Dumitru Şandru

Dumitru Şandru a fost considerat de D. Macrea, în vol. Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti (1978), „unul din profesorii şi valoroşii oameni de ştiinţă care s-au format din îndrumările lui Ov. Deusuşianu şi care au dezvoltat în sensul propriu perspectivele deschise de el în cercetările noastre de lingvistică, folclor, istorie literară”. A fost aşezat, cu îndreptăţire, alături de alţi savanţi: N. Cartojan, Al. Rosetti, Tache Papahagi, Tudor Vianu, G. Călinescu, Perpessicius, Al. Graur etc., dar, după trecerea sa la cele veşnice, a fost aproape uitat. Eforturilor fiicei sale, reputat profesor universitar, Tudora Şandru-Mehedinţi, hispanistă, au fost încununate de apariţia ediţiei D. Şandru, Folclor românesc, prefaţă de Ovidiu Bîrlea (Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, ediţia şi „cuvânt înainte” aparţinând Tudorei Şandru-Mehedinţi), D. Şandru, Probleme de dialectologie (tradusă de Tudora Şandru-Mehedinţi, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2004). Binevenită a fost şi intervenţia domniei sale în „Ziarul de duminică” (supliment al „Ziarului financiar”, nr. 10, 11 martie 2005, p. 3) cu un titlu semnificativ: D. Şandru – o reparaţie aşteptată.

Este unul din puţinele cazuri în care familia, urmaşii se implică în actualizarea creaţiei sau cercetării ştiinţifice (după caz) a celui dispărut, spre a nu intra în conul de umbră.

Dumitru Şandru s-a născut la 8 octombrie 1907, în comuna Doştat din jud. Alba, într-o familie de ţărani săraci, care mai aveau doi copii. Cursurile primare le-a început în satul Sălişte şi le-a continuat la Liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu (absolvit în 1927). Între 1928-1931, este student al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti, beneficiind de profesori renumiţi: Ovidiu Deususianu, I.A. Candrea, Tache Papahagi, N. Cartojan.

Este atras de graiul şi folclorul românesc încă din studenţie, fiind secretar al Societăţii studenţilor filologi „Graiul nostru”, organizând excursii de documentare şi cercetare pentru strângerea de material, în Banat şi Basarabia.

Îşi susţine doctoratul cu teza Cercetări dialectale în Ţara Oltului. Graiul din Drăguş (1941). După absolvire, a fost asistentul lui Al. Rosetti la Catedra de limba română şi dialectele ei (Rosetti i-a fost naş de căsătorie, dar... şi turnător?!).

Eliminat de la facultate, sub acuzaţia gravă, dar falsă, că ar fi fost legionar, D. Şandru a fost nevoit să predea la Şcoala medie serală pentru tineretul muncitoresc „Casa Scânteii”. A colaborat la Dicţionarul limbii române (1948-1949) şi la tratatul de Istorie a limbii române, ambele apărute sub egida Academiei Române.

Se reabilitează şi din 1968 este numit şef al Secţiei de filologie al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie din Craiova al Academiei Române, institut academic înfiinţat şi condus de acad. C.S. Nicolaescu-Plopşor, urmat, la conducerea instituţiei, de acad. Gh. Ivănescu (între cei doi mari lingvişti fiind o bună colaborare). Paralel, a fost şi profesor la Universitatea din Craiova. Perioada sa craioveană a fost rodnică, a format cercetători (chiar dacă unii nu recunosc), a făcut anchete de teren, a impus (cu sprijinul lui Gh. Ivănescu) o anumită stachetă a vieţii ştiinţifice şi culturale din Oltenia, cu speranţa că „în acest fel cercetarea ştiinţifică a diferitelor aspecte ale creaţiei folclorice din Oltenia va avea cât mai mult de câştigat”, cum el însuşi i-a mărturisit profesorului şi scriitorului Marian Barbu.

Se poate spune că până la crearea acestei instituţii academice în Craiova, acum 50 de ani, şi odată cu venirea acestor doi lingvişti (Gh. Ivănescu şi D. Şandru), dar şi a fondatorului ei, C.S. Nicolaescu-Plopşor, activitatea ştiinţifică în Oltenia era doar un deziderat (aşa cum avea să recunoască şi istoricul de mare probitate morală şi ştiinţifică, Ion Donat).

Am avut şansa să particip la multe din „şedinţele de lucru” ale Centrului Academiei din Craiova, în care participau şi profesori sau alţi intelectuali interesaţi de subiectele dezbătute. Tema unei dezbateri privea originea, semnificaţia şi întinderea cuvântului „sălişte” şi a durat peste două ore!

Sub egida Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie al Academiei Române şi sub îndrumarea directă a academicienilor Gh. Ivănescu şi D. Şandru s-au publicat, sub formă de broşură, la rotaprint, comunicările ştiinţifice ale cercetătorilor, au fost fondate două reviste: Historica şi Philologica, urmate de două volume Contribuţii istorice şi Contribuţii filologice, în 1972, reunind studii şi articole din domeniul lingvisticii, istoriei şi teoriei literare, folclorului, rod al cercetătorilor sau colaboratorilor externi. În „cuvântul înainte” D. Şandru îşi propune ca vol. Contribuţii filologice „să aducă în circuitul ştiinţific cât mai curând preocupările colectivului de cercetători în cunoaşterea şi valorificarea multiplelor forme de manifestare a culturii materiale şi spirituale din trecut şi prezent, în această zonă geografică şi istorică a ţării noastre”. Din păcate, volumul a apărut după moartea sa. În acelaşi volum, a apărut postmortem, studiul său, Apropieri folclorice între Mărginimea Sibiului şi zona subcarpatică a Olteniei.

S-a stins din viaţă la 29 noiembrie 1979, la Bucureşti.

D. Şandru (pseudonim Danu Tudor) a fost conştient şi a militat, în plan ştiinţific şi organizatoric, pentru o cercetare interdisciplinară, pe baza relaţiei dintre folclor, istorie socială, lingvistică (îndeosebi dialectologii).

Ca dialectolog, a urmat concepţiei din Ov. Deusesianu, care consideră necesară îmbinarea cercetării lingvisticii cu cea etno folclorică.

Aşa a rezultat prima sa lucrare ştiinţifice mai amplă, Printre colonii din Jina, (în colaborare cu Felician Brânzeu), o localitate din Mărginimea Sibiului, ca şi în lucrarea Mocanii în Dobrogea (1946), privind colonizarea şi situaţia ardelenilor din Dobrogea (un „mozaic dialectal”).

În „Bulettin linguistique” publică aspecte noi ale graiurilor dacoromane din Basarabia, Ţara Moţilor, Lăpuşul de Sus, Bihor, Valea Almajului, Năsăud (vorbirea din „districtul de graniţă”), iar la Congresul Internaţional de Lingvistică şi Filologie Română de la Bucureşti, din 1968, susţine comunicarea Cu privire la structura lexicală a aromânei.

Pentru tinerii cercetători, a elaborat broşura Câteva îndrumări pentru cercetarea graiului (Bucureşti, 1940), în care expune cu claritate metodologia efectuării anchetelor dialectale şi un model de chestionar general, cu 400 de termeni.

Ca orice cercetător tânăr care-şi respectă statutul, D. Şandru şi-a concentrat activitatea pe anchetele dialecte în teren, pentru culegerea şi valorificarea materialului inedit, coroborate cu studiile dialectale consacrate graiurilor româneşti. Este o formă de abordare modernă a cercetării ştiinţifice, de îmbinare benefică a teoriei şi practicii.

Altfel spus de Teodora Şandru-Mehedinţi: „În aprecierea contribuţiei aduse de D. Şandru la dezvoltarea cercetării dialectologice din lingvistica românească şi, deci, a locului său într-o istorie a acestei discipline trebuie avut în vedere că perioada în care a realizat majoritatea anchetelor şi lucrărilor sale a fost cea cuprinsă între 1923-1947, când se manifesta necesitatea de a aduna cu ajutorul unor metode riguroase, materiale care să ducă la cunoaşterea şi descrierea ştiinţifică a graiurilor româneşti, punându-se astfel bazele elaborării într-o fază ulterioară, a unor opere de sinteză. Pe lângă materialul foarte bogat şi valoros în sine, oferit de cercetările lui D. Şandru, se cuvine să consemnăm şi interesul pe care îl prezintă părerile şi concluziile sale, căci adesea autorul depăşeşte nivelul cantitativ, abordând, cu spirit critic şi fermitate, probleme ce privesc originea, răspândirea şi evoluţia faptelor lingvistice”.

Ca recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice, D. Şandru este inclus în Dicţionarul de lingvişti şi filologi români (Bucureşti, Editura Albatros....) şi în Dicţionarul etnologilor români (de Iordan Datcu, vol. II, Bucureşti, Edit. Saeculum, 1998.) şi va fi comemorat de Centrul de Ştiinţe Sociale „C.S. Nicolaescu-Plopşor” Craiova, al Academiei Române, cu prilejul împlinirii celor 50 de ani de la fondarea sa.

Tudor Nedelcea