Anul Eminescu - „Înapoi la Eminescu!”

Ca să revenim la îndemnul profesorului George Munteanu, acest ultim capitol îl vom dedica lui Eminescu. Reputatul critic și istoric literar Mihai Cimpoi în prefața la cartea dumneavoastră Eminesciana (Editura Academiei Române, 2020) scria: „Tudor Nedelcea s-a angajat, după 1990, într-o acțiune reparatorie pe care o așteptam de mult: detabuizarea unor dimensiuni ale personalității lui Eminescu și valorificarea integrității acesteia. Dând dovadă de perseverență și acribie filologico-editorială, de o lucrare serioasă în spiritul dreptei cumpene eminesciene, a procedat la readucerea în actualitate a unor texte importante și la scrierea unor studii ample din perspectiva exegetică a zilei de azi. Sub semnul zeiței Isis a adunat într-un întreg aceste membra disjecta, demonstrând că e vorba de un corpus bine articulat, care nu poate fi supus fragmentării, trunchierii și categorisirii injuste în valoros/nevaloros”. Cum considerați această apreciere? Sunt cuvinte prețioase, mai mult decât măgulitoare spuse de cel mai competent eminescolog de azi. Toate regimurile politice au încercat, fără sorți de izbândă, să-l asimileze pe Eminescu. Dar Eminescu nu e încadrabil politic, el nu e cu nimeni, e doar cu El și cu neamul său, de aici salutul său la întâlnire cu prietenii: „Sus cu nația!”. Trebuie avut în vedere că opera eminesciană (aproape 15.000 pagini) a fost publicată în integritatea ei abia în zilele noastre, mai ales, publicistica. Începând cu 1980, în Editura Academiei RSR, a apărut primul volum din Publicistică (1870-1877,vol. IX, numerotat în ordinea cronologică a editării poeziei, teatrului etc., ediție critică întemeiată de Perpessicius), cu un studiu introductiv de Al. Oprea. Ediția critică a fost elaborată de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române (Petru Creția, Anca Costa-Foru, Eugenia Oprescu, dar cel mai autoritar și documentat a fost Dimitrie Vatamaniuc, care a întocmit comentariile la fiecare volum (comentarii nemaiîntâlnite în cultura română).

Pe urmele românilor sud-dunăreni

Subiect tabu în România comunistă, cunoașterea românilor de lângă noi a devenit o preocupare benefică a unor instituții științifice sau a unor cărturari notorii dornici să împrăștie ceața necunoașterii acestor „români uitați”. Ca președinte al Fundației „Scrisul românesc” din Craiova, ca cercetător științific, dar, mai cu seamă, simplu român cu dor de frați, am alcătuit colecția editorială „Români uitați”, în care am reeditat unele cărți datorate unor savanți: Dimitrie Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia și Muntele Athos sau Santa Agora (2001), Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic (2001), Idem, Fârseroții (2003), Idem, Megleno-românii (2007), Ioan Maiorescu, Itinerar în Istria și vocabularul istriano-român (2001), G. Murnu, Istoria românilor din Vlahia Mare (2004), Ioan Nenițescu, De la românii din Turcia Europeană (2003), Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbii și culturii române (2004), Gh. Zbuchea, Românii și Balcanii în epoca modernă. 1804-1918 (2003), Tache Papahagi, Antologie aromânească (2008), Sextil Pușcariu, Studii istro-române (2005), Diana Nedelcea Cotescu, Românii din Serbia (2005), Idem, Românii din Bulgaria (2005), Idem, Mărturii despre românii din Timocul sârbesc (2005), Idem, Biserica românească din Serbia (2006), Tudor Nedelcea, Românii de lângă noi (2011). Dar, ceea ce m-a impresionat și mi-a oferit informații deosebite despre acești „români uitați” a fost Eminescu, implicat în toate domeniile cunoașterii umane, care a străbătut arealul românesc „în cruciș și-n curmeziș”, drept pentru care am scris Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni (Craiova, Editura Aius, 1995).

Calea Costescului

Încep această evocare cu o sintagmă sugestivă: „Calea Costescului”, folosită de actualul director (manager îmi displace) al Palatului Culturii „Teodor Costescu” din Drobeta Turnu-Severin, prof. doctorand Delia Rîmniceanu. „Este calea ce a trecut prin multe ape învolburate până a ajuns la anul o sută, calea ce-și revarsă frumusețea către sufletul spectatorilor noștri, al tuturor celor care ne trec pragul. Iubim și suntem mândri că, datorită destinului, sau poate pentru că am știut când trebuia să spunem DA, am ales să pășim cu smerenie și multă prețuire pe această cale a artei, a culturii. Calea Costescului este, și nu-i prea mult spus, Calea Lactee a Severinului, a județului, a întregii lumi pe care marele Om, Teodor Costescu a construit-o în jurul său”. Am reprodus acest text de excepție scris de Manuela Vasilescu, referent cultural al Palatului severinean. Dar cine-i personajul împroprietărit de urmași cu o cale.

550 de ani de atestare documentară - Originile Craiovei

Originea municipiului Craiova a suscitat un interes deosebit pentru toți cercetătorii care s-au ocupat de trecutul său, problemă, din păcate, nerezolvată încă. De altfel, e foarte greu de a afirma ceva precis, întrucât vechile izvoare lipsesc sau nu vorbesc despre Craiova; sau poate pentru că aceste izvoare n-au văzut încă lumina tiparului. (Primul document publicat în care apare numele Craiova este un act de moșie din 1 iunie 1475 dat de Basarab Laiotă, printre martori figurând și „Neagoe-jupan de la Craiova”). Majoritatea cercetătorilor sunt însă de părere că originea orașului e foarte veche. Pe lângă alte argumente de ordin arheologic sau pur istoric, unele argumente folclorice vin să întărească această concluzie. Unii cercetători, H.P. Hasdeu și Atanase Georgescu, încearcă să identifice actualul oraș cu o oarecare cetate Nedeia, descrisă și de Petre Ispirescu în basmul „Fiul Vânătorului”. Împăratul îl trimite pe fiul vânătorului să-i aducă meșteri din vestita cetate Nedeia, pentru a construi un nou palat. Și fiul pleacă cu o sută de corăbii pe o apă mare pentru îndeplinirea dorinței împăratului.