Eminescu şi realsemitismul - Partea II

Şi, totuşi, de ce există, în plan mondial, o „problemă evreiască”, care a dat naştere unui antisemitism bimilenar, evreii fiind persecutaţi ca popor deicid, hagiocid, iconocid, infaticid şi xenocid ritual, fiind stigmatizaţi fizic, profesional, moral şi intelectual, mitic şi magic? O didactică, dar necesară explicare terminologică se impune. 

Noţiunea de semit a fost atribuită descendenţilor lui Shem, fiul cel mare al patriarhului biblic Noa, extinsă apoi la triburile de evrei şi arabi din sud-vestul Asiei şi Africii, care utilizau limbi semitice (arameica, cananeana, feniciana, siriana, araba, etiopeana). Antisemitismul, ca atitudine ostilă faţă de evrei, are la bază discriminarea rasială şi/sau religioasă. 

Eminescu şi realsemitismul - Partea I

„Cunoaşterea adevărului face să înceteze duşmănia şi ura şi îi împiedică să-şi facă rău unii altora” 

                                                                  Maimonide 

 „Noi credem că interesele reciproce sunt armonizabile, dar pentru aceasta se cere bunăvoinţa şi abnegaţia reciprocă”  

                                                                    Eminescu 

A aborda o temă de cercetare privitoare la „problema evreiască” este, din capul locului, una temerară şi care comportă, neîndoielnic, discuţii pro sau contra. „Trăim într-o eră (de fier să fie, de piatră?), ce duce în asemenea măsură la sălbăticire, încât eşti nevoit să justifici chiar şi punerea în discuţie a temei evreieşti”, spune Gheorghi Fedotov în Noi variaţiuni pe o temă veche. În legătură cu modul contemporan de a pune problema evrească . 

Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea II

Cronicar dramatic autentic, Eminescu judecă estetic şi critic dramatizările după romane „de mansardă” sau „drame de bulevard”, în urma lecturilor din Aristotel şi Rőtscher, modelul fiind acelaşi Shakespeare: „nu credem că reprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. „Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în „Regele Lear”, în „Hamlet”, a lui Shakespeare” . Continuând consideraţiile axiologice despre dramaturgia universală, observă că spaniolii au reprezentanţi „din veac în veac de câteva genii izolate”, tragicii greci şi francezi „au ajuns foarte departe”, iar „în vremea nouă de Molière şi Shakespeare” .

Shakespeare în viziunea lui Eminescu - Partea I

Shakespeare şi Eminescu sunt două genii tutelare, cărora posteritatea le-a consolidat autoritatea creatoare. Interesant este însă de observat opinia scriitorului naţional român, Mihai Eminescu, despre cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, britanicul William Shakespeare, a cărui operă autorul „Luceafărului” a cunoscut-o nu numai prin traducerile germane, ci din însăşi creaţia acestuia în limba originală, engleza.

Un exeget şi editor al poeziilor eminesciene, Perpessicius, a sesizat, cu argumente, aprecierile elogioase, dar meritate la adresa lui Shakespeare, aşezându-l pe poetul nostru, mai ales prin „Scrisori” şi „Luceafărul”, „cu drept cuvânt”, între Shakespeare şi Fr. Villon.

Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – Partea II

Este un adevăr incontestabil că în supravieţuirea oricărei minorităţi, limba maternă are un rol hotărâtor, decisiv, căci prin folosirea ei, cel mai de preţ tezaur al unei comunităţi, se păstrează conştiinţa de neam, se transmit valorile specifice etniei respective, tradiţiile, obiceiurile şi datinile strămoşeşti. „Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă, dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale, iată note care disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o înconjură. Dacă mai ţinem seama de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români, precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statale române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se impun în mod constant deznaţionalizării românilor” .

Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni – Partea I

Motto:
„Nu scriem nici pentru bucureşteni, nici pentru munteni şi moldoveni, ci pentru toţi românii şi nu numai pentru cei de azi, ci şi pentru cei viitori”

M. Eminescu

Motto:
„De avem sau nu dreptate, 
Eminescu să ne judece”

Grigore Vieru

Teoretician al românismului. Studierea plenară şi integrală a publicisticii eminesciene, un adevărat colos ştiinţific, dezvăluie cercetătorului şi în genere cititorului de azi, dimensiunea reală a „omului deplin al culturii române” (C. Noica).

Avatariile tipăririi manuscriselor eminesciene – Partea II

Reluând ideile lui N. Iorga („orice rând din Eminescu trebuie făcut cunoscut”) şi G. Călinescu („nu e nimic de făcut cu caietele astea decât să fie redate întocmai”), Noica demonstrează valoarea intrinsecă a manuscriselor eminesciene, care „ nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii”, ele se constituie într-un „laborator, dacă vreţi, este subsolul geniului lui, dacă vreţi, este haosul germinativ. E un haos, e o dezordine bună aici, e o zăpăceală în manuscrisele astea care trezeşte la viaţă”(p. 59), iar dacă nu ne hrănim cu Eminescu, „acesta al haosului germinativ”, „atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi” (p.60).