În aşteptarea Congresului Mondial al Eminescologilor - „Nimic nu este absolut decât natura”

Cu cât înaintăm în timp, cu atât cunoaşterea biografiei şi creaţiei lui Eminescu ne impresionează; ne emoţionează vastitatea şi varietatea cunoştinţelor sale, profunzimea gândirii sale filosofice, economice, politice, astfel încât „nicio minte întreagă nu poate concepe azi o cultură românească, un suflet naţional şi o Românie Mare în care opera lui Eminescu să nu ocupe un loc în planul întâi”, cum nota contemporanul său, I.L. Caragiale.

Eminescu este un poet naţional, în ciuda contestaţiei acestei idei de către unii comentatori, care şi-au dovedit ura şi neînţelegerea ideilor eminesciene, pentru că ei înşişi sunt spirite mărunte. Este poet naţional, asemenea lui Goethe, Shakespeare, Puşchin, Petöfi, Hugo (nimeni din ţările respective n-au contestat naţionalismul acestora) pentru că el a întruchipat aspiraţiile şi credinţele noastre într-un secol numit al „naţionalităţilor”. Titu Maiorescu l-a numit „rege el însuşi al cugetării omeneşti”, N. Iorga, „expresia integrală a sufletului românesc”, iar C. Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, fiind comparabil cu Leonardo da Vinci sau cu Paul Valery.

Azi avem posibilitatea de a studia plenar creaţia eminesciană (poezia, proza, teatru, publicistica etc.), pentru că beneficiem de ediţia academică de Opere de M. Eminescu, datorată lui Perpessicius şi a lui D. Vatamaniuc, de editarea sa în colecţia Opere fundamentale a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonată de acad. Eugen Simion, de editarea Operei la Chişinău, graţie acad. Mihai Cimpoi, de facsimilarea manuscriselor eminesciene, idee noiceană realizată de acelaşi excelent editor şi critic literar, Eugen Simion, de alte ediţii apărute în diverse edituri, urmând ediţia academică.

Aşadar, îi putem studia ideile sale filosofice, politice, sociologice, economice, concepţiile sale despre istorie, cugetarea sacră, cultură, educaţie, partide politice şi principii de guvernare, realsemitism, limbă şi formarea poporului român, ştiinţele exacte etc. Enciclopedismul său se datorează audierii cursurilor din varii domenii ale cunoaşterii umane de la universităţile din Viena şi Berlin, dar mai ales autodidacticismului său, dorinţei sale de a cunoaşte totul, în spirit renascentist.

Ne impresionează cunoştinţele sale despre biologie, despre natură în general, el însuşi comparând adesea faptele din natură cu cele din societatea umană.

Într-un superb elogiu adus „blândului nazarinean”, cu ocazia sărbătorilor de Paşte ale anului 1881, Eminescu îşi începe articolul cu o metaforă vizând natura înconjurătoare: „Şi, iarăşi, bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi, unde acum cinci sute de ani, turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânăra verdeaţă cu ziduri albe şi acoperimentele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”. Suferinţa şi amărăciunea morţii „au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească, cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor”. Făcând deosebirea dintre statul păgân şi cel creştin, Eminescu consideră că „statul ca product al naturii e supus aceloraşi legi mecanice, prezenţa aceluiaşi complex de lupte pentru existenţa individuală şi colectiva ca şi natura” („Timpul”, VI, nr. 81, 12 apr. 1881, p. 1).

Spirit religios, Eminescu emite judecăţi de valoare: „Crucea şi moara de vânt. Moara de vânt nu e decât o cruce pe care-o mişcă vântul”; „Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului”; „Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimei noastre, de putem suporta durerea”. El face, cu argumente, deosebirea dintre inimă şi suflet.

Vorbind despre sorgintea ţărănească a sa şi a lui Ion Slavici, Eminescu se exprimă plastic, folosind tot elemente din jurul nostru: el, „în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard”, iar dacă cineva, „adică vor cerceta şi mai departe, vor găsi că unul a legat araci în via părintească şi celălalt a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească şi, la urmă, că amândoi sunt viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună” (Ms. 2255).

Ideia stejarului nobil existentă deja în ghindă este formulată în scrisoarea deschisă către D. Brătianu: în „munca generaţiunilor trecute” este „deja cuprinsă toată ideea activităţii noastre din generaţia jună [...] Oamenii cari au început regenerarea naţională ne-au dat ideea întregului ce noi avem a o realiza” ( Ms. 2257).

Sau: „Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi” („Timpul”, II, 24 nov. 1877, p. 3.).

Filosofând pe marginea istoriei noastre (N.Iorga a scris că „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc”), autorul Luceafărului comentează legenda veacurilor, folosind tot metafora stejarului secular pentru naţiile puternice „ Da!familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru că n-a vrut Dumnezeu ca un copac al pădurilor sale să crească până la cer. Da! În locul stejarului secular, stejarul tânăr se-nalţă în sus – neam vine şi neam trece – aceasta e legenda veacurilor. Dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul stejarului, nu ]e] indiferent când plante parazite, oricât de trecătoare ar fi ele, îşi înfig rădăcinile în trunchi şi ajung mai repede sus decât stejarul. Nu e indiferent pentru un popor cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui: dacă ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei – tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentru bărbăţie – sau dacă ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor feline şi oarecum femeieşti ale omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul şi pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent dacă cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul ţării. Nu e, c-un cuvânt, indiferent dacă soarta unei ţări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi diferenţelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei”. („Timpul”, VIII, nr. 84, 14 apr. 1883, p. 1.).

Pentru ca un stat „să fie cu putinţă”, Eminescu nu crede în „mişcări violente sau extralegale şi mai puţin încă, în conspiraţiuni”, progresul unui neam, dar şi al umanităţii în general trebuie să fie în concordanţă cu „legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată”. Altfel spus, metaforic: „A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecaţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăugire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta” („Timpul”, I, nr. 38, 17 febr. 1880, p. 1-2.).

Orice comentariu pe această temă (importanţa ghindei pentru viitorul stejar), Eminescu îl aplică istoriei poporului său: „Nu ne gândim la noi, căci o generaţie suntem abia şi, ca generaţia de frunze a unui stejar secular, ne scuturăm cu toamna vieţii noastre la pământ. Dar la arborul măreţ şi secular al României ne gândim, la acela în umbra căruia a trăit Mircea cel Bătrân, şi de acest trunchi străvechi se apropie securea a căreia codorişte o formează fiii vitregi ai acestei ţări” („Timpul”, V, nr. 83, 11 apr. 1880, p. 1.).

Sau: „Toată istoria unui popor – în orice privire – e înmagazinată în prezentul ei şi toate calităţile şi defectele lui sunt dezvoltări ale unui şi aceluiaşi germene fundamental, al unui şi acelaşi sâmbure. Mutând cireşul sub zonele cele mai deosebite, el se va modifica, însă tot cireş o să rămână, şi numai altoii inoculaţi în trunchiul lor vor da alte frunze, alte roade” („Timpul”, V, nr. 101, 6 mai 1880, p. 2.).

Sau: „Un popor bătrân şi unul tânăr sunt două ramuri din copacul omenirii, dar cari s-au despărţit de mult şi s-au deosebit de mult. Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligenţă mlădioasă şi privitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi cari au trecut prin toate mizeriile unei civilizaţii stinse, cu acele resturi în care vertebre şi cranii sunt osificate şi condamnate la o anume formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moraliceşte slabe şi fără caracter” ( „Timpul”, VI, nr. 76, 8 apr. 1882, p. 3).

Sau: „Un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică, nu poate înainta decât din sine însuşi, decât dezvoltându-şi treptat aptitudinile şi puterile sale înăscute” („Timpul”, VII, nr. 141, 2 iul. 1882, p. 1.)

Apreciindu-l pe Em. Costache Epureanu, iniţiatorul Constituţiei din 1866, pentru teoria sa conform căreia „durata şi trăinicia dezvoltării unui stat” constă în „împăcarea formelor tradiţionale de existenţa” cu „ dezvoltarea nouă”, Eminescu apelează tot la comparaţia cu stejarul: „ Astfel stejarul, oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ, are acelaşi caracter, aceeaşi formă ca uriaşul secular care a dat naştere unui codru de stejari, care a asimilat cu esenţa [sa]şi a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adânci ale suprafaţei pământului” („Timpul”, VI, nr. 110, 22-23 mai 1881, p. 1.).

„Copacul, ca să nu crească strâmb, trebuie îndreptat de pe când e mlădios şi tânăr” („Timpul”, VI, nr. 187, 22 aug. 1880, p. 1). Iată rolul major al educaţiei, chiar şi în timpurile noastre.

Statul nu este, în viziunea eminesciană, „un product al raţiunii, ci al naturii. El va merge bine când se va confirma cu legile lui înnăscute de dezvoltare” („Timpul”, V, nr. 159, 18 iul. 1880, p. 1.), căci „nimic nu este absolut decât natura, şi statul oamenilor e asemenea natură, ideilor lor nu sunt decât un reflex a celora ce se-ntâmplă într-adevăr” (Ms. 2264).

Revenind la ideea statului ca „product al naturii şinu al instituţiilor convenţionale”, Eminescu comentează sociologic: „precum un om poate fi bolnav având ideile cele mai sublime în cap, tot aşa nici sănătatea sau trăinicia unui stat nu atârnă de legile scrise pe care le are” („Timpul”, III, nr. 281, 22 dec. 1878, p. 1.), iar „civilizaţia s-a statornicit şi a crescut acolo unde ea a fost altoită în pomul culturei antice” („Timpul”, V, nr. 177, 9 aug. 1880, p. 2.).

Făcând distincţie între semibarbarie, barbarie şi civilizaţie, Eminescu consideră că „civilizaţia adevărată a unui popor” constă în „ dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri”, că „ din rădăcini proprii, în adâncime proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor barbar”, că „barbaria şi civilizaţia stau laolaltă în raportul în care stă ghinda stejarului cu rădăcinile, trunchiul, creşterea ulterioară.

Semibarbaria e altceva, e o boală produsă prin mediu străin, decreptitudinea ce s-ar produce plantând un stejar la loc băltos şi mlăştinos şi supunându-l la regimul salciei comune. Ei, nici salcia pom, nici Caradelele români” („Timpul”, nr. 233, 25 oct. 1881, p. 1.).

Polemizând cu aripa roşie a Partidului Liberal, provenită din regimul fanariot, Eminescu face o uluitoare comparaţie: „Se ştie că copiii rahitici cari au nevoie de var pentru formaţiunea oaselor mănâncă varul de pe pereţi prin instinct, neştiind pentru ce. Tot astfel, rasa etnic rahitică a noilor fanarioţi a-nceput să mănânce la românism” („Timpul”, VI, nr. 72, 1 apr. 1881, p. 1.).

Analogia fenomenelor din natură cu cele social-umane nu este întâmplătoare. Conştient că natura nu minte niciodată, Eminescu doreşte ca ideile sale să fie pe deplin înţelese de cititorii săi contemporani (articolele sale au fost reluate sau comentate şi de alte ziare româneşti), dar şi în posteritate. Perenitatea acestor idei este asigurată; Eminescu este (şi azi) deosebit de periculos, dovadă fiind îndemnul de a-l scoate (ca mort) din debara, pentru că el „nu mai este azi actual, deoarece cultura română, azi ca şi ieri se dovedeşte a nu fi decât o cultură de sincronizare” (H.R. Patapievici).

Natura n-a greşit nici în cazul acestor indivizi: i-a „înzestrat” cu o urâţenie fizică şi o micimie a sufletului. Vorba Eminescului: „Dumnezeu umple lumea cu ce poate şi n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieţii publice credem din contră că orice mediocritate trebuie descurajată din capul locului şi în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama noastră a tuturora o importanţă ce nu i se cuvine” („Timpul”, IV, nr. 76, 8 apr. 1879, p. 1.)

Tudor Nedelcea