Vasile Militaru, un martir al ortodoxiei

Regimul totalitar ateist, instaurat în România postbelică de tancurile bolşevice, a distrus ţara nu numai din punct de vedere politic economic, dar şi cultural ştiinţific. Din Academia Română au fost excluse personalităţi marcante pentru a li se face loc ofiţerilor sovietici, presa literar-culturală şi cotidienele au fost decapitate ideologic, marea parte a scriitorilor, formaţi şi tipăriţi în epoca postbelică („ epoca burghezo-moşierească”), au fost interzişi la publicare, alţii înfundând puşcăriile comuniste pentru motive de-a dreptul, azi, hilare. Între aceştia, Vasile Militaru a „beneficiat” de aceste închisori, numele şi opera sa fiind trecute la idex, în ciuda popularităţii poeziei A venit aseară mama, devenită o romanţă de mare succes.

Sentinţa nr. 390 din iunie 1959 a Tribunalului Militar din Craiova consemnează rece şi înspăimântător: „Condamnă pe inculpatul Militaru Vasile, născut în anul 1885, luna septembrie ziua 21, în comuna Dobreni – Câmpurel, regiunea Bucureşti, fiul lui Ghiţă şi Dinca, de profesie funcţionar, domiciliat în com. Bucureşti str. Luiblanc (sic!)nr. 8, la 20 (douăzeci) ani de temniţă grea, 10 (zece) ani de degradare civică, cu aplicarea art. 31 C.P., pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, la 12 (doisprezece) ani închisoare corecţională pentru delictul de deţinere de publicaţii interzise (sublinierea noastră, N.T.)... Conform art. 101 C.P. va executa pedeapsa cea mai mare. Conform art. 25 pct. 6 C.P. s-a dispus confiscarea totală a averii personale. I s-a comutat detenţia preventivă de la 8 ianuarie 1959 şi a fost obligat la 1000 (una mie) lei cheltuieli de judecată”.

În total, funcţionarul Vasile Militaru ar fi avut de executat 42 de ani. Şi avea la data condamnării respectabila vârstă de 74 ani. Ar mai fi trebuit să trăiască până la anul 2001 spre a se conforma sentinţei judecătoreşti. Dumnezeu, care le înfăptuieşte pe toate, l-a apărat de această îngrozitoare umilinţă a inchiziţiei poststaliniste: la 8 iulie 1959 l-a trecut la cele veşnice, rămăşiţele pământeşti stând mărturie la cimitirul Bellu. Moartea i-a apărut când autorul Stropilor de rouă îşi ispăşea pedeapsa la Ocnele Mari din Vâlcea. După 25 de ani, fiul de plugar şi cântăreţul plaiului străbun este reabilitat; prin strădania devotatei sale soţii, Ecaterina Militaru, Tribunalul Militar din Bucureşti dispune încetarea urmăririi sale penale, „încriminarea fiind stinsă prin deces”.

Printre „publicaţiile interzise”, despre care se face vorbire în sentinţa Tribunalului Militar craiovean, se afla şi un manuscris inedit: Divina zidire, care cuprindea: Divina zidire, Poemele nemuririi, Cartea lui Iov în versuri, precum şi Dumnezeiasca liturghie, „meditată de Gogol”, traducere din limba franceză de poetul Marin Dumitrescu de la parohia Vădăstriţa-Romanaţi.

Habent sua fata libelli. Destinul a făcut ca un exemplar din acest preţios manuscris dactilografiat să intre în posesia mitropolitului cărturar, I.P.S. dr. Nestor Vornicescu, care ni l-a încredinţat spre publicare. Într-o notă adresată lui Tănase Grigore din Bucureşti, deţinătorul dactilogramei, Nestor făcea următoarea ofertă olografă: „ 3.III. 1985. Suntem dispuşi a plăti până la 5 lei pagina dactilografiată. Nestor”. Între timp, din acest voluminos manuscris, a fost tipărită prima parte, Divina zidire. Editura „Scrisul Românesc” îndeplineşte o pioasă datorie faţă de memoria scriitorului, publicând un fragment, de sine stătător, din acest manuscris, Poemele nemuririi.

Puţine date biografice deţinem despre poetul acum editat. În afara celor cuprinse în sentinţa judecătorească, doar celebra Enciclopedie Cugetarea a lui Lucian Predescu (apărută la Bucureşti, în referiri biobibliografice. E drept, Vasile Militaru n-a fost o vioară întâi în lirica românească interbelică. Cunoscut mai ales prin populara romanţă A venit aseară mama, Vasile Militaru n-a atras, în mod deosebit, atenţia criticii literare contemporane lui. Iar tăcerea aşezată în rândul criticilor şi istoricilor literari postbelici are o explicaţie conjuncturală politică scriitorul făcând, în perioada interbelică, o politică care, ulterior, n-a fost agreată de oficialităţile bolşevice, instalate la Bucureşti cu ajutorul tancurilor sovietice. (Ne-au eliberat invadatorii!) În plus, autorul Cântării neamului a comis şi „păcatul” de a însoţi armata română în campania sa răsăriteană pentru dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei, îmbărbătând ostaţii cu cântece şi poezii înflăcărate (să nu zicem naţionaliste).

Vasile Militaru s-a născut la 21 septembrie 1886, în comuna ilfoveană Dobreni-Câmpurel, într-o familie numeroasă, din harnici părinţi agricultori, Gheorghe şi Dinca Militaru. Nu se cunosc prea multe date despre anii de şcoală, el fiind mai mult un autodidact, crescut şi educat în pura tradiţie creştin-ortodoxă românească. Versuri scrise de la 15 ani, pe care le prezintă lui Al. Vlahuţă, acesta, la rândul său, prezentându-l lui Barbu Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu . Debutul publicistic se produce la 18 ani, în 1904, în revista „Literatura şi Arta Română”, condusă de M. Pătraşcu, iar cel editorial în 1917, cu vol. Ilinca. Harul busuiocului. Cu un succes la publicul cititor, colaborează la revistele „Convorbiri literare”, „ Curierul artelor”, „Ecoul”, „ Porunca vremii”, şi la ziarul lui Stelian Popescu, „Universul”. Din 1922, este membru al Societăţii Scriitorilor Români.

Bibliografia operei sale este impresionantă. Facem un inventar al lucrărilor sale spre a dovedi prolificitatea creaţiei sale:

Stropi de rouă Poezii (Bucureşti, 1919, reeditate în 1934 la „Cartea Românească”, ediţia revăzută şi adăugită în 1940, 1943 şi recent apărută la Bruxelles, în 1988, la editura „Niston”, „carte îngrijită şi finanţată de Nicolae Lupan şi Grigore Scor, sub egida «Pro Basarabiei şi Bucovinei»; Graur cel nesocotit (Bucureşti, 1924, în Biblioteca „Răsăritul”, nr. 17-18); Icoane scumpe (Bucureşti, 1924, în colecţia „Pagini alese din scriitori români”, nr. 170); Cântarea neamului (Bucureşti, 1925); Un capitol din istoria culturală a ţării. Începutul ateneelor populare din Capitală (Bucureşti, 1927); Fabule vol. 1-2 (Bucureşti, 1928, 1933); Vorbe cu tâlc (Bucureşti, 1931); Psaltirea în versuri (Bucureşti, 1933, pentru care a primit Premiul Academiei Române); Chiot către neamul meu (Bucureşti, 1936, în Biblioteca „Satul”, nr. 2); Viermi şi stele, Fabule vol. 1-2 ( a doua ediţie apărând în 1936, iar a III-a ediţie adăugită şi revăzută de autor, în 1943, la „Cartea românească”); Ben-Hamar cântă. Poeme arabe. Desene de pictorul Ştefan Constantinescu (Bucureşti, 1937); Iuda. Desene Petre Lazăr (cu pseudonimul Radu Bardă, Bucureşti, 1937, în editura ziarului „Porunca vremii”); Temelie de veac nou. Versuri (Bucureşti, 1938); Atacul. Scenetă vitejească în versuri (Bucureşti, fără an, extras din colecţia „Şezători ostăşeşti”); Cântecile vinului (Bucureşti, f.a.); Curcubee peste veac. Fabule (Bucureşti, 1937); Doina (Bucureşti, f.a.); Împărăţia lui Iisus (f.a.); Fabule (vol. I, ediţia a II-a revăzută de autor, Bucureşti, f.a.); Merele de aur (Bucureşti, f.a.); Treziţi-vă români! Versuri (Bucureşti, f.a., semnat Radu Bardă). Mai semnează un „cuvânt către cititori” la antologia lui Marin I. Predescu, Cântăreţii străini (Bucureşti, 1927), iar în broşura lui I. Gr. Oprişan, Rolul Reginei Maria în viaţa românească, este prezent cu poezia Regina crinilor s-a frânt.

A crezut în războiul sfânt de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de sub iodul lui Stalin şi s-a înrolat în război, fără să abandoneze scrisul, publicând Eroii de la Stalingrad (1943) şi Atacul, cărţi care i-au fpst imputate în procesul politic din 1959.

O menţiune specială pentru Divina zidire, la care a trudit între 1926 şi 1955 şi pentru care a fost şi arestat. Tipărită postum, Divina zidire este transpunerea în versuri a Bibliei, izvorâtă dintr-o mare credinţă în Dumnezeu şi oameni. De altfel, în „cuvânt către cititori”, Vasile Militaru şi-a mărturisit intenţia de a salva „sufletele celor necredincioşi”, în spiritul doctrinei hristice. După bolşevizarea României, Vasile Militaru n-a mai publicat nimic, în schimb a lăsat în stadiul de manuscrise: Poemele nemuririi, Şoaptele îngerilor, poemul Biserica Bucur Ciobanul, Cartea lui Iov, Scară către Dumnezeu, volume tipărite după 1999, la editura din Craiova, Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Cernăuţi.

Despre creaţie s-au pronunţat, uneori cu prea mari rezerve, Mihail Dragomirescu, Andrei Branişte, Garebeţ Ibrăileanu, Al. Bilciurescu, Paul I. Papadopol, N. Iorga, Eugen Lovinescu, Al. Iacobescu, Al. Iordan, G. Călinescu, Perpessicius, Vasile Leviţchi, Mircea Scarlat.

Academia Română l-a inclus în celebrul Dicţionar General al Literaturii Române, iniţiat şi coordonat de Eugen Simion, repunându-l, astfel, în drepturile sale scriitoriceşti.

* * * 

Într-unul din sclipitoarele răspunsuri date interlocutorului său, Petre Tuţea afirmă: „Noi n-am făcut neamul românesc de râs. Asta a fost grija mea, te rog să mă crezi. Îmi era teamă să nu ofensez neamul românesc. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă ”.

Din generaţia sa a făcut parte şi Vasile Militaru. Ca şi D. Ciurezu, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, D. Stăniloae, N. Steinhardt, I.D. Sîrbu, Radu Gyr, Andrei Ciurunga etc. Toţi au trecut prin gulagurile comuniste. Ce i-a unit pe toţi a fost suferinţa, „calea regală a mântuirii” (P. Tuţea), credinţa în Dumnezeu, revelaţia. În închisoare s-au învecinat cu Dumnezeu. Şi nu numai cei din închisorile staliniste din România. Aceeaşi soartă au avut-o basarabenii duşi în „Siberii de gheaţă”. Într-o vibrantă poezie (Reaprindeţi candela), Grigore Vieru, poetul pătimirii basarabene, exprimă dureros acest sentiment: „Doamne, intră şi-n a mea chilie / Şi amândoi, răniţi şi îngheţaţi / Să ne încălzim cu bucurie / Unul lângă altul ca doi fraţi”. Fraţi de suferinţă cu deţinuţii politici! „Prezenţa a lui Iisus (şi a lui Dumnezeu, n.n.) în lumea închisorilor are o semnificaţie ce depăşeşte elementul creştin, de credinţă, pentru că Mântuitorul nu înseamnă numai forţă divină, ci şi Omul care a îndurat chinuri pământene şi o moarte cumplită în numele adevărului de care nu putea să se dezică. Iisus devine, astfel, simbolul rezistenţei împotriva Răului din infernul închisorilor pentru deţinuţii politici a căror dreaptă nevinovăţie nu era recunoscută, ca şi în cazul Mesiei, de fariseii tribunalelor şi torţionarii anchetatori”, mărturiseşte Aurelian I. Popescu, şi el unul dintre „beneficiarii” acestui tratament .

Într-o lapidară însemnare din Jurnalul său, I.D. Sîrbu nota: „Domnul D. este râma care m-a condus spre Dumnezeu”. Altfel spus de Petre Tuţea: „singurul vehicul către Dumnezeu este ritmul iubirii între oameni” (p. 47). Nu toţi care au trecut prin această experienţă iniţiatică au fost oameni deplini religioşi. În creaţia antebelică a lui Vasile Militaru, însemnele Divinului se lasă uşor descoperite, căci „sinteza originară a fiinţei româneşti se menţine prin alipirea de locul în care dăinuieşte de milenii, sau invers, alipirea la locul acesta menţine sinteza originară a fiinţei româneşte „ţinându-ne locul”, „rămânem cum am fost” sau numai „rămânând cum am fost”, „ne ţinem locului” . Revelaţia, care e o favoare acordată de Dumnezeu oamenilor, îi apare ca urmare a unei mari suferinţi. „Revelaţia este intervenţia directă a Divinităţii, iar inspiraţia este intervenţia ei indirectă”, spune acelaşi Tuţea, teoreticianul suferinţei şi al revelaţiei. V. Militaru a convertit suferinţa în creaţie. Urmarea: aceste înălţătoare imnuri divine din Poemele nemuririi, imnuri care au tradiţie în literatura română, începând cu Pripealele lui Filotei . Religiozitatea, ca expresie a unui mister trăit, implorarea Divinităţii prin rugăciune este caracteristica esenţială a Poemelor nemuririi. „Nu se roagă decât omul religios, care practicând rugăciunea, recunoaşte prin ea prezenţa Divinităţii, fapt care distinge rugăciunea de rugăminte (...). Rugăciunea ne arată că umilinţa, gândită creştin, înalţă, ia nu coboară pe om” . Căci Dumnezeu este Atoate Creatorul, iar omul este doar imitator.

„Fără religie, omul rămâne un animal raţional şi muritor care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”.

În această credinţă se află inepuizabilului optimism al acestor Poeme; credinţa în Dumnezeu, dar şi în valorile fundamentale ale vieţii etnice şi culturale româneşti, în „matca stilistică” a neamului cum ar fi spus L. Blaga; şi lui V. Militaru i se poate aplica pertinenta observaţie a lui Mircea Eliade: „ca şi Nae Ionescu, profesorul şi învăţătorul lui, Mircea Vulcănescu credea în Viaţă şi privea cu interes şi simpatie orice nouă creaţie a Vieţii, pe orice plan s-ar fi realizat ea: social, politic, cultural. Pentru el, neamul românesc, organizaţia statală care poartă numele de România, cultura românească atât populară, cât şi savantă, cu tot ce cuprindea şi implica în ea, toate acestea aveau, înainte de toate, meritul de a exista de a fi vii”.

V. Militaru priveşte toate înfăptuirile pământene, ca daruri ale lui Dumnezeu şi, în subsidiar, îşi exprimă regretul că, uneori, oamenii uită că aceste daruri, ca şi toate încercările la care este supus Omul în existenţa sa firească, vin de la Dumnezeu. Ca şi confraţii săi întru suferinţă, autorul Poemelor nemuririi a primit aceste încercări cu seninătate şi încredere, care se integrau vieţii lui religioase. Moartea lui civică (pierderea libertăţii, confiscarea averii, degradarea civică), la care se adaugă „luarea la cunoştinţă” a „turcirii” conştiinţei unor contemporani în vremuri de cumpănă, nu i-a pervertit ideile, verticalitatea opiniilor, credinţa şi încrederea. Victoria sa totală asupra nimicniciei unor caractere, asupra nemerniciei ca stare sufletească, ca şi asupra unor opresori politici pe de o parte, puterea de sacrificiu, modestia şi smerenia, pe de altă parte îi măsoară adevărata personalitate, atât faţă de sine, cât mai ales faţă de Dumnezeu.

Poemele nemuririi ne îndeamnă la o urcare spre Cer, spre Divinitate, care nu poate fi, niciodată, prea târzie, spre a împlini dorinţa poetului „ca această lucrare să scapere măcar cât de cât, în noaptea sufletelor celor necredincioşi”.

Făcându-şi din sorgintea ţărănească o emblemă, o nobleţe, considerând că satul românesc exprimă şi păstrează autencitatea etosului românesc şi a ortodoxiei tradiţionale, Vasile Militaru a înfruntat cu seninătate ignorarea parţială a criticii literare, dar mai cu seamă vitregiile istoriei, care i-a marcat existenţa tragică, prezentându-ni-se ca o jertfă patriotică şi slujitpr pertinent şi devotat al Divinităţii.

Tudor Nedelcea