Ne-a părăsit, nu de mult, la 16 ianuarie 2009, poetul pătimirii basarabene, Grigore Vieru. A fost, pentru mulţi, o despărţire nedreaptă, dureroasă, datorită unui stupid accident de circulaţie. Grigore Vieru n-a fost omorât direct, dar a avut asasini morali, calomniatori de profesie, plătiţi, aflaţi, evident, în serviciile sau serviciul cuiva. Sufletul său mare cuibărit într-un trup plăpând a avut de suferit în urma unei campanii demente, de asasinare morală, care i-au cauzat două atacuri de cord, prefaţând iminenta moarte. A fost acuzat că este kgb-ist, vrea să-l asasineze pe I. Roşca şi să-l debarce pe Voronin, că-i spion. „Cum poţi fi spion al Limbii strămoşilor tăi, ai Istoriei Neamului tău, al propriilor suferinţe?!” se întreba Poetul în ultimul său articol publicat de N. Dabija în „Literatura şi arta” din preziua accidentului fatal. A fost dat în judecată de...consângenii săi; la rândul său, a fost nevoit, spre a-şi apăra onoarea, să dea în judecată pe calomniatori (cotidianul „Moldova Suverană”, ziaristul M. Conţiu, plecat din România şi stabilit în Chişinău). Timpul, dar şi nervii, sănătatea i-au fost zdruncinaţi de aceşti denigratori, la care se adaugă, mulţi alţii, care semnează cu propriul nume, cu pseudonime sau alţii, din umbră.
Foarte mulţi intelectuali din Chişinău i-au luat apărarea lui Grigore Vieru. Între aceştia, acad. N. Dabija, prietenul său, a ieşit în arena publicistică, arătând cine sunt „Killerii de presă ai lui Vieru”, care au atacat la comandă, fiind bine plătiţi. În săptămânalul „Flacăra lui Păunescu” (din 13-19 martie, 2009, p. 9.), N. Dabija scrie necruţător: „killerii au fost plătiţi de către Vasile Tarlev ca să-l asasineze moral pe Grigore Vieru, provocându-i un al doilea atac de cord, şi să-l bage cât mai curând în mormânt, ca să-i atace pe intelectualii cu merite incontestabile în promovarea culturii, dar şi în devenirea Republicii Moldova ca stat (contra căruia au luptat V. Voronin şi protipendada ajunsă azi la putere, care se bătea în 1989-91 pe viaţă şi pe moarte «pentru păstrarea URSS»).
Aceeaşi sumă de 376.800 de lei o găsim repartizată acestui ziar privat şi de către Ministerul Finanţelor (la capitolul «surse neplanificate». Vezi revista „Mass-media” din decembrie 2008, pag. 25-28, care califică această tranzacţie ilegală a Guvernului Tarlev cu superlativul «cele mai scumpe contracte»).
Guvernul Republicii Moldova, ministerele şi instituţiile lui publice preferă, pentru inserarea publicităţii, cu plăţi exagerate, acealaşi ziar, recurgând la o subvenţionare mascată.
Astfel, Guvernul Republicii Moldova (dl. Vasile Tarlev, d-na Zinaida Greceanţi) a devenit complice la toate crimele de presă ale mercenarilor de la «Moldova suverană», dar şi de la alte publicaţii la fel de zeloase «în apărarea statalităţii» (aşa numesc ele atacurile contra intelectualităţii naţionale), ca „Nezavisimaia Moldova”ş.a.
Duşmanii lui Vieru îl vor urî şi după moarte pentru românismul său.
Adversarii l-au ucis de mai multe ori, dar el n-a murit niciodată.
Pentru că a ştiut să învie de fiecare dată prin Cuvânt.
Vieru a plecat ca să rămână.
Cât Poezia lui ne însoţeşte, el va fi cu noi, printre noi, în noi”.
După această dură, dar obiectivă luare de poziţie faţă de atacurile împotriva unui intelectual român, care nu are altă vină decât creaţia şi iubirea de patrie, era de aşteptat ca tunurile calomniatoare, denigratoare să se îndrepte spre N. Dabija. Într-o lume murdară, în care ura şi calomnia sunt la guvernare, o astfel de ipostază este posibilă, din păcate.
Nu de mult, pe 14 mai 2013, mi-a parvenit prin internet un text cu subiectul „Adevăruri sau diversiune – informaţie preluată prin «intermendiari» de pe blogul lui Victor Roncea”. Textul este însă, mai vechi, din 30 noiembrie 2008 şi are în obiectiv, „Palatul candidatului PNL, N. Dabija şi dovezile strânsei sale colaborări tovărăşeşti cu miliţia, comsomolistă şi PCUS”. Vorbe, vorbe, care nu dovedesc nimic, dar, vorba lui Beaumarchais, „calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva”. N. Dabija ar fi fost „adulator al lui V.I.Lenin, pe care îl cânta în presa din RSSM chiar în timpul marilor lupte pentru limba şi grafia română, din 1988”. Incredibil!
Se ştie prea bine că săptămânalul „Literatura şi arta” este condus din mai 1986, de N. Dabija, în urma hotărârii Congresului al VII-lea al scriitorilor din Moldova (14-15 mai 1986) şi care a susţinut lupta pentru renaştere naţională în Basarabia, beneficiind de tiraje foarte mari (180.000 exemplare). În jurul revistei s-au concentrat toţi mari scriitori unionişti basarabeni, care au intuit vântul gorbaciovist al înnoirilor în toate domeniile. N. Dabija şi-a asumat atunci un risc, „Literatura şi arta” a pătruns în toate mediile basarabene, rurale şi urbane. Dovadă este însăşi colecţia revistei sau cele 12 volume de publicistică scrise de N. Dabija la Fundaţia craioveană „Scrisul Românesc”, în colecţia „Români uitaţi”, ciclul „Harta noastră care sângeră”. Savantul Mihai Cimpoi îl consideră pe N. Dabija „lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene, redactor şef al săptămânalului „Literatura şi arta”, care a impus o conştiinţă naţională” (M. Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 223). Cum poţi să-l acuzi că „şi-a ascuns activitatea de comsomolist şi propangandist comunist-leninist, ca nomenclaturist”, că a absolvit Institutul „Maxim Gorki” de la Moscova, fără nicio mustrare de conştiinţă!?
Pentru clarificarea biografiei sale, cităm din Dicţionarul General al Literaturii Române (C/D, Bucureşti, Academia Română, 2004, p. 549). Născut la 15 iulie 1948, în localitatea Codreni, jud. Lăpuşna din Basarabia, N. Dabija este fiul Cristinei şi al lui Trofin (şi nu Trofinovici) Ciobanu, ţăran, român. A fost exmatriculat, în 1969, de la Facultatea de Ziaristică din Chişinău pentru „activităţi naţionaliste”, fiind nevoit să se înscrie, un an mai târziu, la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău, pe care o absolvă în 1972. A fost redactor la postul de televiziune din Chişinău (1972-1975), apoi a intrat în gazetărie. A fost deputat în Parlamentul R. Moldova (1990-1994, 1998-2001), vicepreşedinte al Partidului Forţelor Democratice, care a militat pentru drepturile românilor basarabeni. A fost destins cu Premiul „Boris Glavan” (1977), Marele Premiu „Nichita Stănescu”(1992), Premiul de Stat (1988), Premiul „Eminescu” al Academiei Române (1995), premiul Fundaţiei „Scrisul Românesc” (1997), Premiul Asociaţiei Jurnaliştilor din România (2001), Marele Premiu „Sf. Gheorghe” de la Uzdin-Serbia (2006), „Ordinul Republicii” (1996), Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de comandor etc., etc. Este preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă şi Artă din R. Moldova, vicepreşedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Din 21 iulie 2003 este membru de onoare al Academiei Române (vezi şi Dorina N. Rusu, Dicţionarul membrilor Academiei Române, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2010, p. 281).
Aşadar, o personalitate marcantă a culturii române, un militant unionist, autorul a peste 50 de volume de versuri („Drag mi-a fost de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră”), eseuri, critică literară, publicistică, manuale, traduceri, N. Dabija este calomniat în repetate rânduri, astfel încât îţi pui întrebare omului de pe stradă: internetul nu este o armă şi a diavolului?!
Regretata Leonida Lari are un vers: „Nu da române în român” de o actualitate dureroasă, din păcate. Şi tot din păcate nu-l mai avem alături pe Adrian Păunescu, care, cu vocea sa seniorală şi senatorială, denunţa nedreptatea. Ce mult ne lipseşte şi Adrian Păunescu!
N. Dabija, ca şi alţi mari creatori basarabeni sau bucoveni (M. Cimpoi, Valeriu Matei, D. Matcovski, Eugen Doga, V. Tărâţeanu, etc., etc), are nevoie de sprijinul nostru moral. Îl merită cu prisosinţă.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu