„Religia ca teologie”

Constantin Noica spunea, cu amărăciune, că-l sărbătorim în fiecare an pe Eminescu, chiar de două ori, dar continuăm să fim descoperiţi faţă de el. Visul noician de editare integrală a operei eminesciene, de facsimilarea celor 44 de caiete, s-a împlinit graţie lui Dimitrie Vatamaniuc şi Eugen Simion.

Având, aşadar, la dispoziţie întreaga creaţie eminesciană (niciun rând din Eminescu să nu rămână netipărit, ne îndruma N. Iorga) şi de aici posibilitatea de noi exegeze care să aprofundeze toate aspectele vieţii umane (de la economia politică, filosofie, istorie, sociologie, cultură până la probleme de limbă sau politică externă). În acest context, Eminescu este abordat printr-o nouă grilă privind preocupările sale pentru religie, credinţa sa sau despre Biserica strămoşească. El nu mai poate fi considerat ateist, cum era numit în epoca stalinistă, când i se editau doar poezii, Vieaţa şi Împărat şi proletar, reproşindu-i-se că a scris Mortua est şi nu Mortua vest (adică să moară vestul!).

Având „antecedente” în familie, cum precizează în prefaţă cei doi autori ai cărţii, Eminescu în căutarea Dumnezeului cel viu (Craiova, Editura de Sud, 2018) – Marian Niţă şi Dan Ghionea – Eminescu a abordat religia cu pioşenie, dar într-un spirit adânc care-l aşează în rândul marilor gânditori creştini. Însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, devenit „Sfântul Ioan Paul cel Mare” prin sanctificare (cu origini româneşti) l-a aşezat pe Eminescu între marii gânditori creştini europeni, iar poezia Rugăciune a citit-o în piaţa San Pietro, în timpul evenimentelor de la Timişoara din decembrie 1989, în limba română! Câţi din ţară ştiau că Poetul nostru Naţional a scris poezie religioasă, aşa cum este şi această antologie, utilă şi actuală.

În copilărie, era fascinat de „poveşti şi doine, ghicitori şi eseuri”, apoi în timpul studiilor, mai ales a celor universitare, a aprofundat întreaga problematică a religiilor, „religia ca teologie”, anticipându-l pe Mircea Eliade, oprindu-se cu precădere asupra celei ortodoxe. Acumulând în spirit critic cunoştinţe de istoria religiilor şi de doctrină religioasă, el şi-a format un sistem dogmatic despre creaţia divină (cosmologia), Dumnezeu (teologia), Iisus (hristologia), Fecioara Maria (mariologia), îngeri (angelologia), demoni (demonologia), viaţă, moarte (vezi, pe larg, Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000).

Eminescu este primul dintre români care atestă că Biserica noastră are caracter naţional („ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională”), care este „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului”, cerând, însă, cu vehemenţă şi îndreptăţire: „să ni se respecte limba şi Biserica, precum le-am respectat-o tuturor”.

Este primul în cultura română care a sesizat necesitatea construirii unei Catedrale a Neamului, dând şi soluţia financiară: sponsorizări de la Loteria Naţională. S-a opus şi a reuşit, prin articolele documentate din „Timpul”, să oprească construirea unei mitropoliii catolice în Bucureşti (de religia regelui Carol I, dar fără credincioşi).

În plan universal, îngrijorat de „descreştinarea Europei” şi de afirmaţia arogantă a filosofului Nietzsche („Dumnezeu a murit”), are atitudinea unui adevărat teolog: „dispariţiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni”. Crud adevăr! Vedem ce se întâmplă azi în Europa (fostă) creştină!

Cum mai poate fi socotit azi Eminescu un ateist de către unele minţi obtuze sau influenţabile, când, iată, ce scrie Eminescu: „Dumnezeu şi adevărul sunt identici” (mss. 2267); „Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimei noastre, de putem suporta durerea”(mss. 2275B); „Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea domnului” (mss. 2255); „Stăpân e cel care n-are stăpân decât pe care şi l-a pus el singur: Dumnezeu” (mss. 2267); „Jesus Christos Rex Daco-Romanorum” (mss. 2292).

Eminescu trebuie citit şi recitit. Cititorul va avea astfel surprize intelectuale dintre cele mai nobile. Pentru asta, sunt necesare noi ediţii sau antologii tematice cum este volumul lui Marian Niţă şi Dan Ghionea, Eminescu în căutarea Dumnezeului cel viu, dedicat Centenarului Marii Uniri, sub un generic subtil „100 de ani de conştiinţă naţională şi credinţă”. Prefaţa autorilor, Eminescu – între credinţă şi cunoaştere, este elecventă pentru demersul lor. Scurtele date biografice sunt combinate cu analiza unor poezii. Poemul mai puţin cunoscut, Bolnav în al meu suflit, este considerat unul cu cele mai „disperate pagini existenţiale din toată poezia lumii”, pentru că îmbină durerea, „spaima de viaţă”, „groaza de posibilele reveniri preconizate de filosofia indiană”, „dorinţa, neputincioasă însă, de a distruge voinţa de a trăi”, dar şi „umilinţă şi dispreţ de sine”.

Marian Niţă, renumit profesor în comunitatea locală, fost membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Craiovei şi Mitropoliei Oltenia, profesor la Seminarul Teologic de la Mofleni, interpret de romanţe şi lieduri, unele pe versurile eminesciene, a devenit un fidel „slujitor” al Eminescului. El a mai scris, în acest domeniu, Poezia eminesciană şi romanţa văzute de un biolog (2015), Eminescu într-o perspectivă interdisciplină (2016) şi Ecologia eminesciană, cărţi prezentate şi lansate la Congresul Mondial al Eminescologilor de la Chişinău, organizat de acad. Mihai Cimpoi.

Cartea de faţă este o nouă contribuţie, o cărămidă la edificiul naţional şi internaţional Eminescu şi ea trebuie salutată ca atare. O astfel de antologie cu necesarele comentarii editoriale, este binevenită elevilor şi studenţilor, tinerilor în general, dar şi tuturor celor preocupaţi de fenomenul Eminescu.

Eminescu nu este „nul” (cum l-a numit europarlamentarul Cristian Preda) sau „cadavrul din debara” (R.H. Patapievici), el este viu, mustrarea noastră de conştiinţă, el însuşi este „căutarea Dumnezeului cel viu”, cum îl definesc cei doi autori, Marian Niţă şi Dan Ghionea.

Tudor Nedelcea