Urma, firește, vol. X. Publicistică (1877-1880), care cuprindea articolele eminesciene în legătură cu ipocritul Congres de la Berlin din 1878, care a stabilit, discriminatoriu, granițele României, deși românii și-au câștigat neatârnarea pe câmpul de luptă, în Bulgaria. Dar, a început scandalul. Rabinul șef de atunci, Moses Rosen, a reclamat la toate autoritățile științifice și politice, prezidiului Academiei, chiar lui Nicolae Ceaușescu, cerând interzicerea editării publicisticii eminesciene. A venit și o delegație a Comunității Mondiale Evreiești, în același scop. Este motivul pentru care volumul X, care trebuia să apară în 1982, a fost interzisși tipărit de-abia în 1989 (cu un efort deosebit al editorilor și tipografilor), unde a stat în Expoziția jubiliară Eminescu de la Academie doar trei ore și difuzat abia după 1990.Scandalul opririi tipăririi volumului X din Publicistică a căpătat conotații internaționale (deși analizat științific de o echipă de specialiști din care făceau parte și intelectuali evrei, s-a demonstrat că volumul nu avea accente antisemite), dar prea puțini intelectuali români din exilul românesc au luat apărarea lui Eminescu, iar „Europa liberă” (inclusiv Monica Lovinescu) aveau alte priorități.
Răspunsul a fost al unui om de știință exact, bine documentat: în ediția academică de Opere, la sfârșitul fiecărui volum a introdus și un capitol de articole cu paternitate incertă, îndoindu-se, la început, de puterea de muncă extraordinară. Urma să refacă ediția academică și s-o completeze cu aceste articole considerate cu paternitate incertă. În articolele lui Ion Slavici, Eminescu își mai băga condeiul, fiindcă autorul Morii cu noroc nu stăpânea limba română la perfecțiunea dorită de Eminescu, întrucât făcuse studiile în limba maghiară.
Nu v-a speriat imensitatea creației eminesciene? Aureliu Goci scria despre cartea dumneavoastră, Eminescu, următoarele: „trebuie să spunem că Tudor Nedelcea – modest și integru, niciodată interesat să iasă în față – devine surprinzător, la deplina sa maturitate, cel mai important eminescolog” („Ramuri”, nr.6, iunie, 2014, p. 7).
Nici pe departe. De fapt, Eminescu a venit spre mine, salvându-mă dintr-o situație psihică delicată, cum am amintit deja în paginile anterioare. Atunci, în 1983, am deschis la întâmplare volumul IX, am citit câteva rânduri care m-au însănătoșit sufletește, dar m-au îmbolnăvit de „eminescianită”, cum a scris Constantin Noica, o boală fără leac, dar benefică.
Eminescu a fost tratat sau s-a lăsat să se înțeleagă că este adeptul socialismului, chiar s-a scris că promovează un „socialism de stat”. Nimic mai fals. Numai publicistica eminesciană rezolvă multe enigme din poezii. De pildă, versul „Ai noștri tineri la Paris învață” face trimitere la fiii lui C.A. Rosetti (Mircea, Vintilă și Horia) care simpatiza cu mișcarea socialistă, sau versul, „Și cum vin cu drum de fier / Toate păsările pier” din celebra sa Doina (deranjantă pentru Uniunea Sovietică, cum crede Ion Bogdan Lefter) nu are conotații ecologice. Pe drumul de fier de la Viena spre România veneau oamenii fără niciun căpătâi, la îndemnul oficialităților austriece, de a se așeza la noi, transformând țara noastră într-un „otel de lux” sau o „Americă dunăreană”.Revenind la problematica socialistă, trebuie să remarcăm că Eminescu cunoștea doctrina Internaționalei I, întemeiată de K. Marx la Londra, la 28 septembrie 1864, și după 14 ani, în 6 august 1878, scrie în „Timpul”, despre „o serioasă turbare socialistă [care] amenință Europa”, care „încearcă să răstoarne toate formațiunile pozitive de stat”, încercând s-o facă „pe calea obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turburărilor” etc., iar acele încercări încep a-și „arunca umbre de pe acum”. Despre Marx, „șeful socialiștilor din Londra”, scrie în „Timpul” (29 aprilie 1881): „în Anglia sunt organele centrale ale Internaționalei roșii, trăiește Marx, generalisimul partidului și nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de acesta”.
Așadar, Eminescu a fost acuzat pe nedrept de idei socialiste.
Acuzația că ar fi fost socialist derivă doar din preocupările lui față de problemele sociale, și datează din timpul polemicii sale cu C.A. Rosetti, conducătorul ziarului oficial al liberalilor, „Românul”. Eminescu răspunde: „Pentru că arătam cum țăranul nostru, fie proprietar mare, fie mic, e singurul producător real, în această țară și cum din spinarea acestui țăran se nutresc toți paraziții liberali, impunându-i statului netrebnicia lor intelectuală și morală, de aceea noi am devenit socialiști, ba mai mult, comuniști și nihiliști” („Timpul”, 12 octombrie 1878).Toate comentariile, criticile sale au un singur scop: să folosească Țării sale. Aceste idei socialiste care tind spre „disoluționarea completă a statului” le găsește în Partidul Național Liberal, aripa roșie, condusă de C.A. Rosetti, o personalitate politică a vremii cu merite politice incontestabile.
În anul în care Eminescu își expunea ideile politice și sociale, într-o foaie volantă se publica „Apărarea socialismului de mai multe bârfeli neîntemeiate” (Iași, 1883), semnată de „un anarhist socialist”, care îl acuză pe Eminescu că pune semnul egalității între socialiștii români și liberali. Trădarea „generalilor”, când un grup de liberali trec la socialiști, dovedesc temeinicia previziunii lui Eminescu. Deși a purtat polemică pe această temă cu revista „Dacia viitoare”, redactorii au cuvinte de pioșenie pentru Eminescu (care, de fapt, nici nu semna articolele și, ca atare, nu se știa cine-i autorul), C. Mille și V.G. Morțun l-au ajutat moral când Eminescu era în suferință.
Despre cartea dumneavoastră,Eminescu și cugetarea sacră, apărută la Editura Aius, 1994 și reeditată la Fundația „Scrisul românesc”, 2000, patriarhul Teoctist afirma, într-un interviu acordat lui Mihai Prepeliță și publicat de acesta în volumulUcenic la Eminescu(Editura Cârlova, 1997, p. 367-378), că „lucrarea este foarte bine documentată [...] Autorul demonstrează cum Eminescu a cunoscut cărțile vechi, de la Varlaam [...]Foarte frumos scrie autorul. Pentru prima dată apare o broșură despre viața lui Eminescu și Biserică.
Lucrarea lui Nedelcea este foarte mică, dar foarte densă. Pentru preoți e foarte bună [...]Autorul afirmă niște lucruri extraordinare, din punct de vedere creștinesc și canonic al bisericilor, pe care Eminescu le cunoștea atât de bine și își exprima corect gândirea”.
Este o afirmație extrem de măgulitoare. Părintele patriarh avea în chilia sa din Administrația Patriarhală două noptiere, de o parte și alta a patului. Pe una punea cărțile pe care le primea, pe cealaltă cărțile citite, la care urmează să le răspundă. Mihai Prepeliță (n. la 19 octombrie 1947, Bahrinești-Cernăuți) este un scriitor care a avut inițiativa de a-i lua un interviu patriarhului nostru. Înainte de 1989, Eminescu era tratat ca un scriitor laic, fără nicio conotație religioasă. Dar în Italia, celebra Rosa del Conte a scris Eminescu despre absolut. Eminescu era un scormonitor în toate domeniile cunoașterii umane, astfel încât nu-i putea scăpa religia. A acumulat și preluat critic întreaga problematică religioasă a vremii, formându-și o dogmatică personală, chiar dacă nu și-a expus-o într-un sistem teologic. A scris despre creația divină (cosmologia), Dumnezeu (teologia), Iisus (hristologia), Fecioara Maria (mariologia), îngeri (angelologia), demoni (demonologia), moarte. Era atât de informat și inițiat asupra creștinismului sau a altor religii încât a surprins și surprinde încă chiar și pe unii clerici.
A fost Mihai Eminescu un poet religios?
Eugen Simion a precizat criteriile după care un poet poate fi considerat religios: cei care „caută sistematic temele religioase și construiesc mici parabole cu înțeles mistic” (E. Simion, Fragment critic, I, Editura „Scrisul românesc”, 1997, p. 137), dar „cine nu-i profund sub raport artistic, ca poet, nu are șansa să fie și un bun poet religios” Din perspectiva acestei abordări, Eminescu face parte din categoria poeților care „necăutând cu dinadins temele religioase, ajung de la un anumit prag de reflecție lirică și de expresivitate la o metafizică de tip liric, în care misticul și religiosul se împlinesc și se confundă”.
Aici a vizitat Mănăstirea Cozia, pe atunci pușcărie sub regim austro-ungar, despre care a scris. De la Râmnic, s-a îndreptat spre București.A stat o perioadă mai lungă (mai-august, 1878), la conacul junimistului Nicolae Mandrea, proprietarul moșiei Florești, ca urmare a căsătoriei cu Zoe Bălcescu, fiica lui Barbu Bălcescu, fratele istoricului și revoluționarilor. Mulți comentatori au considerat că Eminescu a fost trimis pentru odihnă. Cât a stat la Florești, el a tradus din germană în românește Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurmuzachi, care a fost publicat în 1879, fără să fie trecut numele traducătorului. Aici, la Florești, vine Ion Slavici, ca secretar al Comisiei Documentelor Istorice, să-i aducă o mie de lei pentru traducere. Nicolae Mandrea i-a pus la dispoziție o trăsură pentru ca Eminescu să cutreiere Oltenia în interes personal, dar și istoric. Îl căuta pe fratele său mai mic, căpitanul Matei Eminescu, care luptase în Războiul de Neatârnare din 1877-78 și nu apărea în catastifele armatei nicicum (mort sau viu).
La Craiova, Poetul a fost în mod sigur, dovadă o cronică la spectacolul Monte-Cristo, jucat nu de Teatrul Theodorini, ci sub girul Crucii Roșii Române, cu banii strânși urmând să fie ajutați răniții sau văduvele de război. Eminescu a văzut spectacolul, pentru că scrie: „În Craiova, Monte-Cristo, dramatizat, a ținut pe oameni până a doua zi dimineață în teatru și nimeni nu gândea cât timp a trecut” (Tudor Nedelcea, Eminescu, Editura Academiei Române, 2020). Deci e cronica unui martor ocular. Pe blocul de pe strada„Romul”, vis-à-vis de Primărie, am pus o placă memorială cu acest mesaj, care mai rezistă încă: Eminescu n-a venit la Florești (astăzi în județul Gorj) pentru odihnă, ci a fost trimis, pentru că devenise prea periculos pentru politicienii vremii.
După întâlnirea cu temutul cancelar Bismark, P.P. Carp a trimis o telegramă la Iași cu ordinul: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”.
Și cum i-a văzut Eminescu pe olteni?
I-am văzut foarte bine, începând cu domnitorii, terminând cu țăranii, singura clasă pozitivă din societate, cum o considera. El face o diferență între românii de munte și „românii de baltă”, mai alunecoși. Oltenii sunt „cei mai strângători români” („Timpul”, 25 mai 1879, p. 1), exprimându-și teama ca alte seminții să nu „se încuibe” în vatra harnicilor olteni” (Ibidem) pentru că în evul mediu românesc, clasa de mijloc era, în mare parte, de sorginte străină „excepții făcând de olteni și ardeleni” („Timpul”, 8 aprilie 1882, p. 2). La Mănăstirea Govora a citit Cronograful lui Mihail Moxa (1620), primul text istoriografic în limba română păstrat până azi, din care transfigurează poetic, în Scrisoarea III pasajul referitor la lupta dintre Baiazid și Mircea cel Bătrân. (La Congresul Mondial al Eminescologilor de la Chișinău, l-am întrebat pe traducătorul turc al acestei poezii care a fost reacția specialiștilor turci. Baiazid este controversat, dar majoritatea istoricilor din Turcia au agreat caracterizarea lui Eminescu).
E uimit cineva astăzi, la capătul atâtor cercetări minuțioase și pline de răbdare, după adăugirea unui imens material de informație și atâtor sforțări ale criticii, când constată cât înțelegea acest om și gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte și trecătoare istorice” (N. Iorga, Istoria literaturii românești contemporane, cap. VII, Iași, Junimea, 1981, p. 269). Asta o spune cel mai mare istoric al românilor, în ciuda faptului că astăzi, Cristian Preda care a scris că Eminescu este „nul”.
Să construim o minimă demonstrație. Vorba lui Moromete: pe ce vă bazați?
Eminescu a demonstrat (nu doar a scris) următoarele idei: caracteristica fundamentală a culturii unei națiuni este istoria și limba, polemizând cu istorici străini, cerându-le comentatorilor străini să ne respecte „limba, datina, individualitatea noastră etnică, bunurile conștiinței noastre” („Timpul”, 2 aprilie 1882, p. 1). „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră”, o axiomă cât un tratat de lingvistică.Periodizarea istoriei o face în funcție de momentele luptei elementelor autohtone cu cele recent intrate în țară; legământul lui Mihai Viteazul n-a fost o decizie umilitoare pentru țărani, ci un simplu recensământ, așa cum a demonstrat-o mai târziu Constantin C. Giurescu în Probleme controversate în istoriografia română (Editura Albatros, 1977).În 1821 a avut loc revoluția lui Tudor Vladimirescu (și nu răscoala).Regândirea istoriei, trebuie făcută pe baze documentare istorice, etnofolclorică, a faptelor etc.
Revoluția de la 1848 a fost învinsă doar faptic, roadele ei s-au văzut mai târziu, la 1859, la Războiul de Neatârnare. Basarabia e pământ românesc.Ceea ce istoria „niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea” etc.
Eminescu a fost și apărătorul românilor de pretutindeni. Prietenul dumneavoastră, regretatul Vasile Tărâțeanu a afirmat că de la dumneavoastră a înțeles „cât de mult și ce înseamnă și pentru mine, Eminescu” (aluzie la volumul publicat la Fundația „Scrisul românesc”, 2005), că l-ați ajutat să descopere„un alt Eminescu decât cel pe care-l cunoșteam din poeziile sale incluse în manualele școlare”, pentru că-l prezentați „pe marele nostru înaintaș în lumina nepieritoare a adevărului [...] de promotor al românismului”. Despre mesajul și ideea de unitate s-a pronunțat și Theodor Codreanu, în prefața volumuluiEminescu (Editura Academiei Române, 2020, p. 10): „Acest mesaj al unității politice și spirituale românești străbate, altminteri, toate cărțile și lucrările lui Tudor Nedelcea, imagine a unui spirit critic echilibrat, ajuns pe culmea maturității sale creatoare. Avem nevoie mai mult ca oricând de cărturari ca Tudor Nedelcea”.
Nu-l prezint eu, Eminescu se prezintă singur, în toată complexitatea și pertinența scrierilor sale. El pleacă de la ideea că „nu exista stat în Europa orientală, nu exista o țară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăți din naționalitatea noastră” („Timpul”, 26 septembrie, 1878, p. 2).
Mircea Popa scrie, de pildă, că „această carte e una dintre cele mai bune și mai documentate cărți editate până acum pe această temă” și că ea „marchează un moment important din exegetica actuală, închinată poetului, mai ales că se face trimitere la toți cei care s-au ocupat anterior de cazuistica evreiască” („Cuvântul liber”, Tg. Mureș, nr. 39, 2011, p. 6). Dan Mănucă consideră că acest volum„are un merit esențial, acela de a fi adoptat o perspectivă istorică”, că se sprijină pe „citate eminesciene elocvente, care susțin poziția de bază, conform căreia perspectiva istorică și / sau europeană în chestiune nu trebuie, în niciun fel, omisă.”(Dan Mănucă: http://convorbiri-literare.dntis.ro.)
Mulți prieteni m-au sfătuit să nu abordez o asemenea temă. Am făcut-o pentru a-l arăta pe Eminescu în integritatea și complexitatea sa. Nicio temă, oricât de spinoasă ar fi, nu trebuie ocolită. N-am folosit sintagma „problema evreiască” pentru simplul fapt că nu există, în realitate, o asemenea problemă.
Am înlocuit sintagma cu termenul „realsemitismul” folosit de filologul evreu HeimannTiktin și de savantul luminat, Nicolae Cajal, care a editat revista „Realitatea evreiască”, pe care mi-a dăruit-o. Răspunzând acestei chestiuni, savantul evreu Moses Gaster scria: „Se zicea că era antisemit. Pe atunci, antisemitismul era foarte răspândit, dar el n-a fost contaminat de acel virus” (Moses Gaster în corespondență, ediție Virgiliu Florea, Editura Minerva, 1985, p. 27). Contemporan cu Eminescu, Tiktin precizează relațiile de prietenie cu Poetul: „El m-a inițiat în literatura română, de la începuturile ei, și prin el am cunoscut limba poporului, a cărei importanță încă nu era apreciată pe atunci decât de puțini. Lecturile făcute împreună cu Eminescu și explicațiile pe care mi le-a dat acest excelent cunoscător al limbii materne, mi-au prilejuit o mulțime de constatări lexicografice, gramaticale, literare, istorice.” (Apud „Realitatea evreiască”, nr. 106, 1-5 noiembrie 1999, p. 7.).
Am citat aceste două personalități evreiești, contemporane cu Eminescu, spre a spulbera din capul locului orice inventivă de Eminescu-antisemit, sau chiar de Eminescu-evreul. Am așezat cartea sub două citate semnificative, alese cu bună intenție: „Cunoașterea adevărului face să înceteze dușmănia și ura și îi împiedică să-și facă rău unii altora” (Maimonide) și „Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoință și abnegație reciprocă” (Eminescu). Alt citat din Evelin Fonea pune punctul pe i: „Ne aparține și îi aparținem. Români, evrei sau alte naționalități, ne-am format convingerile și la lumina gândurilor sale [...]. Aceasta-i adevărata moștenire eminesciană. O vom recunoaște și admira de-a pururi, așa cum vor rămâne iubitori ai culturii române” (Evelin Fonea, Un om pentru noi toți și pentru totdeauna, în „Realitatea evreiască”, nr. 86, 15 decembrie, 1998-11 ianuarie 1999, p. 1,2).
Am dat exemple grăitoare cu scrisul și faptele lui Eminescu pentru evrei și ce-au făcut evreii pentru Eminescu, bazându-mă pe cărțile evreilor, în special a lui Andrei Oișteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studii de imagologie în context est-european, Editura Humanitas, 2001).
Știați că imnul mișcării sioniste „Hatikva” („Speranța”), care este un cântec ale cărui versuri au fost scrise de poetul NaftaliHerzImber, născut în 1856 în Galiția (pe atunci parte a Imperiului Habsburgic), a devenit imnul de stat al Israelului? Și că Imber a scris prima versiune a poemului în 1877, pe când se afla la Iași? În 1882, el a emigrat în Palestina, pe atunci o provincie a Imperiului Otoman și a locuit la Haifa. Melodia, compusă în 1880 de Samuel Cohen (1870 – 1940, născut la Ungheni, a emigrat la vârsta de doar 8 ani în noua așezare evreiască RishonLetzion, numită și „Cel dintâi Sion” din Palestina), are la bază piesa muzicală românească Cucurez cu frunzaʼn sus, așezată pe note de GuilelmȘorban. Cântecul era cântat și de Eminescu, cum a demonstrat Lucia Olaru Nenati.
Valul de ură s-a acumulat și a răbufnit peste opt ani când, un oarecare Cezar Paul Bădescu, nominaodiosa azi, alcătuiește nr. 265/din 27 februarie/5 martie 1998 al revistei „Dilema” (pe frontispiciul căreia nu apare numele lui Andrei Pleșu), în care-și vărsa otrava contra geniului național, motivând în spirit stalinist că „poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine [...]este lipsită de substanță”, iar Poetul era „ceva inert și radical, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart”. Pentru aceste afirmații dezonorante, în primul rând pentru el, C.P. Bădescu este răsplătit cu o emisiune literară la TVR, în care nici măcar de Ziua lui Eminescu n-a spus că acesta a scris măcar un basm. C.P.B. și-a adunat ciracii (sau au fost adunați de alții) și au pornit la demolare. Nicolae Manolescu cere o recitire a poeziilor, „spontană și individuală”, pentru că el este „îngropat sub respectul datorat poetului național”. Sintagma „poet național” îi deranjează, după cum se va vedea, pe elitiștii noștri.
Un neica-nimeni, Răzvan Rădulescu, îl vede pe Eminescu „de departe”, plutind într-un sos, surprins de „mediocritatea elogiilor” unora precum Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Iorga, Călinescu, Arghezi, Eliade, Vianu, Perpessicius, Papu, Țuțea, Noica, Sorescu, Rosa del Conte, Vatamaniuc, Ioan Alexandru, Cimpoi, Dumitrescu-Bușulenga, E. Simion, Ilie Bădescu, M. Ungheanu, N. Georgescu, Codreanu etc. Sunt încriminați poeții care l-au iubit pe Eminescu (Adrian Păunescu, Gr. Vieru, M. Sorescu), pictorul Sabin Bălașa, a cărui frescă din holul Universității din Iași ar fi plină de „hipopotami grațioși și metafizici (?) care planează asupra unui peisaj apostâncos”, de te „trec fiori pe șira spinării”. Cătălina din „Luceafărul” apare și ea în acest peisaj indescriptibil, „călare comod și totuși incomod pe grasele zburătoare, își flutură părul în vânt. Părul pare fixat în această poziție cu clei”. Ați înțeles ceva?! Dar poate înțelegeți alte fraze ale exegetului Răzvan Rădulescu: „Poezia lui M. Eminescu mă lasă rece. Mai rece decât poezia predecesorilor săi înșirați în „Epigonii”.
Nu cred că Eminescu este un poet național și universal” etc.Sintagma „poet național” îl deranjează și pe Ion Bogdan Lefter, care constată că opera lui Eminescu „a fost aproape acceptată de propaganda comunistă”, iar Doina este „jenantă pentru notele xenofobe și deranjantă pentru Uniunea Sovietică”. I.B.L. era cadru didactic universitar bucureștean și a fost propulsat (urmare a acestor denigrări?) director al „Europei libere”. T.O. Bobe e convins și el, deși nu i-a cerut nimeni părerea, că „astăzi Eminescu a încetat să mai fie perceput ca un scriitor (de va fi fost vreodată)”, și pentru asta a primit Premiul Național„Mihai Eminescu” de la Botoșani (pe care nu l-au primit poeți mari ai noștri, precum Sorescu, Păunescu, Vieru, Dabija etc.).Un alt neica-nimeni, Pavel Ghe. Radu, autointitulându-se „scriitor, critic, eseist, profesor, redactor”, e speriat de „proliferarea eminescolatriei exprimată într-o limbă de lemn” de „destui inși”. Alt universitar bucureștean, Cristian Preda, scrie negru pe hârtia „Dilemei” că „Eminescu trebuie contestat și demistificat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect”.
Conu Alecu demontează și alte clișee aplicate lui Eminescu: „cum să fii xenofob când ești bușit de cultură nemțească și în bună măsură de cultură indică și fiind sensibil într-un asemenea grad la mișcările spiritului și la valori de mare diversitate?”. Conu Alecu s-a luat de mână cu Moses Gaster și H. Tiktin, cale de un veac.Acest cor al detractorilor ordinari (la care s-a adăugat Patapievici pentru care Eminescu este „cadavrul din debara” care trebuie aruncat la ghena de gunoi) vor să ne convingă că Eminescu nu-i poet național și este „incorect politic” (cum a demonstrat Th. Codreanu în volumulDubla sacrificare a lui Eminescu, ediția a III-a, Chișinău, Civitas, 2000). Pentru cuvintele lui urâte la adresa lui Eminescu, Patapievici a fost răsplătit cu funcția de director al Institutului Cultural Român, „remarcându-se” în această funcție prin traducerea doar a unei cărți din Eminescu, pe când Cărtărescu beneficiază de 20 de traduceri (vezi „Contemporanul”, nr.6, iunie 2015, p. 27).
Făcând o paralelă: în „Scânteia” (5-10 ianuarie 1948), Sorin Toma, fiul stalinistului Al. Toma, a scris Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei, scoțându-l cu acest articol otrăvit pe Arghezi din literatură, vreme de șapte ani, și trimițându-l la Mărtișor, să vândă cireșe pentru supraviețuire. În cele din urmă, cine a rămas în istorie: Detractorul Sorin Toma sau genialul Arghezi?
Trebuie înlăturată și opinia unor așa-ziși zeloși, iubitori de Eminescu, care au cerut canonizarea și clonarea Poetului, așezarea lui într-un sicriu din aur, deși Eminescu n-a vrut „mormânt bogat”, după cum știm. Ba, mai mult, s-a găsit și...ucigașul lui Eminescu, care n-ar fi altul decât Titu Maiorescu, care n-a avut studii superioare, iar doctoratul și l-a cumpărat cu 50 de napoleoni de aur... Până aici am ajuns cu blasfemierea și cu tabloizarea valorilor naționale?!
De altfel Constantin Cubleșan comentează: „Unul dintre importanții cercetători pasionați în domeniul eminescologiei este, fără îndoială, Tudor Nedelcea, autor a peste zece volume consacrate poetului național și a nenumărate articole și studii privitoare la opera acestuia, publicate în diverse reviste din țară și străinătate. O bună parte dintre acestea (cele mai importante), nu mai puțin de treizeci, le-a reunit într-un masiv volum intitulat simplu Eminescu (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2014), structurate în jurul ideii de combatere a mult prea numeroaselor prejudecăți vehiculate în anii din urmă în jurul creației acesteia de către numeroși critici și comentatori literari, improvizați în bună parte, caracterizați de o atitudine abuzivă împotriva tuturor valorilor naționale, în ideea unei false nevoi de modernizare, de europenizare a țării, desconsiderând cu ostentație trecutul istoric al românilor”.
Despre dialogul epistolar: Eminescu-Veronica Micle ce ne spuneți?
La Eminescu, iubirea este de o sinceritate totală, cu trăiri și arderi intense, „o dominantă a existenței”.
Eminescu a avut și alte iubiri. A iubit-o pe Casandra Alupului, de la Ipotești, care a murit la 19 ani (el având 16 ani), căreia i-a închinat poezii: Floarea albastră, Sara pe deal etc. Mai putem vorbi despre ipotetica iubită de la Florești-Gorj, apoi să ne amintim de Eliza, Milly,Eufrosina Popescu, Cleopatra Lecca-Poenaru, Mite Kremnitz (soția medicului personal al regelui Carol I, despre acea dragoste scriind Eugen Lovinescu romanul Mite). Dar, consacrată este marea iubire dintre el și Veronica Micle, ridicată la nivelul marilor iubiri ale lumii. Veronica, născută la 22 aprilie 1850,a fost nevoită să se mărite cu Ștefan Micle, rectorul universității ieșene, la vârsta de 14 ani neîmpliniți, pe când soțul avea 44 de ani. Deci, o diferență de 30 de ani! I-a dăruit acestuia două fete minunate: Valeria, mezzosoprană, care va cânta alături de Elena Theodorini, și Virginia, profesoară de fizică și chimie la Botoșani. Ștefan Micle moare „inoportun” la 4 august 1879, neavând vârsta pensionării pentru care să beneficieze și Veronica de pensie de urmaș. Eminescu îi face necrologul și reușește să obțină și pensie soției. Veronica îl cunoaște pe Mihai, întâi prin poeziile acestuia din „Convorbiri literare”, apoi din fotografia poetului din 1869. Fizic, se întâlnesc la Viena, unde el era student, și a fost dragoste la prima vedere, la început o dragoste platonică, apoi plenară. „Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis visat atâta timp, un dar purtat cu atâta amar și suferință; nu știu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginațiunei, cât pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal” (scrisoare din 7 noiembrie 1879. Vezi volumulMihai Eminescu–Veronica Micle.
Cu o pelerină albăstruie, cu un bastonaș în mână, cutreieră „pădurea de argint” și „codrii de aramă” din împrejurimi, împreună cu fiica sa, Virginia. Cântă de jale, seara deapănă amintiri cu Elisabeta Conta (sora filosofului). Îi cere Smarei Gârbea doze de arsenic de la fratele acesteia, medic veterinar la Băltătești. Mărturisește stareței, marca Fevronia: „Eu, măicuță, sunt tare mâhnită. Am avut un ibovnic și a murit”. Ce a urmat, mărturisesc măicuțele: „Veronica a băut, în durerea ei, sticluța toată cu medicamente. A început să verse sânge. Sânge mult. S-a chinuit o zi”. La 3 august 1889, orele 23, Veronica trece în lumea lui Eminescu, la aceeași vârstă, 39 de ani, după 50 de zile de la moartea lui Eminescu. A fost înmormântată la Mănăstirea Văratec, azi mormântul său fiind amenajat cu pioșenie.În același an, 1889, moare Harieta, sora Poetului (14 octombrie), și Ion Creangă (31 decembrie)...
Mircea Popa menționa volumul dumneavoastră, Eminescu, drept „unul dintre cele mai documentate și mai comprehensive scrieri exegetice care au apărut în ultimul timp despre opera poetului, ceea ce-l plasează pe autorul său în galeria de frunte al eminescologilor contemporani”.
Cum vedeți relația lui Eminescu și Alexandru Macedonski?
De Macedonski mă simt legat întrucât cu un articol despre o scrisoare a sa am debutat, în 1970, în revista „România literară”. Eminescu și Macedonski sunt doi mari scriitori europeni și trebuie tratați prin opera lor, evidențiind contribuțiile fiecăruia. Din păcate, se perpetuează un neadevăr: acea nefericităepigramă care l-a dezavantajat pe nedrept pe autorul Nopților. Între cei doi n-a fost nicio polemică (cum a fost între Eminescu și C.A. Rosetti, de exemplu). Eminescu n-a răspuns lui Macedonski în urma publicării epigramei. De ce?Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet, dar și cel mai mare gazetar român, în special la „Timpul”. El avea o concepție proprie, sănătoasă, avea principii de guvernare proeuropene; între altele, scria el, pentru ca România să intre în concernul țărilor civilizate europene trebuie să aplice aceste principii; în concluzie, după revenirea Dobrogei la România, după Congresul de la Berlin din 1878, statul român trebuie să se comporte civilizat cu minoritățile din Dobrogea, spre a oferi Europei și, mai ales Imperiului austro-ungar (creat conform poftelor împărătesei Sissi) model de comportament față de românii din Transilvania, majoritari.
La ziarul „Timpul”, Eminescu primește o anonimă de la un „concetățean musulman” despre unele abuzuri ale lui Macedonski, director al Prefecturii Silistra Nouă. Eminescu face o investigație și atrage atenția liberalilor care l-au numit în acea funcție „asupra scandaloasei purtări a o seamă de funcționari români din Cernavodă” („Timpul”, 8 aprilie 1879, p.1). Ancheta gazetarului Eminescu se dovedește a fi reală, din moment ce guvernul liberal îl eliberează pe acest „cenușerar român rătăcit ca amploiat” și-l transferă în altă parte, motiv pentru care Eminescu revine: „Domnul Al. A. Macedonski, fost director al Prefecturii Silistra Nouă, în care calitate a comis escrocherii și falsuri în acte publice (precum ne spunea o corespondență ce am publicat), în loc de-a fi trimis înaintea justiției pentru acele acte scandaloase spre a-și lua pedeapsa meritată, printr-un decret ce publică «Monitorul» de azi vedem cu mirare că e numit administratorul plășii Sulina din jud. Tulcea” („Timpul”, 21 aprilie 1879, p. 3). Deci, e vorba de un demers jurnalistic contra unui funcționar public! Cu orgoliu-ibinecunoscut, Macedonski îi răspunde, persiflându-l, considerând poemul Călin trivial, cu „idei bolnave”, „cuvinte pocite” și „imaginație vagaboandă”.
Eminescu nu-i răspunde public, ci doar consemnează într-un manuscris; din contră, îl apără de atacurile violente ale lui Al. Candiano-Popescu, privindu-l pe generalul Macedonski, care, în opinia îndreptățită a lui Eminescu „n-a luat parte la 11 februarie, n-a fost capul mișcării de la 8 august 1870”. Macedonski citește la „Junimea”, Noaptea de noiembrie, în ședința din 5/17 martie 1882, la care era prezent și Eminescu.Dar, cea inflamat atmosfera epocii și, mai cu seamă, relațiile dintre cei doi este epigrama, devenită celebră datorită scandalului provocat. Cel care a aprins scânteia este ziaristul GrigoreVentura (tatăl celebrei actrițe Maria Ventura), fost colaborator al „Literatorului” lui Macedonski, „nebunul și ticălosul indiscret”, cum îl numește Titu Maiorescu; el îl identifică pe „X, pretins poet” cu Eminescu, autonumindu-se „apărătorul bietului meu amic Eminescu și-i declar d-lui Macedonski că acțiunea sa este nedemnă”. Datorită acestei identificări a lui „X”, Macedonski este supus oprobriului public și încearcă să se disculpe; mai mult, rescrie și publică, olograf, acea epigramă și o postdatează: „10 august 1889”, adică după moartea Poetului.
Înaintea morții sale, în 1920, Macedonski mărturisește: „Niciodată nu am adresat o epigramă lui Eminescu”.În comentarea acestei relații tensionate dintre Eminescu și Macedonski, trebuie avute în vedere temperamentul, orgoliul și bizareria ultimului, „impactul a două structuri literare diferite” (George Munteanu). Și, așa cum spunea Adrian Marino: „este absurd a opune două fațete, două aspirații complementare ale spiritului uman. În realitate, ele se completeazăși se întrepătrund în mod organic”.
S-a scurs multă cerneală în lămurirea evenimentelor din ziua de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost internat la Sanatoriul „Al. Șutu” din București. S-au mai ivit și alte informații?
Informațiile noi sunt... vechi și se află în vol. Eminescu XV. Fragmentarium (1993, p. 403), în care celebrul Dumitru Vatamaniuc descoperă și publică „Însemnări cu caracter intim”, scrise de Poet „în primăvara și vara anului 1883”, aflate în manuscris, un fel de jurnal.
Eminescu consemnează pe niște foițe conversația (cearta mai bine zis) cu Ecaterina SzökeMagyarosy(prima soție a prozatorului), la care a locuit o vreme: „Mi-ai făcut curte! / - Minți, doamnă. – M-ai f... / Minți, doamnă”. Cum asta s-a întâmplat în seara zilei de 27 iunie 1883, iar a doua zi, 28 iunie 1883, „ora 6 dimineața” Titu Maiorescu primește cunoscutul bilețel de la d-na Slavici, rugându-l să-l ia de pe capul său pe Eminescu c-a înnebunit. Iată de unde provine „nebunia” Poetului .
Cum îl vedea Eminescu pe Shakespeare?
Eminescu a avut (și s-a dovedit asta) o vastă cultură. În acest context, Shakespeare apare firesc în scrierile sale, găsindu-se multe teme comune, atât în poezie, cât și în publicistică. Eminescu îi intuiește genialitatea și valoarea de simbol universal. În 1876, la 26 de ani, Eminescu îi închină o odă, intitulată Cărțile: „Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale, / Prieten blând al sufletului meu, / Izvorul plin al cânturilor tale / Îmi sare-n gând și le repet mereu”... Este edificator, nu? I-a citit opera marelui Willîn limba engleză, pe care o cunoștea ca autodidact. Pe acest subiect, am scris cu fiica mea, Diana Cotescu, vol. Shakespeare în viziune lui Eminescu (ediție bilingvă, Editura Aius, 2012).
Am observat că familia dumneavoastră este dedicată cu totul lui Eminescu. Cu Diana ați mai scris și volumul Eminescu și China, ediția trilingvă: română, engleză și chineză, publicată de Fundația „Scrisul românesc”, în 2018.
Da, pentru că Eminescu a abordat valorile spirituale ale Chinei ca un sinolog, dovedindu-se un fin cunoscător al istoriei, culturii și civilizației chineze.Aprecierile sunt nu doar elogioase, dar și pertinente: China este, „cea mai instruită țară de pe pământ, dacă-i vorba de cât știu; cestiunea principală este cum știu și la acest cum, încetează rolul instrucției și începe acela al educației” („Curierul de Iași”, 14 iulie 1877, p. 3). Criticând reforma financiară a guvernului liberal, Eminescu face o „analogie istorică, trimițând la mandarinul Matwan-lin, vestit economist al Chinei” („Timpul”, 30 octombrie / 11 noiembrie 1880, p. 1).Elogiază „cartea cea mai mare din lume”, realizată „pe la capătul veacului al 17-lea, când împăratul Chinei a instituit o comisie însărcinată a retipări într-o singură colecție toate scrierile însemnate sau interesante din toate ramurile literaturii”, și astfel a apărut „o compilație cuprinzând 6107 tomuri”, adică o „Colecție imperială ilustrată din literatura veche și modernă” („Curierul de Iași”, 20 mai 1877, p. 5).
Care a fost ecoul acestor descoperiri?
Pe măsura așteptărilor. Profesoara universitară Anna Budura a semnalat articolul meu cunoscutului om de cultură chinezDingChao, care a scris despre relațiile româno-chineze: „Un prieten mi-a atras atenția asupra acestui articol semnat de profesorul Tudor Nedelcea, cunoscut eminescolog” [...] și m-am gândit că „o să vă intereseze”, la care reputatul DingChao îi răspunde: „Am primit și am citit cu mare bucurie și interes articolul prof. Tudor Nedelcea [...] Vă mulțumesc din tot sufletul pentru această nouă sursă de informare despre legăturile marelui poet Eminescu cu China și lumea. Deși știu câte ceva despre interesul manifestat de Eminescu și Slavici față de filosofia orientală, LaoTzi, Confucius etc., dar încă nu citisem relatări sau citări despre China în opera publicistică eminesciană. Aceste informații mă vor ajuta mult să aprofundez problema legăturilor istorice ale românilor cu China și să completez cu importante mărturii”.
În iunie 2017, deși n-am susținut personal conferința, am fost răsplătit financiar.Un apendice: Invitat la Chișinău de academicianul Mihai Cimpoi să susțin o conferință despre Eminescu, seara am avut surpriza să fiu invitat, la locuința sa personală, de ambasadorul Chinei la Chișinău, care asistase la conferință mea. Recepția a durat de la orele 17.00 – până la 2 dimineața. Ambasadorul urmase Facultatea de Filologie la București, cursul Eminescu predându-l celebrul Tudor Vianu. Ambasadorul era un om hâtru, cunoscător și iubitor al României și al valorilor ei, am avut discuții sincere. L-am întrebat, după un pahar de vin chinezesc (in vinoveritas) de ce chinezii au o empatie aparte pentru români. Mi-a răspuns franc: pentru că voi, românii, ne-ați făcut cunoscuți lumii occidentale prin Spătarul Nicolae Milescu;Dej, l-a trimis pe Maurer să facă naveta Pekin-Moscova spre a ne împăca; Ceaușescu ne-a băgat în Consiliul de securitate și, de aceea, „noi, poporul chinez, nu vom uita niciodată”...
Și cealaltă fiică a dumneavoastră, Alexandra Olivia Nedelcea, a publicat o carte incitantă, Eminescu, economistul (Fundația „Scrisul românesc”, 2000). Ca și în cazul primelor două volume scrise împreună cu Diana, cred că v-ați „amestecat” și aici, greșesc? Și nu doar ca... autor al autoarelor...
În mod firesc, m-am amestecat, ajutând-o cu organizarea capitolelor, surselor de informare etc. Pentru acel an, tema era de o noutate absolută. Conducătorul de doctorat al Oliviei, profesorul universitar ConstantinBărbăcioiu, m-a chemat la catedră să le explic colegilor săi dacă merită o astfel de teză: Eminescu – economist?
(Curios este faptul că cei care-au sesizat o dimensiune majoră a creației eminesciene – economia politică – au fost filologii, care i-au studiat opera: Edgar Papu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu, E. Simion, M. Cimpoi, Ilie Bădescu, Th. Codreanu, Al. Oprea, D. Vatamaniuc etc). Constantin Noica a precizat că Eminescu a avut întâietate în cel puțin patru specialități: filosofia, istoria, lingvistica și economia.
Prima lucrare despre Eminescu ca economist este scrisă de Florin Sion și apare la Iași, în 1914 . D. Vatamaniuc a demonstrat că Eminescu nu avea pregătit pentru tipar un volum de poezii, ci un Dicționar economic și un Curs de Economie politică, el predând statistica. Eminescu se întreabă retoric: „Dar în general vorbind, este economia politică o știință atât de pozitivă și absolută? Cuprinde ea adevăruri absolute ca matematica, de-o probabilitate aproape de certitudine ca științele naturii, încât să se opereze cu atâta ușurință cu noțiunile ei deja stabilite?” Este incredibilă cultura sa economică, cunoscând teoriile și pe marii economiști ai lumii din antichitate până la vremea sa.
El pleca de la convingerea că România are nevoie înainte de toate, mai ales după Războiul de Neatârnare din 1877-1878, de o independență economică, alături de cea politică: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economicește jos [...] Nematuritatea economică e totdeauna însoțită de cea politică. Și pentru a ajunge la maturitate se cere educație” („Timpul”, 4 septembrie 1882, p. 1).El își dorește o economie națională puternică, în care „golurile economice” să fie umplute cu elemente autohtone și nu cu paraziți ai „clasei superpuse”; în acest sens, Eminescu demonstrează necesitatea creării unei „economii înțelepte și o administrație onestă”, despre „pregătirea economică a elitei guvernamentale”, „educațiunea noastră industrială” „despre civilizația economică – muma celei politice”, despre capital industrial și „capital parazitar”, concluzionând: „Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din țară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale; amândouă de-o valoare egală, chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus” („Timpul”, 15 ianuarie 1882, p. 1).Prin tot ce a scris și a făcut prin Societatea „Carpații”, Eminescu nu este doar actual, ci periculos de actual.
Vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte despre Eminescu, în calitate de apărător al lui Theodor Aman.
Aromân de seamă, pictorul Theodor Aman,primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului („cel dăruit de Dumnezeu”, 1831-1891), frate cu Alexandru Aman, a copilărit la Craiova. La 33 de ani, Theodor Aman a fost numit, printr-un decret al lui Cuza (5 octombrie 1864), directorul Școlii de Belle-Arte din București, care s-a impus prin organizarea instituției la standarde europene.Însă, pe motive logistice și financiare, Aman intră în conflict cu statul din vremea sa, motiv pentru care și-a depus demisia, la 29 septembrie 1881.
Acum intervine Eminescu, criticând comportamentul autorităților („guvern al vorbelor sunătoare și el frazelor seci”) față de un mare pictor și de o școală model, „un exemplu izbitor de modul cum prosperă la noi instituțiile cele mai folositoare” („Timpul”, 20 aprilie 1882, p. 3), motiv pentru care „onor d. Aman, iubitul nostru pictor, s-a văzut nevoit încă de anul trecut să-și dea demisia”. Urmărind conflictul Theodor Aman-Guvern, Eminescu constată cu amărăciune că autoritățile „nu caută să aibă o instituție folositoare, ci numai un titlu frumos, Școala de Belle-Arte”.
Iar de la admirația lui Eminescu pentru un pictor oltean, să trecem la admirația unui sculptor oltean pentru Eminescu. Vorbiți-ne puțin, vă rog, despre Gheorghe D. Anghel și statuia lui Eminescu.
Pentru pictorul severinean Gheorghe D. Anghel (1904-1966), zămislirea unui bust sau a unei statui lui Eminescu a fost un gând care l-a obsedat timp de patru decenii.Prima statuie a lui Eminescu a executat-o în 1938, dar a distrus-o.Apoi, a făcut alta, în 1949, și a amplasat-o în curtea Liceului „Traian” din Turnu-Severin.În 1957, a realizat un bust în bronz al poetului, așezat în fața Teatrului din Botoșani.În 1958, a cioplit în piatră un alt bust al lui Eminescu, așezat în Parcul Nicolae Romanescu din Craiova. În 1965, sculptorul se stabilește la Mănăstirea Pasărea, de lângă București, unde realizează capodopera vieții sale, celebra statuieEminescu,așezată în fața Ateneului Român. Statuia a fost realizată în două părți, întrucât mărimea atelierului său nu-i permitea executarea dintr-o bucată. În 1966, statuia lui Eminescu a fost expusă în Sala Dalles și apoi așezată la Ateneu, trezind admirația marilor intelectuali (Geo Bogza, Petru Comarnescu,Ioan Alexandru, Victor Crăciun etc.).
În anii guvernării Convenției Democratice, s-a vrut îndepărtarea ei din fața Ateneului, sau să fie înghesuită într-un colț, pe motiv că nu ar fi nicio legătură între Eminescu și Ateneu.
Dintre eminescologii contemporani, cu care sunteți prieten, au scris despre cărțile dumneavoastră și dumneavoastră ați scris despre cărțile și preocupările dumnealor, mi-ați vorbit în repetate rânduri și deosebit de frumos despre Theodor Codreanu. Acum, la încheierea cărții noastre, dacă mai doriți săadăugați ceva.
Fără nicio îndoială, Theodor Codreanu (n. la 1 aprilie 1945) este unul dintre cei mai profunzi cărturari români contemporani. Numai pentru că trăiește la Huși, și nu în Capitală, unde se află toată mass-media de informare (dar și de dezinformare), este cunoscut doar în rândul oamenilor de valoare. Același lucru s-a întâmplat cu I.D. Sîrbu, trăitor la Craiova, descoperit abia după 1990 sau cu alți cărturari din provincie (ZenovieCârlugea, Mircea Popa, A.D. Rachieru, Viorel Dinescu, Gh. Glodeanu, Fl. Roatiș, H. Săluc).
El s-a bucurat de aprecierea justă a unor intelectuali de marcă: Edgar Papu, Adrian Marino, George Munteanu, Al. Piru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Solomon Marcus, M. Cimpoi, Gr. Vieru, N. Dabija, Cezar Ivănescu). Are lucrări fundamentale despre Eminescu, este un polemist de marcă, atunci când devine vorba despre apărarea valorilor naționale, fiind printre primii care-au descifrat, la noi, și încriminat incorectitudinea politică.
Nae Georgescu este, la fel, unul dintre remarcabilii eminescologi contemporani, cu contribuții esențiale în domeniu. Cultura sa generală, vocația cercetării sunt confirmare de activitatea sa laborioasă din Biblioteca Academiei Române și apoi de paginile renumitei reviste „Luceafărul”. „Editarea operei eminesciene implică, într-adevăr, continuă frământare a întregului ogor al literaturii și culturii române”, scrie Nicolae Georgescu, care a finalizat teza de doctorat, Eminescu și editorii săi (vol. 1-2, 2000). Problemele editării operei eminesciene sunt, în opinia sa, „în principal trei la număr. Ele țin de punctuație, de poziția apostrofului și de statutul ediției princeps Maiorescu din 1883”, opinii care au trezit vii comentarii și controverse. În timpul „aglomerației din decembrie 1989”, a suportat clonarea oportunismului, fiind destituit împreună cu întreaga redacție a „Luceafărului”.
Este căsătorit cu Doina Rizea, care și-a susținut doctoratul cu o teză despre gruparea „Criterion”. Familia Doina și Nae este recunoscută pentru întrajutorarea colegilor aflați în situații critice. Pe Jana Morărescu, fost secretară literară la Naționalul craiovean, a găzduit-o din toamnă până-n primăvară (întrucât locuia în București, într-o cameră neîncălzită) și tot ei au înmormântat-o. Este nașul nostru de cununie.
ZenovieCârlugeaeste un cărturar în sensul adânc al cuvântului (oare de ce marii cărturari sunt modești, iar mediocritățile agresive?!), dar el nu este cunoscut la adevărata sa valoare națională, pentru simplul fapt că locuiește în provincie, departe de vâltoarea și gălăgia mass-mediei, care promovează, de regulă, nonvalori. Patapievici, cel care l-a numit pe Eminescu „cadavrul din debara”, a fost numit director al Institutului Cultural Român, fiind lăudat în cele bune medii, dar nu se mai vorbește de plagiatul său, de exemplu, dezvăluit de scriitorulIstván Aranyosi, care pune față în față texte din cartea acestuia, Ochii Beatricei, cu texte din operele eseiștilor William Egginton și Ion Petru Culianu . Zeno nu este un astfel de autor umflat cu pompa. Are contribuții esențiale privindu-i pe Eminescu, Macedonski, Blaga, Arghezi, Brâncuși și a realizat singur un proiect îndrăzneț: Oamenii din viața lui..., un dicționar esențial, pe care doar o instituție academică îl putea realiza.
Mi-ați vorbit foarte frumos și despre Cetatea Culturală de la Dumbrăveni.
Este, într-adevăr, o cetate culturală (la 12 kilometri de Suceava), inedită în România, grație primarului Ioan Pavăl și a secretarului Mihai Chiriac. Ei au preluat o știre dintr-un ziar al vremii, conform căreia Eminescu aici s-a născut, unde tatăl său a fost căminar la boierul Balș. Ca să rezolv problema, eu am spus că Eminescu a fost doar procreat la Dumbrăveni, dar s-a născut la Botoșani. Cei doi edili au făcut fapte mărețe: au înființat Centrul Cultural „M. Eminescu”, sub egida căruia organizează simpozioane științifice internaționale, editează revista „Poeți ai nemuririi noastre” (Eminescu, Nichita, Vieru, Păunescu). De două ori pe an (în decembrie și iunie) este omagiat Eminescu, la care au participat academicienii: Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Gr. Vieru, N. Dabija, I. Gh. Duca, I. Aurel Pop, V. Tărâțeanu, Maya Simionescu, Valeriu Matei, Al. Surdu, R. Theodorescu, a scriitorii Th. Codreanu, Viorel Dinescu, Lucia Olaru Nenati, N. Georgescu, Doina Rizea, A.D. Rachieru etc. Au ridicat statui lui Eminescu, Nichita, Păunescu etc. (imediat după moartea lui Eminescu, boierul Balș a dorit ridicarea unei statui acestuia și a apelat la un sculptor care nu-l văzuse niciodată cum arată Poetul, așa că l-a făcut cu barbă; statuia a supraviețuit până în preajma Primul Război Mondial. În plină pandemie (2021-2022), I. Pavăl și M. Chiriac au construit un Palat al Culturii, căruia i-a dat numele lui Eugen Simion, inaugurat chiar în timpul vieții acestuia. La intrarea în Palat, se află efigiile lui Kogălniceanu și Mihai Cimpoi. Pentru sărbătorirea Centenarului Unirii, în 2018, la Dumbrăveni s-a dezvăluit un monument inedit: pe un fald de marmură de Rușchița (40 x 60 m) au fost sculptate efigiile lui Mihai Viteazul, Cuza, Ferdinand, iar în fața acestora, busturile lor.Eu am fost onorat de oficialitățile dumbrăvene prin invitarea permanentă, prin tipărirea volumului Eminescu (1100 p.) și prin acordarea titlului de cetățean de onoare.Primăria Dumbrăveni a subvenționat / subvenționează acțiunile Academiei Române, ale Academiei de Științe din Chișinău, Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu”, dedicate Zilei Culturii Naționale, lui Eminescu sau Limbii Române.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu