Un mare savant: Gh. Ivănescu

Gheorghe Ivănescu face parte din galeria marilor lingvişti români, un spirit enciclopedist care s-a remarcat în varii domenii de activitate ştiinţifică: lingvistică generală şi lingvistica românească, istoria limbii române, fonetică, morfologie, sintaxă, limba literară, romanistică, indo-europenistică, orientalistică etc., toate tratându-le critic şi comparatistic.

Readucerea sa în actualitate este necesară din cel puţin trei motive: valoarea intrisecă a cercetărilor sale, nedreptatea îndurată stoic într-un regim totalitar, completarea şi corectarea unor erori biografice, pe baza propriului său Memoriu asupra activităţii ştiinţifice şi didactice.

Gheorghe Ivănescu s-a născut la 20 octombrie 1912, în comuna Vutcani, de lângă Huşi, jud. Vaslui. Fiul Agripinei şi al lui Petre Ivănescu (notar, grefier şi impegat) a urmat şcoala primară în comuna natală, pe care o absolvă în 1923, an care se înscrie la Liceul „Gh. Roşca-Codreanu” din Bârlad, absolvit în 1930. Sub influenţa profesorului de istorie, viitorul acad. Petre Constantinescu-Iaşi, „am început să studiez lucrări de istorie românească şi de istoria artei bizantine”. În timpul liceului, a cules de la bunica sa după mamă, Ecaterina Stanciu, cântece populare, poveşti şi snoave, publicate parţial, în 1928, în revistele „Neamul românesc pentru popor”, „Solia Moldovei”, „Cuget clar”, ulterior, în 1969, în colaborare cu V. Şerban, tipăreşte culegerea Cântece populare româneşti de M. Costăchescu, în colecţia „Folclor din Moldova”, iar ca director al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie Craiova al Academiei Române, reproduce, la rotaprint, vol. Mioriţa, tipologia variantelor, geneză.

Filologia clasică l-a pasionat cel mai mult în anii liceali, graţie prof. Gh. D. Nestian; alte materii studiate acum sunt gramatica limbii greceşti, istoria României (epoca veche şi medie pe baza lucrărilor lui N. Iorga, V. Pârvan şi Sextil Puşcariu), limba slavă veche, cu aplicaţii pe documentele slavo-române din colecţia lui Al. Ştefulescu, Mânâstirea Tismana (Tg. Jiu, 1907).

Sfătuit de acelaşi P. Constantinescu-Iaşi (acum profesor de Teologie la Cernăuţi), se înscrie, în 1930, la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Iaşi, secţiile Filologie clasică şi Filologie modernă, unde audiază cursurile lui Al. Philippide, G. Ibrăileanu, Ilie Bărbulescu, Iorgu Iordan, Orest Tafrali, Cezar Papacostea, I.M. Marinescu, Giorge Pascu. În anul trei de studii (1932/1933), abandonează secţia Filologia clasică în favoarea Filologiei române şi lingvisticii generale. În toamna anului 1933 obţine licenţa în filosofie şi litere cu magna cum laude, funcţionând, între 1 decembrie 1933-noiembrie 1934, ca secretar al Comisiei căminelor şi cantinelor universitare de la Universitatea ieşeană, fiind şi bibliotecar (neretribuit) la catedra de limba română şi de filologie romanică a facultăţii absolvite.

Recomandat de Iorgu Iordan („că am aptitudini speciale pentru teoria limbii, ca şi pe baza unui Curriculum vitae, în care arătam că voiam să intreprind cercetări în domeniul lingvisticii generale”), obţine una din cele zece burse pe care le acorda Franţa licenţiaţilor şi doctorilor români, pentru zece luni (1934-1935), la Ècole des Hautes Ètudes din Paris, audiind în paralel şi alte cursuri la Sorbona şi College de France, susţinute de lingvişti celebri (Mario Roques, J. Vendryes, F. Brunot, Ch. Bruneau, J. Bédiér). Îşi continuă studiile de specialitate – tot la recomandarea lui Iorgu Iordan – la Şcoala Română din Roma (1 noiembrie 1935- 1 noiembrie 1937), unde predau profesori precum G. Bertoni şi C. Formichi.

Urmare a acestor specializări, Gh. Ivănescu – ca asistent la Catedra de filologie română de la Universitatea din Iaşi – urmăreşte bibliografia limbilor romanice, publicând, încă din 1943, studiul Despre schimbările fonetice italiene, predă un curs de Filologie romanică (în anul universitar 1947-1948).

La 2 septembrie 1945 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Probleme capitale ale vechii române literare, publicată în Buletinul Institutului de Filologie Română „Al. Philippide”, vol. XI-XII, 1947-1948, p. 1- 412 (ediţia a II-a, revăzută, cu indici, note şi bibliografie de Eugen Munteanu şi Lucia-Gabriela Munteanu, postfaţă de Eugen Munteanu, apare abia în 2012, la Editura Universităţii „A.I. Cuza” din Iaşi). „Teza mea de doctorat este prima lucrare vastă consacrată limbii româneşti vechi în totalitatea ei. Am arătat nu numai ce probleme pune limba literară veche – ceea ce m-a obligat şi la un istoric al chestiunii – dar şi cum se soluţionează aceste probleme. Ideile din această lucrare sunt rodul interpretărilor de texte vechi româneşti cu studenţii. În cursul acestor interpretări am observat că teoria conform căreia Coresi sau Biblia de la Bucureşti ar fi fixat limba noastră literară este falsă. Am constatat astfel că afirmaţiile făcute de M. Gaster, A. Philippide, N. Iorga şi G. Ibrăileanu erau juste; am susţinut că limba literară românească din epoca veche este de origine maramureşeană şi că ea a fost adaptată în diferitele provincii române pronunţărilor dialectale, căpătând forme diverse de la o regiune la alta – aşa-numitele dialecte literare – deosebite în unele privinţe de graiul poporului. Însuşindu-mi teoria lui G. Ibrăileanu, S. Puşcariu, A. Procopovici şi D. Macrea asupra diferenţierii de grai din Moldova, pe clase sociale, rezultată din faptul că boierimea întemeietoare a ţării era originară din Maramureş, am adus argumente noi în sprijinul acestui fapt şi am susţinut ceva analog şi pentru Muntenia. Pentru a rezolva aceste probleme, am discutat amănunţit mai multe fenomene fonetice şi morfologice şi unele fapte lexicale, aducând contribuţii şi în domeniul foneticii şi morfologiei istorice a limbii române. Am urmărit apoi evoluţia limbii literare vechi, până la prefacerea ei în limba literară modernă, explicând şi schimbările pe care le-a suferit. Întrucât rezolvarea problemelor limbii literare nu se poate face fără a cunoaşte dialectologia română, am fost silit să mă ocup şi cu probleme de dialectologie română [...] Cu aceste excursuri de dialectologie, lucrarea mea devine o istorie a limbii române din Evul Mediu târziu şi până în secolul al XIX-lea, adică a acelor faze ale limbii române aproape complet neglijate de lingvişti până atunci. Îmi permit să afirm că ea este prima istorie a limbii noastre sub aspectul ei popular şi cult, de prin secolele al X-lea – al XIX-lea până astăzi şi că ea constituie până astăzi singura schiţă veridică a dezvoltării limbii noastre din perioada indicată. Cum sper să arăt cândva, lucrările apărute ulterior nu aduc fapte care să mă oblige să-mi schimb părerile fundamentale, exprimate în această lucrare”.

Teza sa de doctorat, excelent fundamentală ştiinţific, a fost recunoscută de Comisia superioară de diplome abia la 5 iulie 1961 (titlul de doctor în ştiinţe filologice, nr. 2694).

La 15 iunie 1935 este numit asistent la Catedra de Filologie Română de la Universitatea din Iaşi (deţinută de Iorgu Iordan), până la 13 decembrie 1948; între timp, la 2 septembrie 1945 devine suplinitorul lui Iorgu Iordan, când acesta era ambasadorul României la Moscova. „Am fost timp de 14 ani, din 1933, când mi-am luat licenţa, până în 1947, când acad. Iorgu Iordan a fost chemat profesor de lingvistică generală la Universitatea din Bucureşti, cel mai apropiat colaborator al său la catedră şi la Institutul de Filologie Română «Alexandru Philippide», al cărui director era tot el”.

În anul universitar 1946/1947, pe baza tezei sale de doctorat, a susţinut cursul de istoria limbii literare române, apoi, în anii următori, a trecut la studiul limbii române actuale, a predat Sintaxa limbii române moderne (Iaşi, 1948, litografiat, editat postmortem de Oana Popârdă), în care a relevat relaţia dintre limbă şi gândire, conform căreia „orice fapt de gândire trebuie să-şi găsească expresia în limbă, orice fapt de sintaxă neafectivă este expresia unui fapt de gândire. Concepţia sintactică expusă în acest curs se deosebeşte mult de cea curentă, care este formalistă, întrucât nu ţine deloc seamă de procesul de gândire exprimat”.

În urma aşa-zisei reforme a învăţământului, Catedra de Filologie Română de la Iaşi se transformă, la 13 decembrie 1948, în Catedra de Limba română, Gh. Ivănescu fiind încadrat ca profesor suplinitor. Noua orientare marxist-leninistă, introdusă în România, odată cu trupele bolşevice, avea să determine cercetări doar în acest spirit. În lingvistică, trebuia acceptată doctrina lingvistică a lui N.I. Marr, colaboratorul lui I.V. Stalin. Pentru Gh. Ivănescu era „evident” că din această doctrină „nu se putea accepta decât foarte puţin”. Cu alte cuvinte, „nu admiteam, ca Marr şi elevii săi, că, în trecerea de la o formaţiune socială la alta, limba se schimbă radical, şi luând în considerare faptul că limba se schimbă numai în mică măsură, spuneam, în mod expres, că funcţia fundamentală a limbii, aceea de comunicare a ideilor, impune relativa stabilitate a limbii”.

Discipol al lui Al. Philippide, Gh. Ivănescu admite că diversificarea limbii nu se datorează în mod special bazei economice a orânduirilor sociale (în sclavagism şi capitalism are loc unificarea limbii, iar în comuna primitivă şi în feudalism limbile se diversifică), ci „se explică prin diversificarea acestor organe articulatorii de la un trib la altul sau de la o regiune la alta”. Aceste principii le-a expus în cursul său de istoria limbii române din 1948/1949, augmentat ulterior şi publicat, sub formă de rezumat, în 1950, în bruşura Istoria limbii române în lumina materialismului dialectic.

Paralel cu activitatea didactică, a activat ca cercetător la Institutul de Filologie Română din Iaşi, condus de Iorgu Iordan, începând cu 1946, prin organizareaa de şedinţe de comunicări publice. La 15 septembrie 1952, a fost scos din învăţământ, rămânând doar cercetător la Institutul de Istorie şi Filologie din Iaşi al Academiei Române. În această postură a publicat Terminologia filosofică românească de până la 1830, publicat abia în 1956, în vol. colectiv Contribuţii la istoria limbii române literare în sec. al XIX-lea (Bucureşti, Editura Academiei Române), „în care am ajuns la rezultatul, nebănuit până atunci şi de aceea surprinzător, că începuturile modeste ale unei terminologii filosofice româneşti se găsesc chiar în textele rotacizante din sec. al XVI-lea şi că această terminologie a căpătat amploare după 1670, prin activitatea lui Dosoftei, a fraţilor Greceanu, a lui D. Cantemir şi a altora”. În studiul Un poet român necunoscut din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea („Iaşul literar”, nr. 3-4, 1953, p. 219-232) identifică autorul cărţii Poezii noo alcătuite dă I.C., în persoana lui Ion Cantacuzino, tipărită între 1791-1797, la Iaşi sau Dubăsari (Basarabia).

La 1 ianuarie 1956, a fost numit secretar ştiinţific al Comisiei pentru studiul formării limbii şi poporului român (la propunerea preşedintelui comisiei, Iorgu Iordan), elaborând o bibliografie critică a cercetărilor pe această temă, apoi a revizuit Originea românilor (litografiată în 1947) şi Istoria limbii române (curs predat la Iaşi, între 1948 şi 1951). „Opera mea se caracterizează prin aceea că duce istoria până la zi, că separă şi defineşte altfel perioadele, că înglobează o mare bogăţie de fapte lingvistice şi că pune aceste fapte lingvistice în legătură cu istoria poporului”. Spre a explica „unele fapte de vocabular prin societate”, publică, în 1957, Istoria socială în serviciul etimologiei române. Note etimologice. (în „Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 4, 1957, p. 509-517).

Din toamna lui 1956 până în decembrie 1957 a funcţionat ca secretar al nou înfiinţatei Societăţi de Studii Orientale la Bucureşti, devenită, din 1957, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România, secţia a III-a , pregătind primul volum din Studia et Arcta Orientala (1957).

Între 1961-1962, a strâns material şi a redactat parţial studiul Elemente traco-dacice în limba română.

După recunoaşterea oficială a doctoratului (cu mare şi nepermisă întârziere), Gh. Ivănescu a fost numit, la 11 februarie 1962, profesor suplinitor de Lingvistică romanică la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Timişoara (devenind din anul universitar 1962/1963, Universitatea din Timişoara). La 1 octombrie 1962 a fost numit şeful Catedrei de Limba Română, iar la 17 decembrie 1962 i s-a încredinţat şi responsabilitatea Analelor Universităţii din Timişoara. Seria ştiinţe filologice, pregătind patru volume de studii şi recenzii de lingvistică şi istorie literară. La Timişoara, şi-a îmbunătăţit cursul de Sintaxa limbii române moderne, ţinut la Iaşi între 1947-1952, adâncind „studiul relaţiilor dintre limbă şi gândire, explicând prin gândire fapte lingvistice care n-au putut fi explicate până azi astfel”). A publicat, în acest sens, studiul Gramatica şi logica. I. Structura logică a gândirii ca factor primar al structurii morfologice a limbii („Analele Universităţii din Timişoara. Seria Ştiinţe Filologice”, I, 1964). În toamna anului 1963 a fost numit şeful sectorului de lingvistică de pe lângă Baza de Cercetări Ştiinţifice din Timişoara a Academiei Române, recent creată, făcând parte din colectivul de redactare a volumului V al tratatului academic Istoria limbii române. A fost ales membru al Societăţii Române de Lingvistică Romanică, în 1963.

În 1964 a fost ales membru al Comitetului de organizare a Conferinţei naţionale de lingvistică (7-10 septembrie 1964). În anii 1964 şi 1965 a fost ales vicepreşedintele Societăţii Române de Lingvistică Romanică, iar la 3 februarie 1965 a fost ales membru corespondent al Academiei RSR.

Aici se sfârşeşte Memoriul savantului Gh. Ivănescu, făcut public – gest onorabil şi onorant deopotrivă – de dr. Vasile Frăţilă, memoriu aflat în Arhiva Universităţii de Vest din Timişoara.

În toamna anului 1968, Gh. Ivănescu este numit cu titlul onorific, apoi din februarie 1969, definitiv, director al Centrului de Istorie, Filologie şi Etnografie din Craiova al Academiei Române, înfiinţat, graţie demersurilor acad. C.S. Nicolaescu Plopşor, la 29 decembrie 1965, prin Hotărârea Prezidiului Academiei RSR. Prin grija sa au apărut primele publicaţii ale Centrului: Philologica şi Historica. A predat la Universitatea din Craiova cursul de Lingvistică română şi indo-europeană.

A condus doar doi ani institutul de cercetare din Craiova, dar trecerea sa a fost remarcabilă. Deşi avea un colectiv relativ tânăr, Gh. Ivănescu era extrem de răbdător, dar şi exigent cu aceştia, controlându-le chiar fişele (conspectele) de lectură. Dintre cercetătorii cordonaţi ştiinţific de Gh. Ivănescu, mulţi s-au impus în domeniile lor de activitate: istoricii Marin Nica, Gh. Popilian, Ileana Petrescu, L. Deaconu, Paul Rezeanu, Vl. Osiac, Rodica Ciocan-Ivănescu, lingviştii Marin Petrişor, Emilian Bureţea, Ion Calotă, D. Ivănuş, Rodica Sufleţel, Marilena Cosinschi-Velican, D. Şandru (şef de sector), Ion Toma, istoricul literar Stelian Cincă, etnofolcloriştii Aurelian I. Popescu, Marcela Popilian, Gh. Iordache, N. Niţu, Georgeta Niţu.

Istoricul Ion Donat mi s-a destăinuit cu privire la nepublicarea în regim editorial a tezei sale de doctorat. Conducătorul său de doctorat, Iorgu Iordan (1888 -1986), fiind ambasador al României la Moscova (1945-1947), a dat teza sa de doctorat publicată doar în „Buletin”, colectivului de lingvişti, condus de Marr, care a preluat unele idei privind problematica limbii române vechi, folosite, apoi, tendenţios în lucrarea lui I.V. Stalin, Cu privire la maxism-leninism în lingvistică. Acesta ar fi motivul pentru care Gh. Ivănescu nu şi-a publicat cartea în sistem editorial (de preferinţă în Editura Academiei RSR), n-a ajuns membru plin al Academiei şi a peregrinat prin ţară, de la Iaşi la Craiova şi înapoi. Este doar o ipoteză.

Am avut fericitul prilej de a-l cunoaşte, prin intermediul istoricului Ion Donat. Mi-a corectat de trei ori (câtă răbdare!) prima mea comunicare publică, Originile Craiovei. Întrucât conducerea de atunci a Bibliotecii judeţene Dolj a refuzat să-i împrumute cărţi din fondul de bază, a apelat la mine. Voia, de pildă, colecţia de documente tipărite de Ghibănescu spre a le studia noaptea, când biblioteca era închisă. Nu a acceptat să-i duc la birou cărţile, ci a venit domnia sa la gazda unde locuiam („Dumneata ai făcut, şi aşa, un efort prea mare”). Graţie domniei sale, am avut prilejul de a-l cunoaşte pe savantul H. Coandă, în februarie 1969, aflat în vizită la autorităţile locale, dar şi la instituţia academică, condusă de Gh. Ivănescu. Voia chiar să mă angajeze ca cercetător, dar „timpul n-a mai avut răbdare” şi a trebuit să plece la Iaşi, în 1971, ca profesor de lingvistică indo-europeană (1971-1982) profesor consultant (1982-1987), redactor responsabil al „Analelor Ştiinţifice ale Universităţii „A.I. Cuza”, seria Lingvistică-Literatură, redactor al revistei „ Studii şi Cercetări Lingvistice”.

L-am revăzut, la Iaşi, în 1982. Servea cina la Casa Universitară; era singur, trist şi obosit. Prea singur şi trist pentru tot ce a făcut pentru tinerii cercetători şi pentru ştiinţa românească (mica dramă din familie l-a consumat afectiv).

La împlinirea vârstei pensionabile de 70 de ani, Gh. Ivănescu este sărbătorit, la 27 noiembrie 1982, de Senatul Universităţii «A.I. Cuza» din Iaşi. A fost publicat şi un volum omagial Profesorul Gheorghe Ivănescu la 70 de ani. Omagiul elevilor şi colaboratorilor (Iaşi, Centru de multiplicare al Universităţii, 1983), cu Răspunsul sărbătoritului. O rază de lumină în viaţa sa.

Savantul Gh. Ivănescu trece din Iaşi la cele veşnice la 3 iunie 1987.

Postum, Academia Română – filiala Iaşi Universitatea „A.I. Cuza” – Facultatea de Litere, Asociaţia culturală „Al. Philippide” din Iaşi au organizat Colocviul Internaţional Gh. Ivănescu – 100 de ani de la naştere, cu participarea specialiştilor din Austria, Germania, India, România, Basarabia, Spania.

Un gest remarcabil, dar savantul Gh. Ivănescu continuă să fie prea puţin cunoscut, citit şi citat.

Tudor Nedelcea