu date biografice, dar mai ales cu excelente imagini sugestive, o parte din familiile aromânilor: Th. Aman, Gh. Celea, Dumba, Emanuil Gojdu, Take Ionescu, G. Murnu, Andrei Șaguna, G. Vraca. Ne vom opri asupra unor familii de aromâni mai puțin cunoscute: Theodor Aman este binecunoscut specialiștilor și publicului cititor. Voi adăuga doar o notă: Theodor Aman apărat de Eminescu.

La 33 de ani celebrul pictor a fost numit, printr-un decret al lui A.I. Cuza din 5 octombrie 1864, la doar 33 de ani (vârsta lui Iisus), directorul Școlii de Belle Arte din București, a doua instituție cu acest profil din Balcani. Din motive logistice și financiare, Th. Aman intra în conflict cu statul vremii sale și-și depune demisia la 29 septembrie 1881. Acum intervine Eminescu, condamnândcomportamentul autorităților („guvern al vorbelor sunătoare și al frazelor seci) față de pictorul-director, „un exemplu izbitor de modul cum prosperă la noi instituțiile cele mai folositoare”. Motiv pentru care „onor d-mn Aman, iubitul nostru pictor, s-a văzut nevoit să-și de demisia”, concuzionând că autoritățile administrative „nu cată să aibă o instituție folositoare, ci numai un titlu frumos, Școala de Belle Arte” („Timpul”, 20 aprilie 1882, p. 3. Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, Editura Academiei Române, 2020, p. 90-91). Gheorghe Celea (1880-1964) face parte din grupul fârseroților, coborâți din nordul Greciei în zona Albaniei. A urmat liceul românesc din Bitolia (azi, în Macedonia de nord), profesând ca învățător. A fondat școala românească din Gramaticova (azi, în Grecia). A devenit negustor de cașcaval, mangan, cărbune, arendaș, fiind ales președintele aromânilor și megleno-românilor din Macedonia în Dobrogea Nouă, împreună cu familia sa, al Comisiei de Agricultură din Cadrilater. S-a ocupat de colonizare urmând mai multe locații: București, Caliacra, Ghimpați (Ialomița, unde a arendat moșia gen. C. Prezan).

A fost un iscusit interpret al cântecului tradițional polifonic aromân. Familia Dumba, mai puțin cunoscută, deși este celebră. Studiu micromonografic întocmit de Radu Ștefan Vergatti este de excepție, academic, dovedind capacitatea și acribia științifică a acestui mare istoric român contempran. Capul familiei Dumba este Sterie (1794-1870), iar urmașii săi au făcut carieră și au lăsat urme de cultură și civilizație din Balcani până la Viena trecând prin Craiova. Au fost mari industriași și proprietari, diplomați, filantropi, iubitori de artă (la inițiativa și în casa lui N. Dumba din Viena, Johan Strauss a compus nemuritorul vals, motiv pentru care autoritățile vieneze au denumit o stradă „Dumba-Strasse”). N. Dumba a fost consilierul intim al împăratului Franz Iosif și l-a ajutat pe vărul său craiovean, aromânul Dinu Mihail să fondeze Colecția de obiecte de artă. Un Dumba s-a stabilit în Craiova, a cumpărat moșii în Dolj și în Craiova, a sprijinit armata română în Războiul pentru Neatrârnare din 1877-1878, primind laudele domnitorului Carol I.

După moartea ultimului Dumba, Constantin, „au dispărut unii dintre cei mai de seamă reprezentanți ai acestei familii macedo-române, care vreme de aproape două secole a făcut istorie în centrul, estul, sud-estul Europei și chiar în SUA” (R. Șt. Vergatii). Emanuil Gojdu (1802, Oradea – 1870, Budapesta), cunoscut în special prin celebra sa fundație, care a sprijinit autonomia Bisericii Ortodoxe Române față de cea sârbă, învățământul românesc, utilizarea limbii române în școli, biserică, administrație, justiție. Prin testament, Em. Gojdu stipula ca Fundația să acorde burse studenților români din Imperiul Habsburgic. Timp de 48 de ani, Fundația a acordat burse pentru pentru circa 4500 tineri, între care: Victor Babeș, C. Daicoviciu, Cornelia Badea, O. Goga, Silviu Dragomir, I. Lupas, Traian Vuia, Aurel Vlad, V. Mangra, Petru Groza etc. Din păcate, după 1990, eforturile mitropolitului Bartolomeu Anania de actualizare și punere în aplicare a testamentului Em. Gojdu, au fost anulate de vremelnicul ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, care a renunțat oficial la beneficiile testamentare (la 25 octombrie 2005), drept pentru care a primit titlul d.h.c. la o universitate maghiară (vezi Tudor Nedelcea, Printre cărți și oameni, VII, 2014, p. 192-198). Familia Mihail din Craiova, aromâni din Magarova și Bitolia, răspândiți în toată Oltenia. Primul Mihail care a ajuns în Craiova a fost Constantin, decedând în 1832.

Același comentariu, susținute de documente, pentru această vestită familie întocmește tot R.Șt. Vergatti, concetățean cu multe ilustre familii macedonene, cu o parte din acestea chiar înrudându-se. Renumiți în această familie sunt Dinu Mihail, cu studii la Viena, sprijinit de verii săi aromânii Dumba și Sina, și Jean Mihail (1875-1936), fondatorii actualului Muzeu de Artă din Craiova și al Colecției de obiecte de artă românească și universală renumită pe plan mondial (din păcate, grație „justiției” de azi o parte din această colecție a luat drumul străinătății). Jean Mihail a murit în 1936, înainte de a finaliza logodna într-o căsătorie, n-a locuit în palatul său, pe care l-a donat statului. Se intenționa ca în acest palat să se înființeze o universitate; aici s-a organizat, în 1943, „Săptămâna Olteniei”, iar de aici Iosif Broz Tito (care a locuit vremelnic la Craiova într-o casă din strada Jianu nr. 14, care a fost sediul reînființatei reviste „Ramuri” din 15 august 1964) avea legături telefonice cu partizanii săi. Chiar și prin raptul ordinar din 2010 din colecția de artă, „Palatul Mihail din Craiova rămâne emblematic pentru modul în care familia de români din sudul Dunării a înțeles să participe și să impulsioneze progresul civilizației românești” (R.Șt. Vergatti). Albumul monografic, Memoria locurilor 2.0.

Pe urmele românilor sud-dunăreni (București, Editura Etnologică, 2024) aduce în actualitate personalitatea unor macedoromâni sau români de anvergură mondială (Th. Aman, Gh. Celea, Dumba, Em. Gojdu, Take Ionescu, G. Murnu, Andrei Șaguna, G. Vraca). Sunt doar o parte. Cultura română s-a îmbogățit cu creațiile acestor români trăitori în Imperiul otoman în special, în toate domeniile de activitate umană, fiind, alături de meglenoromâni și istroromâni (reprezentați de savantul Nicola Tesla), modele de comportament și în condiții vitrege. Nu întâmplător, Petre Țuțea, care i-a cunoscut și în închisori, le-a cunoscut caracterul, s-a exprimat sincer și obiectiv: „ei nu sunt români, ci superromâni” (citat aproximativ) . Așteptăm continuarea proiectului cu alți „superromâni”, mari patrioți și filantropi, care n-au făcut de rușine neamul românesc.

Tudor Nedelcea