Pe Ilie Purcaru (1933-2008) l-am cunoscut, mai întâi, prin alţii, prin Grigore Traian Pop şi Mihai Pelin, colaboratorii săi de la „Ramuri”, revistă înfiinţată de el la 15 august 1964, ce s-a impus iute în peisajul revuistic românesc, alături de almanahurile publicaţiei. Deşi era în viaţă, dar plecat la Bucureşti, se vorbea despre nea Ilie ca despre o legendă. A fost numit redactor şef al ziarului regional „Înainte”, concomitet cu şefia revistei „Ramuri”, în 1967. Întrucât era un ziar de partid, era normal (pentru acele vremuri) ca şi redactorul şef să fie membru de partid şi, implicit, membru în biroul politic regional. Dar Ilie Purcaru nu era membru şi ... nici de găsit. Cum greu au reuşit să-l recupereze dintr-un local, adus în şedinţa de partid care urma să-l primească în rândurile sale şi pus să-şi facă autobiografia. Sincer, dar şi conform principiului „ in vino veritas”, el a spus printre altele, că şi-a petrecut copilăria la Gura Motrului, unde venea deseori mareşalul I. Antonescu, care l-a ţinut chiar pe genunchi. La o asemenea afirmaţie, deosebit de gravă, secretarul cu propaganda al regionalei de partid nu l-a mai lăsat să vorbească şi, spre a-i acoperi sincera gafă, a spus auditorului că aşa mai glumesc scriitorii. A fost primit în partid (aşa era sarcina) şi a făcut din cotidianul craiovean un reper spiritual în care literatura era prezentă. Aici, prin Ilie Purcaru, a debutat şi Adrian Păunescu cu reportajul „O mână de oameni” (nr. 6988 / 18 aug. 1967).
Personal l-am cunoscut relativ târziu, în 1972, când i-am „cenzurat” vol. Ţara Banilor (Craiova, Edit. Scrisul Românesc, 1972). De atunci, m-a onorat cu prietenia sa, mi-a dăruit toate cărţile sale, m-a recomandat altor scriitori, care mi-au devenit, unii prieteni, alţii duşmani. Când venea în documentare în Craiova, fie că lucra la „Tribuna României” sau la „Flacăra”, „trăgea” la mine, la Biblioteca „Aman”, mergeam apoi împreună în diverse localităţi oltene (eu pe post de şofer), iar serile ne retrăgeam la mine acasă, unde mai poposea vreo 2-3 zile spre a se înzdrăveni şi a-şi elabora reportajul. De cele mai multe ori, mergeam la Staţiunea Experimentală Dăbuleni, renumită prin performanţele ei agricole, graţie directorului ei, ing. Petre Baniţă. Stăteam la Dăbuleni câteva zile, făcea o documentare foarte riguroasă. Datorită „oboselii”, eu notam datele statistice, numele oamenilor, plantelor, pomilor etc. Când îi citeam reportajul, eram uimit de memoria sa fantastică (în România, doar patriarhul Teoctist şi Adrian Păunescu aveau o asemenea memorie). Reportajele sale aveau valenţe literare evident, căci Ilie Purcaru era şi un profund poet. Marin Sorescu îmi spunea să-l sfătuiesc să se ocupe mai mult de poezie, că este un poet profund. Şi Marin Sorescu nu-şi lăuda în van confraţii, nici chiar pe Nichita Stănescu. Despre „Bunica Beps”, autorul Liliecilor afirmă că „reprezintă un moment privigiliat al poeziei noastre”, „o carte oarecum enigmatică”, cu care „agaţă istoria poeziei”. Exigentul critic Mihai Ungheanu îl considera „un pasionat al gazetăriei, practicând-o pentru frumuseţea ei ascunsă, cu satisfacţii vecine cu cele ale arhitecturii şi ale regiei de teatru, deoarece făcător de reviste fiind, concepea fiecare număr ca pe un spectacol minuţios regizat, ca pe o manifestare de scenografie, vizualizată conform unui proiect. A bântuit ca reporter teribil ( de la „copil teribil”) prin mai multe redacţii şi publicaţii, tipărind reportaje şi interviuri de ţinută intelectuală. Ochii unor bucureşteni priveau spre Craiova, datorită lui Ilie Purcaru”.
Şcolit doar la „M. Eminescu” (şcoală despre care M. Sadoveanu spunea că de aici ies scriitori numai cei care intră ca scriitori, ori el câştigase, ca elev, numeroase premii literare naţionale), Ilie Purcaru avea o cultură cu totul deosebită, nu numai românească, ci şi universală. Se plimba cu o lejeritate dezarmantă în marile culturi ale lumii, în diversele epoci şi curente literare, în laboratorul creaţiei marilor scriitori sau savanţi.
Curajul de a spune adevărul este o altă latură a personalităţii sale, adevăr pentru care a avut de suferit chiar cu desfacerea contractului de muncă. Era un maestru al interviurilor cu mari personalităţi româneşti contemporane din varii domenii de activitate, dovadă peremptorie a culturii sale. Sunt actuale şi pline de învăţăminte interviurile luate lui G. Călinescu, H. Coandă, Al. Rosetti, Z. Stancu, Elie Carafoli, Stephen Fischer-Galati, Zoe Dumitrescu Buşulenga, O. Doicescu, H.H Sthal, E. Barbu, Paul Anghel, Dinu Săraru, M. Ungheanu, Nichita Stănescu, Edgar Papu, Al. Oprea, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, N. Manolescu, I. Lăncrăjan, Marin Sorescu, I.D. Bălan, A. Buzura, Solomon Marcus, I. Alexandru, Fănuş Neagu. Nestor Vornicescu, Sabin Bălaşa, V.G. Paleolog, Tudor Gheorghe etc., etc. Într-un interviu cu regretatul Artur Silvestri (din 25 nov. 1984) se aduceau dovezi că postul de radio „Europa liberă” avea subordonarea politică a Congresului SUA, de aici unele emisiuni scrict tendenţioase. Ori, acest lucru s-a aflat abia după 1990.
Curajul şi demnitatea sa au fost probate şi în timpul „aglomeraţiei din decembrie” (Mircea Dinescu), când odiosul Silviu Brucan îşi impunea, printr-o cruntă dictatură de tip stalinist, ideile şi programul de exterminare la TVR „liberă” (liberă de cine?). Atunci, a apărut pe post Ilie Purcaru şi a arătat cine a fost „tovarăşul Tache”, adică Silviu Brucan, cel care, ca redactor şef al „Scânteii” din anii stalinişti, dicta cine trebuie să înfunde puşcăriile comuniste, iar a doua zi, soţia sa, Sidorovici, procuror popular, îi condamna la ani grei de temniţă.
Apoi, Ilie Purcaru a tipărit revista „Fapta”, în care dezvăluia adevărata faţă şi intenţiile unor membri ai „societăţii civile” care se impusese în cultura şi politica românească cu de la sine putere. Pentru aceste dezvăluiri, revista a fost interzisă după doar şase numere. Apoi, a găsit un alt sponsor pentru revista „Regăsirea”, în 1999, „săptămânal de sinteză şi afirmare a valorilor româneşti”. Sub pseudonimul Teofil Moreta, a publicat o documentare despre noii ocupanţi, urmaşi ai celor care ne-au adus bolşevismul cu tancurile sovietice eliberatoare (Nu a scris un „oarecare” poezia Odă tancului sovietic, iar după 1990 s-a autoproclamat dizident şi profesor de morală?!). Iată câteva exemple de astfel de documentare editate sub forma unei „biblioteci numerotate”: Disidenţa şi scadenţa (nr. 6/ 2000), Controversa Carol al II-lea: Escroc sau rege al culturii? (nr. 8 /2000). Şi această revistă şi-a dat obştescul sfârşit, iar Ilie Purcaru a fost, ulterior, internat, forţat, într-un spital de psihiatrie (la Plătăreşti, Prahova). S-a reuşit „moartea civilă”, de care a beneficiat altădată şi Eminescu. A fugit pur şi simplu din acest azil, fiica sa avându-l în grijă.
L-am invitat, după „fuga” sa, din spital la Festivalul Internaţional „Marin Sorescu” la Craiova, unde s-a simţit deosebit de onorat, alături de marii săi prieteni: Eugen Simion, Fănuş Neagu, Gr. Tr. Pop, Adrian Păunescu (care l-a şi angajat pentru o perioadă la „Flacăra” sa), D.R. Popescu, M. Cimpoi, Gr. Vieru, N. Dabija, V. Tărâţeanu, N. Georgescu şi Doina Rizea, Victor Crăciun, Mircea Micu, Dan Zamfirescu, Tudor Gheorghe etc., etc.
M-a onorat în vol. Carte cu olteni (Craiova, Scrisul Românesc, 1988), cu un portret, „Olteni la scara 1/1”, dar mai important a fost faptul că a stat alături de mine în momentele mele dificile, unele dinainte de ’89.
Ilie Purcaru a lăsat, în urma sa, o operă, dar mai cu seamă un nume, cu care ne putem mândri.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu