Ce-ar (mai) trebui să ştim despre.... Adrian Păunescu

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, ţară,

Eu sunt bolnav de dumneavoastră, neam.

Multe. Era un uriaş, la propriu şi la figurat. Şi-a dominat epoca cu personalitatea sa marcantă: „Ce se ştie mai puţin în critica literară şi în opinia publică este faptul că Adrian Păunescu era, în multe privinţe, un poet şi un om atipic. Sau pentru a nu-i despărţi (ceea ce în cazul lui, nici nu se prea poate), era un spirit atipic. Găseai la el aproape tot ce voia să găseşti”, îl creiona Eugen Simion într-un „portret neconvenţional”, aşezat drept „cuvânt înainte” la volumul omagial „Adrian Păunescu. 70 de ani de la naştere”, realzat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu şi Carmen Păunescu (Bucureşti, Editura Semne, 2013), volum apărut cu sprijinul financiar al Bibliotecii judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”.

Un centenar neglijat - Al. Piru

Anul trecut s-a împlinit un veac de la naşterea unei mari personalităţi a literaturii române, Al. Piru, eveniment trecut cu nepăsare de unii dintre confraţii săi, chiar dintre aceia pe care i-a ajutat. Universitatea din Craiova, pe care a înnobilat-o cu personalitatea sa, l-a comemorat printr-un simpozion la care au participat Eugen Negrici, Silviu Anghelescu, Nicolae Panea, G. Coşoveanu, G. Popescu, Cornelia Cârstea, Nina Bălan.

Născut la 22 august 1917, în localitatea băcăuană Mărgineni, unde urmează şcoala primară, Al. Piru are o traiectorie biografică spectaculoasă, sinuasă, de care însă nu s-a plâns niciodată. După absolvirea Liceului „Principele Ferdinand” din Bacău, în 1936, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (avându-l profesor pe cel care îi va deveni idol, G. Călinescu), fiind licenţiat în 1941; paralel frecventează Şcoala Normală Superioară (finalizată în 1941). În 1942, susţine examenul de capacitate în învăţământul secundar din Bucureşti (clasat primul pe ţară), predă la Liceul Naţional din Iaşi (1943-1944) şi la Liceul de Construcţii Civile şi Edilitare din Bucureşti (1944-1947). Din 1 iunie 1946, devine asistentul lui G. Călinescu la Catedra de literatură română modernă din Bucureşti, la care va susţine strălucit doctoratul cu teza, Opera lui G. Ibrăileanu (1949). Ca şi alţi iluştri profesori universitari, prin noua lege a învăţământului, de sorginte bolşevică, G. Călinescu este dat afară din învăţământul superior românesc şi, odată cu el asistentul său, Al. Piru, alături de Dinu Pillat, Adrian Marino, Valeriu Ciobanu, Ov. Papadima.

Nicolae Dabija, ’70

Încet, cu paşi mărunţi, dar siguri, fără şovăire, acad. Nicolae Dabija a intrat în clubul septuagenarilor. Dacă în România, generaţia ’60 (poeţii Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu etc., prozatorii N. Breban, M. Preda, A. Buzura, D.R. Popescu etc., criticii Eugen Simion, N. Manolescu etc.), anunţată de „buzduganul” N. Labiş, s-a impus în ciuda şi de-asupra vremurilor (bolşevice), în Basarabia generaţia lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Leonida Lari, D. Matcovschi, Valeriu Matei etc., a format o adevărată şcoală, impusă prin talent şi spirit civic, asemănătoare Şcolii Ardelene, care a pregătit Marea Unire. Prin apariţia cărţii sale de versuri, Ochiul al treilea (Chişinău, Cartea Moldovenească, 1975), generaţia sa a fost numită Generaţia „Ochiul al treilea”.

Eminescu şi China

O lucrare cu totul deosebită publică Diana Cotescu şi Tudor Nedelcea, Eminescu şi China (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2018), o ediţie de buzunar, bibliofilă, trilingvă: română, engleză şi chineză. Studiul a făcut obiectul unei conferinţe pentru pentru studenţii primilor ani de la limbile sud-est europene de la BISU – Universitatea de Studii Internaţionale Beijing, cunoscută drept cea de-a doua universitate de limbi străine, cum scrie sinologul Constantin Lupeanu, directorul Institutului Cultural Român de la Beinjing. Autorii neputându-se deplasa în China, conferinţa a fost citită de două studente chinezoaice, textul fiind proiectat pe ecran în limbile română, engleză şi chineză. Studiul a fost apreciat în mod special pentru că poetul naţional al românilor, Eminescu, a afirmat cu temei despre China că este „cea mai instruită ţară de pe pământ” (Curierul de Iaşi, X, nr. 41, 14 iulie 1877, p. 3).

Enciclopedist în sensul adânc al cuvântului, Eminescu se defineşte bun cunoscător şi al economiei chineze, trimiţând la „mandarinul Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei”, dar şi în privinţa istoriei cărţii, comentând elogios „cartea cea mai mare din lume”, adică o colecţie din secolul al XVII-lea care cuprinde „toate scrierile însemnate sau interesante din toate ramurile literaturei”, o colecţie de 6107 tomuri intitulată „Colecţie imperială ilustrată din literatura veche şi modernă”. Eminescu a folosit, mai ales în publicistica sa, scrierile lui Lao Tzi, Confucius etc.

Studiul Eminescu şi China a fost apreciat de universitarii din Beinjing: Kang Jiaoyi şi Shen Dahon (decanul facultăţii), iar în ţară de traducătorul Ding Chao. Deocamdată.

Sara Colă

Festivalul literar „Mihai Eminescu”

De 11 ani în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfăşoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia.

De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte de peste 11 ani.

„Religia ca teologie”

Constantin Noica spunea, cu amărăciune, că-l sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, chiar de două ori, dar continuăm să fim descoperiţi faţă de el. Visul noician de editare integrală a operei eminesciene, de facsimilarea celor 44 de caiete, s-a împlinit graţie lui Dimitrie Vatamaniuc şi Eugen Simion.

Având, aşadar, la dispoziţie întreaga creaţie eminesciană (niciun rând din Eminescu să nu rămână netipărit, ne îndruma N. Iorga) şi de aici posibilitatea de noi exegeze care să aprofundeze toate aspectele vieţii umane (de la economia politică, filosofie, istorie, sociologie, cultură până la probleme de limbă sau politică externă). În acest context, Eminescu este abordat printr-o nouă grilă privind preocupările sale pentru religie, credinţa sa sau despre Biserica strămoşească. El nu mai poate fi considerat ateist, cum era numit în epoca stalinistă, când i se editau doar poezii, Vieaţa şi Împărat şi proletar, reproşindu-i-se că a scris Mortua est şi nu Mortua vest (adică să moară vestul!).

Circulaţia cântecului bătrânesc în Mehedinţi

„A strânge laolaltă toate variantele, considerându-le ca produsul în veşnică oscilaţie al lui unic autor, poporul, a urmări balada în transformările şi pâlpâirile ei continui, în simplificarea şi fluenţa ei, în trecerile de la tragic la grotesc, şi chiar burlesc, a constata cum eroul, reîncarnându-se mereu, în cele mai felurite măşti şi veşminte, onorând cu paloşul, pistolul sau briceagul, mereu altul şi în fond acelaşi, este o metodă care dezvăluie colosala fantezie a masei anonime, sporită ori întreruptă de geniul ori platitudinea lăutarului. Nu perfecţiunea unei variante constituie valoarea specimenului, ci totalul de imaginaţie pe care îl realizează în carieră şi baladă”. Plecând de la acest adevăr, intuit de G. Călinescu şi adeverit de numeroase culegeri de folclor, mai vechi sau mai noi, încercăm în cele ce urmează să urmărim circulaţia şi evoluţia cântecului popular bătrânesc într-unul din judeţele Olteniei, în timp, de la primele culegeri de folclor, până în prezent, şi în diverse zone ale judeţului, deşi nu emitem pretenţia de a fi consultat suficiente variante culese la intervale mari de timp şi din localităţi diferite spre a trage o concluzie general valabilă. O parte din aceste balade au fost culese de noi dintr-o comună, Tâmna, din care până atunci, nu mai fuseseră niciodată culese astfel de producţii folclorice, urmărind astfel îndemnul lui Gr. Tocilescu de la începutul secolului nostru: „Cântecele bătrâneşti ar trebui culese cât mai repede toate, căci ele ne aduc ştiri istorice din trecutul asupra vieţii intime, a moravurilor, a stării sociale şi a întâmplărilor mai însemnate din vremurile de odinioară. Un studiu comparativ amănunţit între cele publicate deja şi o întregire a celor necomplete cu variantele respective se impun şi ar fi de mare folos, atât din punct de vedere estetico-literar, cât şi din acel istorico-filologic”.