Un om între oameni - Nicolae A. Andrei

Trăitorii din Craiova n-aveau cum să nu observe, în urbea lor, existenţa unui om al Cetăţii şi cetăţean de onoare al municipiului, un autentic cărturar în sensul clasic al cuvântului. Numele său: Nicolae A. Andrei, omul care a dat strălucire Liceului/Colegiului „N. Bălcescu” din Craiova, director sub oblăduirea căreia instituţia craioveană de învăţământ a strălucit în rândul instituţiilor similare din ţară şi din străinătate. Din tinereţe şi până la venerabila vârstă de 90 de ani, profesorul emerit n-a cunoscut odihna. Nici după anii pensionării. Sau mai ales acum. Îl căutam la telefon, dimineaţa, pe la ora 8.30 şi distinsa sa Doamnă (trecută la cele veşnice) îmi răspundea: „A plecat la serviciu”. Şi avea peste 8 decenii de viaţă. (La aceeaşi oră matinală, l-am sunat şi pe distinsul acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici spre a-l felicita de ziua numelui. Doamna Domniei Sale mi-a dat acelaşi răspuns: „A plecat la serviciu”. Şi împlinise 91 de ani! Ferice de această ţară că (mai) are asemenea personalităţi demne de urmat. Serviciul său era un mic birou în incinta colegiului pe care l-a condus, în care îşi aşternea pe hârtie cercetările din arhivele judeţene sau naţionale, din Biblioteca judeţeană „Aman” sau din cea a Academiei Române.

Catedrala „Sf. Dumitru” din Craiova

Biserica „Sfântul Dumitru” este cea mai veche biserică de piatră din Craiova, fiind considerată „actul de stare civilă atât al bisericii, cât şi al Craiovei” (Aug. Pesseacov). Vechimea ei încă n- a fost stabilită cu exactitate de specialişti. Se crede că, iniţial, a fost o ctitorie a banului Barbu Craiovescu, proprietarul moşiei Craioveşti înainte de 1500, de aici provenind numele de „Băneasa” din vechile hrisoave. Din noiembrie 1645, este atestată ca „Biserica domnească ot Craiova”, prin faptul că familia Craioveştilor a dat mai mulţi domnitori: Neagoe Basarab (1512-1521), Matei Basarab (1633-1665), Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

O revistă ce s-a impus în doar un deceniu...

Un deceniu de activitate revuistică a impus Portal-MĂIASTRA în peisajul publicistic românesc contemporan, inaugurând o mică tradiţie în cultura românească. Obiectivul său a fost limpede de la început: nu (numai) localism creator, ci abordarea pertinentă a valorilor marilor personalităţi ale culturii naţionale. Din acest punct de vedere, profilul pare asemănător articolului-program al revistei „Arhivele Olteniei” (1922-1943), care argumenta că „regionalism nu înseamnă exclusivism”, pentru că „suntem o părticică dintr-un tot, o regiune dintr-o ţară” şi „tot ce atinge ţara, toate progresele ştiinţei, toate mişcările şi manifestările sociale ne ating şi pe noi”.

Ilie Purcaru - O operă şi un nume

Pe Ilie Purcaru (1933-2008) l-am cunoscut, mai întâi, prin alţii, prin Grigore Traian Pop şi Mihai Pelin, colaboratorii săi de la „Ramuri”, revistă înfiinţată de el la 15 august 1964, ce s-a impus iute în peisajul revuistic românesc, alături de almanahurile publicaţiei. Deşi era în viaţă, dar plecat la Bucureşti, se vorbea despre nea Ilie ca despre o legendă. A fost numit redactor şef al ziarului regional „Înainte”, concomitet cu şefia revistei „Ramuri”, în 1967. Întrucât era un ziar de partid, era normal (pentru acele vremuri) ca şi redactorul şef să fie membru de partid şi, implicit, membru în biroul politic regional. Dar Ilie Purcaru nu era membru şi ... nici de găsit. Cum greu au reuşit să-l recupereze dintr-un local, adus în şedinţa de partid care urma să-l primească în rândurile sale şi pus să-şi facă autobiografia. Sincer, dar şi conform principiului „ in vino veritas”, el a spus printre altele, că şi-a petrecut copilăria la Gura Motrului, unde venea deseori mareşalul I. Antonescu, care l-a ţinut chiar pe genunchi. La o asemenea afirmaţie, deosebit de gravă, secretarul cu propaganda al regionalei de partid nu l-a mai lăsat să vorbească şi, spre a-i acoperi sincera gafă, a spus auditorului că aşa mai glumesc scriitorii. A fost primit în partid (aşa era sarcina) şi a făcut din cotidianul craiovean un reper spiritual în care literatura era prezentă. Aici, prin Ilie Purcaru, a debutat şi Adrian Păunescu cu reportajul „O mână de oameni” (nr. 6988 / 18 aug. 1967).